Un război pentru liniştea lui Erdogan?

Turcia foloseşte războiul anti-terorist ca pretext pentru a-i lovi pe kurzi - un prim pas în strategia preşedintelui Erdogan de recâştigare a majorităţii parlamentare prin alegeri anticipate

Intrarea Turciei în campania anti-jihadistă şubrezeşte, deocamdată, doar poziţiile principalilor combatanţi la sol împotriva Statului Islamic: kurzii. Un joc dublu riscant, cu impact asupra Europei confruntate cu terorismul islamist şi presiunea migratorie, alimentate în mare măsură de frontul sirian. Cheia e la americani: îi vor sacrifica pe kurzi?

Forţele Statului Islamic au mai ocupat un oraş-cheie pe harta Siriei, continuându-şi inexorabila expansiune. Al Qaryatayn e plasat strategic la jumătatea distanţei dintre Damasc şi oraşul antic Palmyra, stăpânit din 21 mai de jihadişti. Controlul Al Qaryatayn, la 130 km de capitala siriană, asigură joncţiunea între sectoarele pe care islamiştii le deţin în regiunile Homs şi Qalamoun.

Este o constatare frecventă de la proclamarea aşa-zisului califat, la 28 iunie 2014, de către Abu Bakr al-Baghdadi: în ciuda unor înfrângeri şi a loviturilor aeriene suferite, gherila islamistă îşi extinde influenţa, atât în zonele originare din Irak şi Siria, cât şi în restul lumii musulmane.

În replică, aviaţia americană a înteţit, în iulie, loviturile asupra „capitalei” ISIS, Raqqa, şi a pregătit terenul pentru asaltul armatei irakiene asupra Ramadi. În paralel, s-au intensificat demersurile diplomatice pentru formarea unui front internaţional anti-jihadist.

Un acord, două obiective

În acest context debutează cooperarea militară turco-americană. În mod straniu, ceea ce trebuia să reprezinte un punct de cotitură în campania internaţională împotriva Statului Islamic din Irak şi Siria (ISIS) are, deocamdată, drept efect slăbirea poziţiilor kurde din nordul celor două (foste) ţări învecinate. De două săptămâni, Ankara profită de acordul cu SUA pentru a-i bombarda pe cei mai eficienţi combatanţi anti-islamişti din teren şi cei mai importanţi aliaţi ai Occidentului în campania împotriva ISIS. Kurzii şi-au evidenţiat capacitatea militară mai ales în bătăliile recente pentru apărarea oraşului Kobane şi eliberarea Tall Abyad.

Turcia foloseşte, deocamdată, războiul anti-terorist ca pretext pentru a-şi lovi adversarii istorici, kurzii.

Rămâne de văzut dacă declanşarea primelor atacuri americane – iniţial, cu drone –de pe baza de la Incirlik va însemna şi o focalizare asupra extremiştilor sunniţi. Altfel, un acord cu obiective distincte pentru fiecare parte ar fi sortit eşecului. Mai grav, dacă raidurile turceşti vor continua să şubrezească forţele kurde[1], ar contribui la consolidarea ISIS şi a Frontului Al-Nusra, braţul Al-Qaeda în Siria. Ar însemna continuarea complicităţii, mai mult sau mai puţin tacite, a regimului Erdogan cu gruparea teroristă, căreia i-a permis un intens trafic de combatanţi, arme şi petrol la frontiera turco-siriană.

În aceste condiţii, nu e clară încă intenţia Turciei în privinţa creării, conform acordului din 24 iulie, a unei „zone-tampon”, de-a lungul graniţei comune, pe o adâncime de 80 km în teritoriul sirian. Persistă, de asemenea, ambiguităţile vizând conformitatea acţiunii cu dreptul internaţional.

Numeroşi observatori remarcă faptul că nu e exclus ca operaţiunea, menită să taie căile de acces ale jihadiştilor la principala graniţă de aprovizionare, să însemne, mai degrabă, o eliminare a influenţei, tot mai puternice, a kurzilor, care controlează circa 400 de kilometri de-a lungul frontierei turco-siriene. Ankara îşi exprimase, de altfel, îngrijorarea privind recunoaşterea internaţională a unei regiuni autonome kurde în nordul Siriei, alcătuită prin unificarea enclavelor autonome de facto încă din iulie 2012[2].

O miză electorală

Problema kurdă a devenit pentru Erdogan mai importantă decât soarta lui Bachar Al Assad nu numai odată cu ofensiva kurdă, susţinută aerian de americani. Ci mai ales după alegerile legislative din 7 iunie, din care partidul prezidenţial, islamo-conservator, al Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), a ieşit mai şifonat ca niciodată după 2002, de când se află la putere.  

Reculul AKP a fost cauzat de ascensiunea Partidului Democratic al Popoarelor (HDP), care a obţinut 13% din voturi. E pentru prima dată când o formaţiune de sorginte kurdă trece unul din cele mai ridicate praguri electorale din lume (10%). Acum, liderul HDP este anchetat, cei 80 de deputaţi sunt ameninţaţi cu ridicarea imunităţii şi partidul riscă dizolvarea, sub acuzaţia de terorism.

Reluarea operaţiunilor împotriva militanţilor kurzi pare să facă parte dintr-o strategie prezidenţială de recâştigare a majorităţii parlamentare, printr-un scrutin parlamentar anticipat.

Deoarece Erdogan e ostil ideii de guvern de coaliţie, singura formulă ce ar permite menţinerea AKP la putere ar fi alegerile anticipate. Drept urmare, preşedintele turc s-a dovedit gata să pună capăt fragilului proces de pace demarat de el însuşi în 2012 şi punctat de armistiţiul din 2013, la capătul a trei decenii de confruntări soldate cu 40.000 de morţi şi două milioane de refugiaţi. Primul sondaj după declanşarea valului de atacuri şi persecuţii indică, de altfel, şansele de succes ale unui asemenea plan, o dată cu ralierea tot mai multor alegători în jurul discursului ultra-naţionalist, de refuz al oricărei concesii faţă de kurzi.

Dincolo de rivalităţi, adversarul comun

Obsesia anti-kurdă orbeşte Ankara, după cum adversităţile istorice din regiune împiedică identificarea şi combaterea inamicului comun, tot mai periculos pe măsură ce-şi extinde influenţa. Turcia a pariat, deja, greşit pe cartea anti-Assad.

Când Erdogan a decis să susţină rebeliunea împotriva preşedintelui sirian, într-o tentativă de exploatare a Primăverii arabe pentru se proiecta ca lider regional, a ignorat un element simplu: destabilizarea regimului Assad va profita, în primul rând, kurzilor sirieni. Implicată masiv de partea Fraţilor musulmani şi complice a jihadiştilor, pe aceeaşi axă sunnită cu Arabia Saudită şi Qatar, Turcia a ajuns în relaţii tensionate cu mai multe state din regiune. E suficient de remarcat că nu mai are ambasadori în Egipt, Siria, Libia şi Israel.

Ankara a ratat o bună ocazie de a deveni mediatorul de care are atâta nevoie Orientul Apropiat.

Oricum, mai devreme sau mai târziu, Turcia – cum se întâmplă şi cu Arabia Saudită – va deveni ţinta Statului Islamic.

Între timp, vom vedea, pe măsură ce precauta ori confuza strategie americană în regiune se va clarifica, dacă SUA a decis să tolereze atacurile asupra kurzilor în schimbul dreptului de a ataca ISIS de la baza de la Incirlik. În orice caz, loviturile aeriene, oricât de intense ar fi, nu au şanse de reuşită fără aportul forţelor terestre. Între acestea, deocamdată, unităţile antrenate de occidentali şi alcătuite din moderaţi – aşa-numitele forţe naţionaliste ale opoziţiei siriene – rămân o prezenţă simbolică pe frontul sirian.

De aceea e atât de important impactul unei eventuale sacrificări a kurzilor de către americani asupra creării unei alternative terestre viabile.

Spre un scenariu post-Assad?

Până una-alta, Putin, dornic să iasă din izolarea internaţională, vine în întâmpinarea planurilor americane în regiune, cu iniţiative care împing UE într-o ipostază reactivă.  Luni, Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei ruse, a propus, la Doha, în prezenţa omologilor săi din Golf şi a secretarului de stat american, John Kerry, formarea, sub mandat ONU, a unei coaliţii de forţe terestre din regiune, care să cuprindă armatele siriană, irakiană, trupele kurde etc. Au urmat, ieri, două acorduri: Paris-Moscova, privind rezilierea afacerii Mistral, şi Lavrov-Kerry, referitor la investigarea de către ONU a utilizării armelor chimice în Siria. Poate fi un semn că Rusia ia, în sfârşit, în calcul un scenariu post-Assad.

În tot cazul, dacă şi când va fi să fie, necesara intervenţie la sol va trebui să aibă în vedere riscurile repetării scenariilor afgan sau irakian, în condiţiile în care un vast spaţiu cuprins între Bagdad şi Damasc e supus acum unui experiment ideologic sinistru.

Fără depăşirea adversităţilor istorice între sunniţi şi şiiţi şi estomparea ambiţiilor regionale ale Arabiei Saudite, Iranului şi Turciei, centrul Orientului Apropiat riscă să fie devastat de războaie fără sfârşit.

Revine diplomaţiei occidentale rolul de a atenua aceste rivalităţi, pentru o cooperare împotriva unui inamic comun tot mai puternic: terorismul islamist. Pentru că soluţia pentru două din problemele majore ale Europei, terorismul islamist şi presiunea migratorie, se află în bună măsură pe frontul sirian. 

[1] Minoritatea kurdă din Turcia şi Siria e estimată la câte 15% din populaţie. Kurzii din Turcia au legături strânse cu cei sirieni, aceştia din urmă fiind în mare parte descendenţi ai kurzilor refugiaţi din calea represiunii turceşti începute în anii 1920.

[2] Între kurzi există numeroase diviziuni. E elocventă cererea din 1 august a preşedintelui Kurdistanului irakian, Massoud Barzani, ca gherilele  kurzilor turci - PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan) să părăsească regiunea, „pentru a feri civilii de raidurile aviaţiei turceşti”. Kurzii din Siria fac obiectul rivalităţii dintre PKK şi partidul lui Barzani, PDK (Partidul Democratic al Kurdistanului). Unităţile de Apărare a Poporului (YPG) – principalele forţe kurde din Siria – sunt emanaţia locală a PKK.