Un semnal neaşteptat: aliaţi, dar în coaliţii navale separate
0
Ciudat şi neaşteptat mesajul pe care-l primim din zona Golfului acolo unde, cvasi simultan, ţări aliate în NATO se grupează în coaliţii navale diferite cu acelaşi scop declarat, adică asigurarea securităţii în zonă.
Nu sunt antinomice, oficial semnalul politicos este că vor schimba informaţii, dar, în esenţă, situaţia nu este deloc plăcută mai ales acum, înainte de Summitul aniversar NATO de pe 4 decembrie când discursul comun va trebui să laude unitatea de nezdruncinat între aliaţi.
Dar să vedem ce se petrece în teren. Adică ce sunt cele două coaliţii navale care vor evolua într-un spaţiu extrem de strâmt, o adevărată demonstraţie de artă marinărească pentru a evita evenimente neplăcute.
1. Operaţiunea SENTINEL a fost generată de americani şi lansată în Bahrain pe 7 noiembrie în scopul de a proteja transportul maritim în zona Golfului şi a Mării Oman, SUA creând în acest scop International Maritime Security Construct împreună cu partenerii săi regionali printre care, evident, Arabia Saudită, alături de Marea Britanie şi Australia. Să notăm şi faptul că Albania s-a alăturat acestei coaliţii începând cu 1 noiembrie. Centrul de comandă este în Bahrain unde contra-amiralul Alvin Holsey va putea coordona forţa navală compusă în principal din distrugătoare şi fregate a căror misiune va fi să escorteze navele aliate pentru a se asigura că nu vor mai exista atacuri din partea unor forţe ostile şi că nu va fi afectată libertatea de navigare din Strâmtoarea Ormuz. Problema este că, din cauza chestiunii iraniene, mai multe ţări europene şi-au exprimat îndoieli faţă de misiunea SENTINEL, deloc entuziaste să se alăture unor ţări care, de la început, şi-au exprimat ostilitatea deschisă şi totală faţă de Teheran. Asta în contextul în care Operaţiunea SENTINEL a fost descrisă de mulţi comentatori militari drept o formulă de forţă destinată să menţină presiunea maximă asupra Iranului, mişcarea descrisă drept contra-productivă (la fel ca majoritatea sancţiunilor) de către ţările semnatare a „Acordului nuclear“ cu Iranul din 2015. Asta face ca, în luna iulie a acestui an, Marea Britanie (prin vocea ministrului său de externe Jeremy Hunt) a afirmat că şi-ar dori să se alăture unei forţe maritime europene în Golf, un plan despre care spunea că va fi un complement la iniţiativa americană, dar că UK „nu va lua parte la campania US de a pune presiune maximă pe Iran“ deoarece Londra sprijină în continuare respectarea termenilor acordului semnat cu Teheranul. Ceea ce nu are rolul de a-i face fericiţi pe americani care tocmai transmiseseră prin vocea lui Pompeo un mesaj de reunire a aliaţilor şi, atenţie, nu numai a celor din Golf: „vrem să fim siguri că toţi suntem aliniaţi strategic şi că putem clădi împreună o coaliţie globală... nu numai cuprinzând statele din Golf, ci şi din Asia şi Europa“.
USS Boxer la trecerea prin Strâmtoarea Ormuz, 12 august 2019
2. Operaţiunea navală europeană condusă de Franţa. Florence Parly, ministrul francez al Apărării, a anunţat că operaţiunea ar putea fi lansată la începutul anului viitor (foarte probabil în ianuarie) şi că, deja, cel puţin zece guverne europene şi non-europene şi-au exprimat interesul, urmând ca anunţurile oficiale să vină după ce vor fi obţinute să voturile necesare în parlamentele respective. Centrul de operaţiuni va fi în Emirate, acolo unde deja este operaţională baza militară navală franceză de la Abu Dhabi inaugurată în urmă cu un deceniu. La nivel de zvonuri persistente consemnate de unele servicii de informaţii militare, există deja discuţii la nivel pregătitor cu Danemarca, Italia, Marea Britanie, Germania. Posibil, de data asta la nivel de zvon neconfirmat, să se concretizeze discuţii cu China şi India. Prima confirmare oficială de participare a fost făcută de Olanda, aşa cum relata cu puţine ore în urmă agenţia de presă ANP de la Haga. Misiunea olandeză va dura 6 luni, va avea ca scop principal supravegherea maritimă şi va costa 10-15 milioane euro, decizia finală urmând să fie luată în şedinţa de guvern de vineri, 29 noiembrie.
Diferenţe existente între cele două tipuri de operaţiuni par a fi majore şi, în mod clar, desemnează două concepţii militare cu totul diferite.
Pe de o parte, avem misiunea condusă de americani care, bazându-se pe forţa armadei ce poate oricând fi mobilizată folosind doar dotările impresionante ale Flotei a V-a din Oceanul Indian şi care, în orice secundă, poate deveni una ofensivă. În esenţă, Operaţiunea SENTINEL rămâne însă, cel puţin la nivel participării internaţionale de acum, una preponderent americană, folosind iarăşi cu prioritate (ca în alte scenarii regionale) doar resurse umane şi materiale americane, aliaţii din Golf neavând nici pregătirea şi nici puterea de a intra în prima linie a vreunui conflict de mare intensitate, cu atât mai mult împotriva Iranului. Iar asta presupune, în logica militară, că fazele următoare ale operaţiunii militare (cele care să implice operaţiuni terestre) să fie făcute de contingente americane, cerinţă departe să entuziasmeze pe planificatorii militari de la Washington.
De cealaltă parte, cel puţin în acest moment-zero al operaţiunii europene, ministrul francez a fost extrem de precaut în a-şi alege termenii: a vorbit despre „o misiune europeană de supraveghere maritimă în Golf...care să contribuie la eforturile de a face circulaţia în zonă cât mai sigură posibil“. Ceea ce, în traducere, ar însemna că, cel puţin până când nu se va şti cu siguranţă care este ansamblul de forţe trimise în zonă şi nu vor fi testate capacităţile lor operaţionale care să lucreze în comun, va fi probabil vorba despre culegerea de informaţii şi o supraveghere a navelor iraniene din zonă.
În aceste condiţii, ce va însemna cooperarea cu misiunea americană? Pe timp de pace, obiectivele misiunilor sunt aproape similare şi colaborarea reală nu este deloc greu de presupus. Dar ce se va întâmpla în situaţie de criză, ce protocoale vor fi activate, spre exemplu în cazul în care o navă a uneia dintre coaliţii este atacată de o forţă ostilă, statală sau non-statală, inclusiv într-o provocare tip false-flag? Se vor aplica oare protocoalele NATO bazate pe principiul că fiecare navă este teritoriu al statului respectiv sau, dimpotrivă, vor exista ordine de misiune diferite? Care vor fi, din acest punct de vedere, prevederile speciale care definesc statutul de aliat combatant dar non-european sau/şi non-membru NATO?
Întrebări esenţiale pentru a înţelege cum se vor putea desfăşura pe viitor relaţiile de colaborare reală între partenerii din NATO şi, mai ales, natura şi nivelul ambiţiilor europene de a crea o forţă proprie prin care să-şi securizeze interesele şi poziţiile economice. Inclusiv printr-o postură concurenţială cu SUA.
Deocamdată însă, vorbind despre acest sector atât de important al forţelor navale, să vedem care vor fi urmările – la nivelul întregii structuri de comandă şi control – ale episodului (şi el totalmente neobişnuit) care a dus la scandalul public de mare amploare încheiat prin demiterea lui Richard Spencer, şeful forţelor navale americane, de către Mark Esper, Secretarul apărării.
Foarte curând, va începe să fie foarte clar ce înseamnă, la nivel geopolitic, apariţia acestor alianţe globale noi, deocamdată navale, dar cu relevanţă cu mult mai mare pentru peisajul strategic în care noii actori încearcă să-şi construiască o prezenţă combativă. Şi exact acum iniţiază prima fază a demersului lor global.
Se încarcă comentariile...
