Virus versus virus. Şi cum să-i dăm de capăt

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cum să-i zicem bolii care ne omoară bătrânii, închide graniţe, ne ucide libertatea şi pune pe butuci economia planetei? Virusul chinez? Vom fi certaţi sever. Şi pentru jurnalişti viaţa devine din ce în ce mai grea.

Pe strada aproape pustie, cu oameni privind spectacolul orasului-strigoi de la distanţă sigură a propriului balcon, o bătrânică se căznea să împingă un cărucior handicap înţesat cu de-ale gurii, sforţându-se să învingă obstacolul invincibil al unor trepte de la intrare, spre a-şi introduce în casă şi vehiculul şi proviziile. Adunase cu dificultate pradă care urma să-i asigure supravieţuirea poate o săptămână sau poate două, la magazinul din colţ. Ştia bine că nu va reuşi în veci să-şi finalizeze acţiunea fără ajutor. În acest moment al destinului m-a zărit trecând în grabă pe lângă ea, perfect conştient de nevoia de a ţine, faţă de toţi şi faţă de oricine, distanţa. Zisă, cu o teribilă antifrază, "socială", această distanţare şi îndepărtare de toţi ceilalţi care mi s-a cerut şi mi se va mai cere, mult timp, e menită, mi s-a spus, să mă apere. Şi să-i apere de mine pe ceilalţi.

Am sperat o clipă, iraţional, că simpatica bătrânică mă va ignora. Că vă mânca spanac şi se va întări brusc, ca Popeye, găsind o modalitate miraculoasă de a-şi rezolva problema de viaţă şi de moarte fără să apeleze la braţele mele, fără să mă pună în situaţia de a trebui să decid dacă o ajut, punându-ne în pericol pe amândoi şi pe toţi cei cu care se întâmplă să locuim împreună. 

Apoi, hait! M-a strigat şi-am înlemnit. "Aoleu", am exclamat în sinea mea. Nu sunt nici Popeye nici Bluto, mi-am zis. Şi nici ea nu e Olive. Dar  "într-un loc din care au dispărut bărbaţii, străduieşte-te să fii bărbat" ne recomandă, în Misna, înţeleptul Hillel, un rabin celebru care, judecând la cumpăna dintre era noastră şi mileniul anterior, ne-a explicat şi importantă şi înţelesul religios şi etic al comandamentului din Levitic: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Sau, altfel zis, "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face".

Am pus mâna şi i-am vârât căruciorul în casă. Mi-a mulţumit afectuos, cu nedisimulată efuziune. Am plecat, îngrijorat şi fericit. Ajuns acasă, m-am spălat abundent pe mâini, cu apă şi săpun. "Omenie, haine grele", îşi vor fi spunând unii, nevoiţi să ajute. Or, nu în ultimul rând în epoci de "virus chinezesc", cum i-a spus Donald Trump, mult mai grele sunt, vorba zicalei, hainele bătrâneţii. Ale bolnavilor. Şi, mai cu seamă, ale medicilor, asistentelor, infirmierilor şi îngrijitoarelor. Mai nou, şi ale ziariştilor. A căror responsabilitate creşte parcă, în epoci de criză şi de război cu pandemia, exponenţial. Nu puţini le amintesc ziariştilor nu atât de datoria, firească de a-şi verifica riguros sursele de informare că nu cumva să fie prilej de dezinformare, cât, mai degrabă, le cer să nu-ndrazneasca să submineze, în vremuri de criză, autoritatea şefului, suspendându-şi judecata critică.

Ce "jurnalism" responsabil ar fi, oare, acela? Ce l-ar deosebi de propagandă regimurilor totalitare? Şi oare ce ne trebuie în starea de urgenţă în care ne aflăm? O suspendare a libertăţii de gândire, de exprimare şi de opinie, ca în China comunistă, ai cărei diplomaţi (nu jurnalişti) răspândesc de zor, la ordin, ca spre a distrage atenţia de la nefăcutele regimului, o campanie dezinformatoare, potrivit căreia coronavirusul ar fi ajuns la Wuhan importat fiind de militari americani?

În epoca Hoardei de Aur, în debutul morţii negre, care avea să devasteze şi să depopuleze continentul la mijlocul veacului al XIV-lea, asediatorii tătari şi-au catapultat cadavrele ciumate pe străzile asediatului oraş genovez Caffa, din Crimeea, pentru a îmbolnăvi urbea şi a-i forţa capitularea. Răspândită de bolnavii răvăşiţi de febră şi  frisoane şi de păduchii transportaţi de şobolani, agenţii patogeni aveau să parvină din Asia în Italia şi apoi să cotropească mai toate târgurile Europei.

Azi, ciumaţii şi buboanele lor pline de puroi sunt iresponsabilii care nu înţeleg decât să profite de pe urma vremurilor de restrişte. Sunt traficanţii de măşti, de aparatură medicală, de echipamente de protecţie şi de medicamente care nu lecuiesc ci îmbogăţesc escroci. Sunt speculanţii cu dezinfectante. Sunt conspirationistii. Sunt regimurile care dezinformează, dictaturile care suprimă, precum China, vocea unor medici-martiri, ca Li Wenliang, cel arestat de miliţia lui Xi Jinping pentru că trăsese primul semnalul de alarmă, în decembrie, când regimul comunist mai credea că poate să pună batista pe ţambal.

Moartea lui de corona, în opinia mea suspectă, avea să declanşeze, în februarie, o amplă dezbatere în Imperiul de Mijloc asaltat de virus, despre imperioasa nevoie de libertate de exprimare şi de opinie şi despre mortala catastrofă a cenzurii.

Ce era să facă regimul ca să distragă atenţia de la dezastrul medical, economic şi politic al statului totalitar şi, nu în ultimul rând, de la vâna personală a mult adulatului său lider suprem, al cărui cult al personalităţii se apropie rapid de al unor Mao, Ceauşescu, Stalin?

Cu ajutorul globalei sale infrastructuri informaţionale şi mediatice, precum şi cu susţinerea agenţilor săi de influenţă de pretutindeni, regimul a început să respingă vehement ideea unui "virus chinez". Apoi, să promoveze, nu mai puţin viguros, pe de o parte solicitarea de a nu se atribui origini etnice şi geografice virusului "din Wuhan", iar pe de alta, ideea genezei lui ca "virus american", în speţă teoria conspiraţiei potrivit căreia farul democraţiilor, SUA, ar fi, chipurile la obârşia microbului ucigaş. După care i-a dat afară maoist, din ţară, pe corespondenţii principalelor ziare americane, toate independente, spre a protesta împotriva limitării, în SUA, a personalului mediilor de stat chineze.

China a reacţionat, simultan, nervos şi contondent la orice opinie de bun simţ şi de oarecare circulaţie despre rolul determinant al unei tiranii precum cea chineză, în răspândirea pandemiei. În conflictul informaţional însoţind mai nou conflagraţia cu virusul, genialul Mario Vargas Llosa nu s-a putut abţine. ”Nimeni nu pare să remarce faptul că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă China ar fi fost o ţară liberă şi democratică şi nu o dictatură”, reliefase, textual, laureatul Premiului Nobel, reluat de RFI. În replică, oficialii chinezi nu s-au dat în lături să-l demonizeze pe scriitor, calificându-l drept "ticălos" şi iresponsabil".

A învinge în acest război contra coronei presupune nu doar suficiente pături, secţii de terapie intensivă, măşti, echipamente şi aparatură de ventilaţie, combaterea speculanţilor, închideri de graniţe şi restrângeri de libertăţi consimţite şi responsabil asumate. Ori distanţa numită "socială". Ci şi o oarecare distanţare informaţională. Distanţarea de conspirationism şi minciună, ca mortal virus al tiraniei. Şi reapropierea de bătrâna, de eterna omenie.

Petre Iancu- Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite