Vom fi oare colegi în NATO cu statele sunite din Golf? Cu ce consecinţe?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
sss

„Da, absolut da, cred că Alianţa Atlanticului de Nord (NATO) ar trebui extinsă şi ar trebui să cuprindem Orientul Apropiat“ – aceasta este declaraţia preşedintelui Trump, deschidere spre nebănuite viitoare orizonturi care presupun, fără nici un fel de dubiu, o rescriere completă a întregii hărţi geopolitice pe care o cunoaştem acum.

Din punctul meu de vedere, ar fi un imens salt în necunoscutul unei mări dezlănţuite sub presiunea unui uragan, antrenând consecinţe vaste în întreaga lume. Căci ăsta ar putea să fie primul rezultat despre care am putea vorbi dacă, într-adevăr, NATO va lua acest tip de decizie care să fie aprobată de toate parlamentele statelor membre sau/şi supusă unor referendumuri naţionale.

Pe fond, nu e nimic nou, ideea unui „NATO arab“ pluteşte de mult timp în aer, mai precis începând cu 1955, când gândirea vizionară a celor de la Washington a promovat Organizaţia Tratatului Orientului Apropiat (sau Pactul de la Bagdad) redenumită Central Treaty Organization după înlăturarea de la putere a ultimului monarh pro-occidental din Irak. Era formată din Irak, Iran, Pakistan, Turcia şi Marea Britanie şi, în 1958, SUA au intrat în comitetul militar al Alianţei. Există un consens în a estima că e vorba de unul dintre cele mai nefericite proiecte de alianţă militară din perioada Războiului Rece, fiind oficial încheiat de Revoluţia iraniană dar, de facto, devenit nefuncţional odată cu invazia Cipruului de către trupele turceşti în 1974.

În acest moment, atenţia se concentrează asupra unui al doilea proiect de acelaşi tip, o „alianţă de securitate a ţărilor arabe” denumită Middle East Strategic Alliance ( MESA), proiect din 2017 puternic susţinut de SUA şi din care fac parte acum şase ţări membre ale Consiliului de Cooperare din Golf (GCC), adică Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Bahrein, Quatar şi Oman, precum şi Egipt şi Iordania. Este, în principiu, un parteneriat de securitate între ţările respective şi americani „pentru a face faţă extremismului, terorismului, pentru a ajunge la pace, stabilitate şi dezvoltare atât la nivel regional, cât şi pe plan internaţional”“, după cum se afirma într-un document redactat de saudiţi, evident desemnaţi drept „leading force“ în această structură.

În aprilie 2019, vorbind la „Center for a New American Security” din Washington, Mick P.Mulroy, asistentul adjunct pentru problemele Orientului Apropiat al Secretarului de Stat, descria MESA drept un „acord holistic“ care să includă elemente economice, politice şi de securitate, precum şi dimensiunea energetică. Se anunţa, în acest cadru, formarea unui „centru pentru învăţarea de bune practici în domeniul maritim, apărării aeriene, războiului cibernetic şi asimetric, în ce priveşte liniile de comandă şi control; ajungerea la o mai bună interoperabilitate, inclusiv la nivelul muniţiilor, al armamentului şi al capacităţii de acţiune în comun; stabilirea orizontului comun de definire a ameninţărilor şi stabilirea de strategii comune“.

Foarte interesantă, pentru momentul respectiv, afirmaţia făcută de oficialul american care a vrut să clarifice extrem de precis faptul că „nu există intenţia ca MESA să devină un NATO arab“: „Nu vrem să transformăm totul într-o situaţie tip Art.5 în care avem un tratat şi suntem obligaţi să apărăm. Este o încercare de a lucra împreună cu partenerii din GCC+2, să-i facem să devină mai eficienţi în a se apăra ei înşişi şi să stabilizeze regiunea“.

Afirmaţie care, eventual, s-ar putea lega de promisiunea făcută de NATO, la cererea persoală a lui Trump, de a se angaja mai mult în acţiunile de pregătire a unor forţe militare din statele din regiune angajate în lupta împotriva terorismului.

Dar cu totul altceva e ceea ce a declarat acum Donald Trump reporterilor de la Casa Albă. A vorbit despre „extinderea Alianţei“, termen foarte precis rezervat procesului instituţional care a permis mărirea numărului membrilor organizaţiei după Căderea Cortinei de Fier. Acum, problema unei super-extinderi aduce în ecuaţie o serie de vectori cu totul noi, făcând din NATO un organism care, pentru prima oară în istorie, are ambiţia de a aduce sub aceeaşi cupolă interesele de securitate a două tipuri de lumi cu mentalităţi, comportamente şi evoluţii istorice nu numai foarte diferite, ci chiar sângeros-antagonice timp de milenii.

Sigur că, la modul ideal şi într-o utopică „Cetate a Soarelui“, iniţiativa poate fi considerată drept un summum al umanismului şi trăirilor superioare ale unei civilizaţii ridicate pe culmi neegalate de dezvoltare socială.

aaa

Se poate ca alianţa statelor sunite conduse de Arabia Saudită (căci, în realitate, asta este GCC), chiar să fie sincer convinsă că-şi doreşte o oarecare evoluţie spre criteriile occidentale. Se poate chiar şi Donald Trump să se simtă foarte aproape de modul lor de a gândi şi reacţiona ca şi de dorinţa lor fermă de a încheia în favoarea lor războiul religios care-i opune, de secole, populaţiilor şiite pe care le vor şterse de pe faţa pământului. Noi, desigur, ne vom conforma liniei trasate de americani. Dar ceilalţi parteneri din NATO ce vor face?

O întrebare delicată deoarece, dacă despre extinderea NATO vorbeşte preşedintele american, atunci oare este absolut limpede că finalitatea va fi asimilarea, integrarea organizaţiei arabe în structurile de azi de la Bruxelles? Nu cred. Sau, cel puţin, în acest stadiu, nu cred că ar trebui să ne grăbim cu răspunsuri definitive deoarece situaţia este ajunsă la o asemenea primejdioasă răscruce de drumuri încât fiecare dintre marii jucători va cere un timp de gândire.

Şi vor trebui să fie lămurite mai multe lucruri tehnice. Primul este determinat de lămurirea, în scris, a intenţiilor oficiale americane, căci o asemenea decizie NATO implică stadii succesive de negocieri şi se poate lua numai prin consens la un summit, sub semnătura şefilor de state şi guverne. Mai e mult până atunci. Ar mai putea exista varianta ca, de fapt, preşedintele american să nu fi dorit să se refere la aderarea formală a grupului de ţări musulmane sunite la NATO în varianta clasică a procesului, ci să fi avut în vedere o accelerare a unui proces secund, cel în care ţările arabe din GCC să primească statutul de partener al NATO, calitate în care li se deschid ceva uşi suplimentare de participare la acţiunile comune pe plan diplomatic dar, mai ales, se crează baza pentru cooperare în pregătirea militară şi în construcţia sistemelor de securitate naţionale şi accesul la sursele de informaţii (eventual şi de early warning) ale Alianţei. Sau poate să fie un proces de apropiere de foarte lungă durată cu mai multe etape de logodnă.

Dar, dacă ceva se face pe acest drum, oare ce altă alianţă se va forma în mare viteză, în oglindă, aşa cum se pregăteşte ea de mai mulţi ani şi se aşteaptă doar momentul potrivit de lansare la apă, tocmai ca răspuns, nu cântec de primadonă?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite