Yes we can. Discursul unui preşedinte

Că tot i-am aşteptat pe americani toată istoria noastră modernă, acum sunt vremuri de adio. Cu discursul final, Barack Obama şi-a făcut impecabil ultimele lecţii de lider carismatic, de subtil comunicator: în afară de a ne autolamenta pe reţelele sociale că ai noştri au pierdut, ce facem de mâine, cînd în lume începe domnia celor ca Trump?

Un lider seducător. Un orator desăvîrşit, care ştie cîtă pauză persuasivă să facă între mesaje, un showman care ştie cât timp să se lase aplaudat. Un gentleman, sobru şi demn faţă de adversarul căruia nu-i pronunţă, cu superbie, niciodată numele, fermecător şi cald când se adresează public soţiei, copiilor, americanilor.

Barack Obama a fost un preşedinte american carismatic, al cărui bilanţ de opt ani neîntrerupţi, contestat acum de mulţi pentru inconsistenţa reformelor în societate şi sistem, are greutatea de a aşeza o bornă simbolică, de neocolit în istoria politică a alegerilor prezidenţiale. „Yes we can” e o vocabulă care împarte istoria recentă în două, înainte de Obama şi după Obama. Nu fiindcă acţiunile sale concrete de preşedinte ar fi revoluţionat în profunzime lumea, ci fiindcă a fost o personalitate eminamente carismatică, pe care lumea a luat-o în braţe ca pe un revelator de resurse de schimbare, pe terenul valorilor umane. Acolo unde logica mentalităţilor şi a intoleranţei rasiale, mai mult sau mai puţin manifestă, mai mult sau mai puţin latentă, spunea că un preşedinte de culoare, exponent al comunităţii afro-americană, este în SUA o imposibilitate, cele două mandate ale lui Barack Obama ajung să marcheze o transgresiune concretă a limitelor de imaginar socio-politic. „Yes we can” instaurează un alt orizont de aşteptare, deschis neconceputului, necrezutului conform normelor înrădăcinate de convingeri, prejudecăţi, formatări. După Barack Obama, a îndrăzni să crezi că se poate întâmpla deşi este improbabil, nu mai e un gest de idealism politic, ci e un dat istoric. Pe cât bucuria care răzbate în Yes we can e un capital de optimism pur, pe atât sloganul e şi mărturisirea unei înfrângeri, şi anume recunoaşterea faptului că prejudecata a cărei limită o transgresează era bine înşurubată în imaginar. Spre exemplu, a te bucura că rasismul a luat-o în sfârşit în plex înseamnă a recunoaşte că rasismul era invincibil. 

În acelaşi timp, din aceeaşi categorie a posibilităţilor date drept imposibile, din categoria incredulităţilor devenite realitate, fac parte şi alegerea lui Donald Trump sau rezultatul referendumului din Maria Britanie soldat cu Brexit. Din aceeaşi categorie a posibilităţilor date drept imposibile ar fi victoria extremei drepte aiurea prin Europa, ar fi alegerea lui Marine Le Pen drept preşedinte al Franţei. Din aceeaşi categorie a posibilităţilor date drept imposibile este alegerea unui candidat arestat, aflat la propriu în detenţie, la funcţia de primar al unei urbe oarecare sau alegerea unor agramaţi în posturi ministeriale. Stupoarea conţinută în „Yes we can, yes we did” e în ambele sensuri.

„Chiar a fost posibil!” înseamnă şi o ieşire de-o clipă din autismul social în care ne complacem . Există gânditori care cred că acest „autism social”, ca şi violenţele vremurilor, sunt întreţinute şi de faptul că filozofia politică nu ţine pasul cu fenomenele recente reale, cum ar fi radicalizarea, atentatele teroriste, populismul victorios, şi nimeni nu se apleacă asupra lor fără excluderi de genul: în faţa victoriei lui Donald Trump sau a votului în favoarea Brexit-ului nu ne rămâne decît să concluzionăm (noi, filozofii) că în limitele fixate de teoria alegerii raţionale are loc o alegere iraţională. Ceea ce presupune, şi este inacceptabil, dispreţ faţă de cei care votează (pentru aprofundarea subiectului, Céline Spector, „Eloge de l’injustice. La philosophie face à la deraison”, Seuil)

Există gânditori care cred că acest „autism” este în bună parte produsul Facebook-ului, un formidabil „muşuroi numeric”, unde 1,7 miliarde de fiinţe umane se grupează pe caste formate prin aneantizarea diferenţelor, şi nu valorizarea lor (Bernard Stiegler, filosof). Bule de izolare care exacerbează autocelebrarea narcisiacă (Adele van Reeth, filozof), şi ne concentrează atenţia asupra doar a centrelor noastre de interes, prin intermediul unor algoritmi care încurajează excluderea celuilalt, diferit, şi care atrofiază spiritul critic şi empatia (Gilles Babinet).

Pe acest fond general de autism social şi, din când în când, de stupoare punctuală (în faţa unor rezultate electorale sau a unui atentat barbar), Barack Obama a ţinut un superb discurs politic de adio.

Desigur, cei care au venit să-l asculte, erau deja îndrăgostiţi de Barack Obama. Iar Barack Obama le-a dovedit, pentru ultima oară, că un preşedinte de ţară poate să aibă şi stil, şi clasă, şi gândire filozofică, şi eleganţă, şi căldură, şi umilinţă. Trec peste consideraţiile stilistice şi aleg, între temele abordate, pe cea defetismului şi a (in)acţiunii individuale prin autosatisfacţie comodă. Un soţ impecabil, un bărbat fermecător, un om de stat de calibru: Barack Obama incarna în aceeaşi măsură şi un preşedinte al cărui program politic nu va fi continuat de succesorul său. Să plângem, să vituperăm, să ne credem superiori? 

Ce-ar fi dacă oamenii ar mai ieşi un pic din bula lor de confort, în care se izolează ca să fugă de ceea ce-i contrariază, fie că e vorba de reţelele sociale, fie că e vorba de campusurile universitare, unde cei care le frecventează nu acceptă decît informaţia - nu contează dacă e adevărată sau falsă - care le întăreşte propria opinie şi o exclude pe a celuilalt?

„Dacă v-aţi săturat să vorbiţi cu nişte necunoscuţi pe internet, ce-ar fi să vorbiţi cu cineva din viaţa reală? Dacă ceva are nevoie să fie repus în funcţiune, legaţi-vă şireturile şi încercaţi să vă organizaţi împreună cu câţiva oameni din jur. Dacă sunteţi dezamăgiţi de cei aleşi, cumpăraţi un caiet, strângeţi nişte semnături şi prezentaţi-vă la alegerile următoare. Urcaţi pe scenă. Aruncaţi-vă în apă. Mergeţi înainte. Uneori o să câştigaţi. Alteori o să pierdeţi. După ce am fost opt ani preşedintele vostru, sunt în continuare convins că schimbarea nu vine decît atunci când oamenii obişnuiţi se implică, se angajează, se unesc ca să o ceară.” - Barack Obama

Că tot i-am aşteptat pe americani toată istoria noastră modernă, acum sunt vremuri de adio. Cu discursul final, Barack Obama şi-a făcut impecabil ultimele lecţii de lider carismatic, de subtil comunicator: în afară de a ne autolamenta pe reţelele sociale că ai noştri au pierdut, ce facem de mâine, cînd în lume începe domnia celor ca Trump?