Şostakovici şi Stalin: puterea iubirii şi iubirea de putere

Într-un articol din Pravda (publicat în 25 ianuarie 1936), trepăduşii lui Stalin îl umileau pe marele Dimitri Şostakovici, poate cel mai mare muzician al veacului trecut. Titlul din ziarul oficial al Partidului Comunist era lipsit de orice echivoc: „Talmeş-balmeş, nu muzică.”

 Cu ce-a greşit compozitorul? Opera Lady Macbeth din Regiunea Mţensk era „aspră şi primitivă.” Puritanismul sovietic se revolta în faţa elementelor de atonalitate şi decadenţă burgheze. Muzica compozitorului petersburghez nu se subordona deloc cauzei. Ce putea urma după acest denunţ? O „vizită” în Gulag? 

O critică în Pravda echivala cu o lovitură de ciocan în moalele capului. În fond, era vorba despre un şantaj: fie te conformezi, fie dispari din viaţa publică. Pentru că e iubit de milioane de melomani, Stalin alege să nu-l asasineze pe Şostakovici (aşa cum trupele NKDV l-au lichidat cu sânge rece pe formidabilul, dar prea puţin cunoscutul Pavel Florenski, undeva la marginea unei păduri din împrejurimile oraşului Leningrad). 

Umilirea psihologică e, uneori, un instrument mai eficient decât eliminarea fizică. 

De ce? Pentru că marele artist poate compune, de acum, ode Conducătorului Suprem.

Suntem în faţa unei prime încercări de anexare a geniului individual pe orbita ideologiei colectiviste. Abuzul mental e teribil. Precum Hitler în Germania nazistă, Stalin doreşte să fie singurul patron al literelor şi al artelor din Uniunea Sovietică. În timpul liber, Secretar General citeşte vieţile împăraţilor romani şi e fascinat de hărnicia lui Octavian Augustus, ctitor de apeducte, temple şi monumente publice. Doar că marxismul nu recompensează grădinarii stoici sau fiinţele contemplative care admiră frumuseţea lumii. 

Între sufletul nevăzut şi lumea exterioară există o veritabilă tensiune. Fără introspecţie şi solilocviu, adică în absenţa interiorităţii, gesticulaţia politică devine isterie. Partiturile lui Şostakovici ignoră, din principiu, intenţionalitatea propagandistică a culturii staliniste. 

După publicarea primului articol în Pravda, urmează o a doua critică, iar Simfonia a IV-a este imediat retrasă din circuitul de concerte. 

Într-o scrisoare către un prieten redactată la mijlocul anilor 1930, Şostakovici face această mărturisire: „întunericul mă înconjoară, întunericul mă sufocă.“ 

Pe câtă luciditate, pe atâta suferinţă. Treptat, din jurul său dispar fiinţe dragi: cumnatul (un medic respectat), soacra (astronom de profesie), prietenii şi colegii (între care Boris Kornilov şi Adrian Piotrovski). Pianistul de geniu e, literalmente, un artist pe culmile disperării. 

Procesele-spectacol fac victime. Doi veterani bolşevici, Grigori Zinoviev şi Lev Kamenev, sunt condamnaţi la moarte şi executaţi. Înscenările curg lanţ. În 1937, mareşalul Mihail Tuhacevski (protectorul lui Şostakovici şi fost şef al Şeful Marelui Stat Major al Armatei Roşii) este executat ca participant la o „conspiraţie troţkistă antisovietică.” În 1938, Nikolai Jileav (unul dintre cei mai importanţi critici muzicali din Uniunea Sovietică şi prietenul lui Mitia) este arestat şi împuşcat. 

Ce-i rămâne de făcut unui compozitor dacă nu să compună? „Dacă-mi vor tăia mâna, voi scrie cu stiloul în dinţi.“ 

1938 este anul compoziţie/ . Anii Marii Terori marchează şi gestaţia faimoasei Simfonii a V-a (opus 47), ale cărei note lirice par să sublimeze coşmarul social din Uniunea Sovietică, revelând sensul transcendent al artei (mai ales în mişcarea a treia, Largo, cu inflexiuni de Requiem ortodox). Premiera produce o reacţie neaşteptată din partea publicului: patruzeci de minute de ovaţii şi aplauze. Dragostea acoperă mulţime de păcate.

Prin creativitate, Dimitri converteşte agonia interioară într-o sursă de lumină care transfigurează haosul şi tragedia vieţii. În plină dictatură, Şostakovici compune pentru public, pentru puterea politică trecătoare, dar mai ales pentru posteritate.