Armată rusească pentru salvarea lui Lukaşenko?

Răspunsul nu este deloc simplu. Pe de-o parte, avem afirmaţia foarte clară a lui Putin că, respectând prevederile Statului Uniunii şi a Organizaţiei pentru Securitate Colectivă, „Rusia ar putea să ajute Belarus să-şi apere suveranitatea şi frontierele naţionale“.

Asta ca răspuns la apelurile continue din partea lui Lukaşenko, cel care spune că „asistăm la o anumită etapă de război hibrid în Belarus. Oare cum l-am putea numi altfel? Mass media şi mediul de informaţii au fost implicate în această luptă, un război între două părţi conflictuale. De la cel mai înalt nivel, asupra noastră s-a declanşat un adevărat măcel diplomatic...Uitaţi-vă la aceste declaraţii că Belarus se prăbuşeşte, că regiunea Grodno va deveni parte a Poloniei. Asta se afirmă în mod deschis, visează la acest lucru. Nu vor reuşi niciodată, sunt absolut sigur de asta“.

Declaraţia asta sintetizează cele două puncte care ar pute justifica o intervenţie rusească directă în Belarus, chiar dacă, cel puţin în acest stadiu, pe toate sursele serioase se anunţă că nu unităţi militare propriu sunt pregătite, ci unele din rezerva poliţiei militare, eventual companiile sau batalioanele din componenţa la dispoziţia celor două mari unităţi militare din zonă, adică Divizia 144 căreia, foarte de curând, i s-a adăugat Brigada 28 motorizată.

În cadrul Tratatelor dintre Rusia şi Belarus există o dimensiune militară şi de securitate concepută tocmai pentru a putea răspunde şi unei situaţii cu înalt potenţial de destabilizare internă, punând în primejdie funcţionarea mecansimelor statului. Lukaşenko susţine că exact asta ar fi situaţia acum, cerându-i lui Putin să-şi onoreze obligaţiile.

Aţi văzut care a fost reacţia lui Putin, dar citiţi şi comunicatul apărut pe situl oficial al Kremlinului, unde, în esenţă, se spune acelaşi lucru, dar cu menţiunea unei mişcări în crescendo: „Rusia este gata să ofere Belarus asistenţa necesară pe baza prevederilor din Tratatul Statului Uniunii şi, dacă este necesar, prin intermediul Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă...inclusiv datorită presiunii externe asupra republicii“.

În această perspectivă, situaţia este totodată mai clară şi mai gravă.

Se anunţă în modul cel mai formal că Tratatul Statului Uniunii (semnat pe 8 decembrie 1999, realitate politică desconsiderată de majoritatea comentatorilor occidentali sau declarată ca născută-moartă) este validă şi din punctul de de vedere al Kremlinului, cu toate prevederile sale: agenţii statale comune şi chiar un Preşedinte al Consiliului Sprem al Statului, o funcţie prevăzută să fie îndeplinită pe bază de rotaţie, în practică deţinută de Lukaşenko în ultimii 20 de ani. Discuţia a fost mereu de a şti în când anume se va produce un pas real pentru o integrare completă a structurilor puterii, chestiune revenită cu regularitate pe masa negocierilor dar mereu amânată din cauza opoziţiei exprimate de Lukaşenko. Dar printre obiective enumerate în Tratat este şi cel de a „asigura integritatea şi inviolabilitatea teritoriului Statului Uniunii“, cu o colaborare militară extinsă în toate domeniile.

Într-un prim stadiu, tehnic vorbind, intervenţia Moscovei ar fi o acţiune bilaterală, extrem de posibil în acest cadru legal foarte detaliat şi, în acelaşi timp, deschis oricăror interpretări posibile tocmai deoarece nu a fost finalizat niciodată şi, ca atare, nu au fost definite elementele concrete care să răspundă unei situaţii de criză internă, şi nu una marcată de o eventuală intervenţie externă. Context în care NATO a reafirmat rapid, ieri, poziţia sa cunoscută: organizaţia nu a efectuat şi nici nu efectuează o construcţie militară direcţionată împotriva Belarus. Ceea ce face, logic, ca intervenţia lui Putin să fie de a-l salva pe Lukaşenko, pus de acum înainte într-o poziţie în care, acceptând oferta rusă de nerefuzat, să accelereze procesul alipirii eventuală la Rusia. E destul de disperat s-o facă, forţele ruseşti din regiune sunt ultrasuficiente pentru demararea unei operaţiuni scurte dar de mare intensitate de poliţie militară activă, cu rezultate uşor previzibile.

Atunci care este scopul celeilalte menţiuni, adică eventualitatea invocării prevederilor Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC)? Putin a făcut o declaraţie care trebuie integrată în relaţia sa strategică cu partenerii din OTSC, tratat semnat în 1992 - Belarus, Armenia, Kazahstan, Kârgâzstan şi Tadjikistan: în caz de urgenţă, adică situaţii similare cu cea de Belarus, liderii din aceste ţări care spun că au o îndelungată tradiţie şi practică democratică, pot să fie siguri că la Kremlin decizia de sprijin va fi luată ce aceeaşi viteză ca în cazul lui Lukaşenko. Că se va traduce în practică sau nu, angajamentul lui Putin este menit tocmai să arate că, dincolo de discuţii teoretice, liderii respectivi, cei mai mulţi produse ale sistemului birocratic sovietic de partid, au un aliat care le va veni în ajutor.

Numai atât? Absolut nu, căci mişcarea lui Putin vizează şi un al doilea nivel, cel mai delicat şi unde interesele nu mai sunt regionale, ci au fost de la început concepute drept continentale sau geo-strategice, globale. Este vorba despre exact acelaşi tip de angajament de a forma trupe speciale de luptă şi intervenţie în cazul unor încercări de lovitură de state, evenimente grave de natură teroristă, război hibrid, aşa cum se specifică în formulările care însoţesc dimensiunea militară şi de securitate a Organizaţiei de cooperare de la Şanghai cu ţări care se întind peste jumătate din suprafaţa globului şi care, iniţial creată ca o organizaţie de apărare  şi securitate mutuală. Aceste unităţi militare comune există mai demult, au făcut antrenamente în aplicaţii specifice foarte complexe şi sunt dotate cu echipamente de ultimă generaţie, inclusiv împotriva manifestanţilor deveniţi violenţi şi care pot fi oricând acuzaţi, cum face acum Lukaşenko, de a fi în slujba unor interese străine.

Manevrele militare comune ale ţărilor din organizaţie au avut un scop foarte precis, arondat aceleiaşi preocupări majore, adică „promovarea încrederii reciproce, a cooperării şi coordonării împotriva ameninţărilor teroriste şi pentru menţinerea păcii şi stabilităţii regionale“, aşa cum se spunea într-un comunicat din august 2018 înaintea manevrelor comune de la Cebarkulsky în Urali şi la care au participat China, Rusia, Kârgâzstan, Uzbekistan, Tadjikistan, India şi Pakistan.

Jocul Rusiei cu Belarus este o probă, una suplimentară, a gândirii de şah strategic de nivel global în care se creează „câmpuri de aşteptare ofensivă, multiple şi ascendente“

Despre acest nou concept, „aşteptare ofensivă“ contradictoriu în termeni doar aparent, am auzit multe discuţii care, poate, dacă vă interesează, ar merita să fie detaliate.