Când naţionalismul intră în conflict cu patriotismul: cazul Rusiei

Ascensiunea naţionalismului rusesc reprezintă un semnal de alarmă pentru integritatea marelui stat, fiindcă, se ştie bine, Federaţia Rusă are de temperat şi de ţinut în frâu pornirile revendicative ale unui număr impunător de popoare care conlocuiesc în perimetrul graniţelor ei.

Pe teritoriul Federaţiei Ruse Există 83 de subiecte ale federaţiei (inclusiv 21 de republici), în care locuiesc reprezentanţi ai peste 180 de popoare, din totalul cărora, potrivit datelor oficiale, ruşii constituie puţin sub 80% din întreaga populaţie a ţării, care e de aproape 145 mln. de locuitori [1]. E curios că, potrivit recensământului din 1989, în Rusia existau „doar” 130 de entităţi etnice. Faptul că în decursul unui deceniu şi ceva numărul acestora a crescut cu tocmai 50 de unităţi vorbeşte şi despre apariţia unor noi grupuri etnice, dar şi despre tendinţa în creştere de autoafirmare a unor populaţii anterior inhibate identitar. Unele nu erau recunoscute de puterea sovietică, cum ar fi kryashenii şi nağaybäki, care fuseseră ultima dată menţionaţi în recensământul din 1926 (101 mii de kryasheni şi 11 mii de nağaybäki), apoi nu au fost recunoscuţi, fiind consideraţi variaţii etno-confesionale ale tătarilor. Aceste sub-etnii au rezistat însă asimilării, şi-au păstrat cultura originară distinctă de cea tătărească, inclusiv datorită aderenţei la religia creştin-ortodoxă, care i-a diferenţiat în mod clar de tătarii musulmani [Платонов, 2011, p. 338]. Astăzi, aceste etnii îşi afirmă tot mai activ identitatea şi îşi revendică drepturile, inclusiv cer facilităţi de ordin administrativ-teritorial [2].

Exemplul acestor două etnii este ilustrativ pentru situaţia privind revendicarea identitară în Rusia. Ieşind de sub pressingul statului totalitar restrictiv, identităţile etnice şi-au exprimat cu voce tare dreptul la autenticitate. În rezultat, în Federaţia Rusă deja au fost recunoscute oficial zeci de popoare native, nu foarte numeroase, formate din sute de mii de locuitori fiecare, dar cu teritoriu propriu, cu proprie istorie şi etnogeneză, care coexistă în parametrii aceluiaşi spaţiu federativ comun în rezultatul cuceririlor geopolitice din secolele şi deceniile precedente.  

Diferenţele etnice se reliefează treptat în cele mai diverse instituţii şi domenii ale vieţii din Rusia. Armata, bunăoară, a fost întotdeauna un teren de segregare pe ctiterii identitare, chiar şi pe timpul URSS, însă în prezent situaţia e mult mai încordată. Fenomenul ierarhiei de cazarmă, aşa-numita dedovşcina („дедовщина”), este mai ales răspândit în unităţile mixte din punct de vedere etnic. De regulă, reprezentanţii minorităţilor din Caucazul de Nord formează grupuri compacte, foarte consolidate şi cu o disciplină internă, care se impun cu statut dominant în raport cu restul soldaţilor, în majoritatea lor etnici ruşi. Una din soluţiile la care a apelat Staff-ul General al Armatei a fost să creeze batalioane monoetnice, în cadrul cărora segregarea şi ierarhia de cazarmă sunt mult diminuate. Un exemplu în acest sens sunt batalioanele de trupe cu destinaţie specială „Est” şi „Vest”, formate în exclusivitate din etnici ceceni, care demonstrează o eficacitate înaltă [3]. Situaţia din armată oglindeşte într-un mod evocator situaţia din întreaga societate, unde se trasează frontiere sociale între entităţile etnice şi confesionale.       

Pe fundalul eterogenităţii etnice şi confesionale din Rusia, sunt foarte importante formulele ideologice operate de autorităţi, care ar trebui să excludă valenţele naţionaliste, potenţial distructive, deoarece ar provoca imediat tendinţe secesioniste în diverse regiuni. La acest capitol, ideologic, lucrurile în prezent sunt cel puţin confuze, dacă nu defavorabile.

În Rusia, bunăoară, deja s-a format o confuzie cu privire la patriotism şi naţionalism, aceşti termeni frecvent fiind consideraţi sinonime absolute.

După cum se exprimă plastic unii experţi ruşi: „deosebirea dintre „patriotism” şi „naţionalism” e aceeaşi ca şi dintre un „cercetaş” şi un „spion”” [Соловей, Соловей, 2010, p. 51]. Această percepţie a dus la comasarea ambelor noţiuni, ceea ce apriori e o greşeală gravă pentru un stat plurietnic. Patriotismul înseamnă dragostea de ţară, naţionalismul înseamnă dragostea faţă de naţionalitate, în sens practic – faţă de propria etnie; corespunzător, naţionalismul în cazul Federaţiei Ruse este un element non-statal, unul exclusivist, deoarece pretinde delimitarea etniei ruse de alte etnii.

A promova în Rusia patriotismul sub flamura naţionalismului, sau viceversa, înseamnă deci a supune riscului integritatea ţării. Acest pericol l-au înţeles majoritatea cârmuitorilor Rusiei, dar nu s-au putut abţine în a cocheta cu o formă de naţionalism soft. Aşa cum susţin experţii ruşi citaţi mai sus, autorităţile ruse (ţarii, Stalin, Putin) au încercat întotdeauna să aibă o abordare instrumentalistă în raport cu naţionalismul: să îmbogăţească retorică oficială cu puţin naţionalism, bine dozat, pentru a mobiliza spiritele etnice în sprijinul puterii centrale. Însă, în esenţă, specificul puterii centrale era totuşi unul imperial, de coeziune supraidentitară a tuturor popoarelor din spaţiul teritorial al ţării. Practic, începând cu secolul XVI din istoria Rusiei, interesele etnice ale ruşilor s-au aflat într-un conflict continuu cu ambiţiile şi interesele continentale ale puterii centrale. Puterea trebuia să facă echilibru între menţinerea încrederii etniei ruse majoritare (cu mesaje naţionaliste dozate) şi a celorlalte etnii (cu mesaje ideologice internaţionaliste) [Соловей, Соловей, 2010, p. 54].

În unele cazuri, ideologia naţionalistă bine elaborată le-a ajutat ţarilor să cultive la ruşi un patriotism teritorial imperial; mai exact, să-i mobilizeze uşor întru apărarea statalităţii ori de câte ori anumite popoare de la periferia imperiului manifestau dorinţă de separare. Ironia sorţii este că anume acest naţionalism etnic şi teritorial implantat în mentalitatea poporului rus în timpul ţarilor, i-a împiedicat pe albgradişti să apeleze la ajutorul polonezilor şi ucrainenilor în perioada războiului civil cu bolşevicii. Sovieticii şi în special Stalin, din contră, au pus accentul pe înrădăcinarea unei ideologii stataliste integratoare în plan identitar – o condiţie indispensabilă pentru păstrarea numeroaselor republici şi popoare în componenţa URSS. Strategii sovietici înţelegeau că e mai uşor să ţii în frâu naţionalismele popoarelor minoritare sau de la frontiere, decât naţionalismul poporului majoritar, de aceea ruşilor li s-a cultivat o supraidentitate sovietică [4] (lucru pe care l-am menţionat şi în prima mea postare, despre strategiile identitare ale sovieticilor).

Rusia, astăzi

În condiţiile Rusiei contemporane, Vladimir Putin e nevoit să demonstreze echilibristică discursivă pe marginea tematicii identitare naţionaliste; el trebuie să ia lecţii şi din experienţa ţarilor, şi din experienţa sovieticilor, pentru a păstra coeziunea şi integritatea unei federaţii deosebit de extinse şi pestriţe. Trebuie să recunoaştem că lui Putin, per ansamblu, i-a reuşit să fortifice puterea centrală şi să consolideze Federaţia Rusă în plan teritorial. Însă, din raţiuni mai curând obiective decât politice, adică din cauza unor evoluţii demografice şi identitare inevitabile, consolidarea teritorială a Rusiei este temporară şi fragilă; ea se menţine în mare măsură datorită unui aparat administrativ care aplică toate mijlocele pentru a exclude sau a diminua tendinţele separatiste. În plus, un impact considerabil în strunirea forţelor centrifuge îl are factorul economic. De exemplu, centrul federal este nevoit să transfere anual circa 6 mlrd. de dolari în republicile Caucazului de Nord, în schimbul „liniştii” în acea regiune. Însă nici diplomaţia, nici forţa armată, nici privilegiile economice nu sunt suficiente pentru a garanta ataşamentul total al republicilor şi popoarelor din Federaţia Rusă la corpul ţării [5]. Pe termen lung, Federaţia Rusă fie se va dezintegra, fie va trebui să inventeze asemenea formule de divizare teritorială sau de administrare imperială, care să păstreze aparenţa integrităţii. Trendul mondial al regionalizării şi al revendicărilor identitare va stimula o dată în plus dorinţa unor republici de a se desprinde de Federaţia Rusă, dobândindu-şi independenţa.   

Să ne amintim că a existat deja un precedent în acest sens – mişcarea pentru independenţă a Republicii Cecene (subiect al Federaţiei Ruse), care, ca şi alte republici sovietice, obţinuse independenţa în anii 1991-1994, sub guvernarea lui Johar Dudayev, dar apoi au izbucnit două războaie ruso-cecene deosebit de sângeroase, în 1994-1996 şi în 1999-2000, care s-au finalizat cu reîncadrarea Ceceniei în componenţa FR. Potrivit recensământului din 2005, Cecenia e populată în proporţie de circa 95% cu etnici ceceni, ruşii reprezintă mai puţin de 2% din populaţie, iar exodul acestora din Caucazul de Nord continuă neîncetat. Diferă şi religia, cecenii fiind musulmani suniţi [6]. E de presupus că lupta acestui popor pentru independenţa sa nu va conteni niciodată, ura etnică dintre ruşi şi ceceni rămânând a fi o constantă pentru decenii înainte, mereu reactivată de diverse incidente soldate cu omucideri, iar perioadele de acalmie aparentă din Republica Cecenă sunt temporare, fiind în general întreţinute cu forţa şi sub controlul sever al autorităţilor. Cazul cecen nu este unic pentru Federaţia Rusă, există şi alte regiuni unde se acumulează un grad sporit de resentimente identitare şi apar manifestări revendicative, unele fiind însoţite în mod intermitent de ciocniri violente [7]. Miza republicilor caucaziene pe termen lung este argumentul demografic. În Republica Kabardino-Balcaria, din Caucazul de Nord, ponderea cabardinilor şi balcarilor creşte constant, aceste două etnii formând peste 70% din populaţie; în timp ce ponderea etnicilor ruşi scade din cauza natalităţii scăzute şi a emigrării acestora (de la 32% în 1989 la 22% în 2010) [8]. Un trend demografic similar e înregistrat în Inguşetia, Daghestan, Cecenia şi după toate probabilităţile aceste republici din componenţa Federaţiei Ruse vor deveni în câteva decenii monoetnice [Платонов, 2011, p. 284].

Fortificare demografică şi revendicările identitare ale republicilor etnice generează la ruşi reacţii şovine, creează terenul pentru apariţia mişcărilor naţionaliste şi se formează în aşa mod un cerc vicios, când tendinţele ultranaţionaliste ruseşti şi cele revendicative ale etniilor din unităţile federaţiei se intensifică reciproc. Astfel, în toamna anului 2011 mai multe organizaţii patriotico-naţionaliste ruseşti au lansat o campanie la nivel federal îndreptată împotriva “finanţării excesive” de către Moscova a regiunilor din Caucazul de Nord. Organizatorii, membri ai mai multor grupări reunite sub umbrela “Platforma Rusească”, au ales drept slogan pentru campanie lozinca “Să încetăm să mai hrănim Caucazul!”. Aceştia au sugerat chiar desprinderea teritoriilor respective de restul Federaţiei Ruse, pentru a despovăra ţara de prezenţa unor populaţii ostile şi consumatoare de resurse [9]. E curios că în ciuda caracterului controversat al acestei campanii, iniţiativa naţionaliştilor ruşi are priză în rândul cetăţenilor. Potrivit datelor prezentate în noiembrie 2011 de centrul sociologic rus Levada, 62% dintre respondenţi susţin sloganul “Să încetăm să mai hrănim Caucazul!” [10]. Evident că asemenea îndemnuri naţionaliste ale ruşilor fac un bun serviciu naţionaliştilor etnici din regiunile constituente ale Federaţiei Ruse, deoarece aceste îndemnuri contribuie la alimentarea şi justificarea tendinţelor etniilor conlocuitoare de separare de corpul statului rus. Ca şi în alte state federale, ca şi în imperiile premergătoare lor, escaladarea naţionalismului minoritar era deseori o reacţie la şovinismul naţiunii majoritare. Atunci când unii politicieni radicali ruşi, în stil ultranaţionalist, avansează ideea purificării naţiunii ruse sau pledează chiar pentru renunţarea la teritoriile populate de alte etnii şi crearea unui stat compact, – „pur-sânge” rusesc, denumit Republica Rusia –, separatiştilor nu le rămâne decât să aplaude asemenea intenţii şi să le sprijine, deoarece dintr-o astfel de perspectivă interesele ambelor curente naţionaliste coincid.

Surse:

1.Национальный состав России // http://ru.wikipedia.org/wiki

• Кряшены: от бесправия к самоопределению. Православные тюрки России обеспокоены своим будущим // Алексей Руфимский. Независимая газета. 14.11.2001 / http://religion.ng.ru/printed/pravoslav/2001-11-14/4_kryashen.html
• Генштаб формирует моноэтнические воинства // Андрей Михайлов. Pravda.ru. 22.10.2010 / http://www.pravda.ru/society/how/defendrights/22-10-2010/1054375-army-0/

4.Эволюция русского национализма // Толкователь. 23.05.2013 / http://ttolk.ru/?p=17260

• Татарстан готовится стать Идель-Уралом // 22.04.2011 /http://ttolk.ru/?p=3362
• Чече́нская Респу́блика // http://ru.wikipedia.org/wiki/Чечня
• На Кавказ надвигается буря // Андрей Полунин. 5 сентября 2012 / http://svpressa.ru/society/article/58356/

8.Кабардино-Балкария // http://ru.wikipedia.org/wiki/Кабардино-Балкария

• Националисты не хотят "кормить Кавказ" // Олег Кусов. Радио Свобода. 22.10.2011 / http://www.svobodanews.ru/content/article/24367837.html
• Россияне об обстановке на Северном Кавказе, национализме, политике и финансировании региона, лозунге "Хватит кормить Кавказ" // 15.12.2011 / http://www.levada.ru/15-12-2011/rossiyane-ob-obstanovke-na-severnom-kavkaze-natsionalizme-politike-i-finansirovanii-regio

Платонов Ю.П. Этническая экспансия. СПб.: «Речь». 2011. 600 с.

Соловей Т., Соловей В. Русский национализм при Путине – Медведеве // Русский национализм между властью и оппозицией. Под  ред.  В.Прибыловского. М.:Центр «Панорама», 2010. С. 51-62.