Capcana cu miere rusească din „războaiele îngheţate“

Rusia întinde de ani şi ani de zile o foarte profesionist lucrată capcană, construind cu grijă o pânză de păianjen de conflicte locale, militar insignifiante, dar politic reprezentând o ameninţare considerabilă prin potenţialul lor de contagiune.

Cu atât mai bine dacă ele se permanentizează sub forma unor „conflicte îngheţate“, căci cu atât mai mult va creşte, exponenţial chiar, dorinţa celorlalţi de a ruga Kremlinul să binevoiască să se implice în găsirea unei soluţii, tocmai pentru a împiedica varianta cea mai dură, adică destabilizarea finală a statelor respective şi a întregii regiuni.

Capcană? Desigur, deoarece strategii de la Kremlin au etalat în faţa tuturor întreg evantaiul de opţiuni posibile: de la cazul Crimeea (referendum pentru independenţă+anexare directă a teritoriului la Federaţia Rusă), la preluarea indirectă a controlului total în Transnistria, folosind formula perfect legală (confirmată de ONU şi OSCE) a trupelor de pacificare susţinute şi de data asta de rezultatele unui mai vechi referendum în care populaţia în majoritate rusofonă şi-a exprimat adeziunea profundă la Rusia, până la ocuparea militară a unor teritorii, devenite entităţi independente de facto, în Abhazia sau Osetia, sau ajutorul total şi susţinerea militară acordată entităţilor independentiste din estul Ucrainei.

În paralel, pentru negocierea la nivel înalt, ruşii au echilibrat talgerele balanţei cu o a doua ofertă, construind presiunea enormă din Siria, coroborată cu triunghiul garant al păcii Rusia-Turcia-Iran. Asta pentru a crea un sistem simpli şi foarte eficient de vase comunicante în care oferirea unei concesii într-o zonă poate duce la ridicarea controlată a presiunii în zona cealaltă. Şi ideea a funcţionat şi a dus la ceea ce vedeţi acum formându-se sub ochii noştri în urma negocierilor de la Helsinki, un cordon de securitate agreat în principiu în formula sa geografică ce pleacă de la Baltica până în Mediterana de est. 

Occidentul a înţeles lecţia, atât europenii cât şi americanii fiind eliminaţi progresiv din multe dintre zonele pe care le controlau în Orientul Apropiat. Întrebarea de acum este pe ce bază se va negocia geografia finală a acestui „cordon sanitar“, foarte necesar în concepţia super-puterilor deoarece costurile revenirii actuale la formule din ce în ce mai agresive similare cu cele cunoscute în perioada Războiului Rece este intolerabil de scumpă, mai ales datorită nevoii de a mobiliza şi deplasa în zona de contact un număr din ce în ce mia mare de trupe şi echipamente. Ce-i îngrijorează cel mai tare pe cei doi lideri este ideea că, pentru a-şi apăra aliaţii, vor trebui să plătească pentru permanentizarea prezenţei lor în zonele de contact. imobilizând forţe, resurse şi echipamente de care s-ar putea să fie curând nevoie curând în alte regiuni interesante.

Putin propune, foarte simplu, continuarea mişcării sale de acum, adică o linie de separaţie formată în urma unor referendumuri pentru „autonomie extinsă“ (fiind mai puţin favorabili, cel puţin în această etapă, unora pentru independenţă) prin care să se recunoască populaţiei rusofone drepturi politice colective şi astfel să blocheze state întregi, Variantă foarte posibilă în cazul Ucrainei sau Republicii Moldova prin acceptarea federalizării în locul formulei de stat naţional unitar. Potenţialul de destabilizare al unei asemenea soluţii ar fi enorm, gândiţi-vă la posibilitatea de a vedea aşa ceva în Statele Baltice sau, de ce nu, în România), dar posibil de lauat în calcul de lideri pentru care statele din zona noastră au mai fost tratate drept monedă de schimb pentru rezolvarea unor interese superioare.

Care ar fi acestea? Negocierea unui nou echilibru de forţe (poate, spun unele surse, însoţit de un acord privind frontierele unui Nou Mare Orient Apropiat), cu garanţii extinse de securitate pentru prietenii fiecăreia dintre cele două superputeri care, pentru o perioadă oarecare, să oreia direct controlul situaţiei din regiune şi apoi să delege responsabilităţilor unora dintre statele de acolo. În Europa, în mod asemănător, poate fi negociată o formulă de echilibru acceptabilă pentru ruşi a căror problemă cu NATO este rezolvabilă dacă se soluţionează amiabil chestiunea scutului anti-rachetă şi se stabileşte un alt ultim amplasament avansat al trupelor aliate, la o distanţă de securitate acceptabilă faţă de aliniamentele de acum.

Teoretic, un raţionament posibil, chiar acceptabil. Singurul punct slab este o necunoscută de mari dimensiune: logica sa ţine de vechea formulare a ordinii internaţionale, cea bazată pe locul dual garantat de capacităţile nucleare. El a rămas într-adevăr valabil dar, încet şi sigur, scade capacitatea sa de disuasiune, spaimele reale fiind generate de noile capacităţi de distrugere în urma unor atacuri neconvenţionale cu scopul anihilării capacităţii economice.

De aici, atenţie la capcana cu miere rusească întinsă (cu ofertele subsecvente de prietenie eternă) exact în momentul în care America lui Trump face din ce în ce mai mulţi paşi grăbiţi spre un război comercial global. În acest timp, uitaţi-vă cum se concretizează, în acelaşi ritm rapid, acordurile majore de liber schimb care, doar ele, sunt semnul viitoarei forme de supremaţie şi, de ce nu, de supravieţuire în cazul declanşării unei forme de conflict extins. Într-o asemenea situaţie, pieţele de materii prime şi producătoare de produse agroalimentare vor deveni super-importante, iar ruşii ştiu bine care ar fi superioritatea generată de reunirea pieţelor şi capacităţilor de producţie ale ţărilor care alcătuiesc Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Iar Europa urmăreşte acum acelaşi tip de raţionament, încheind cel mai mare acord de liber schimb din istorie cu Japonia, pregătindu-se pentru definitivarea politică, în septembrie acest an, a acordului cu MERCOSUR („Piaţa Comună a Sudului“, cu Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay şi Venezuela), cel de-al patrula mare bloc comercial din lume.

Suntem şi în faza unui nemilos război de propagandă revărsat asupra ţărilor din estul Europei şi, în consecinţă, asupra opiniei publice din România căreia i se transmite zi de zi că UE şi NATO reprezintă duşmanii împotriva cărora trebuie să ieşim la luptă, non-valori morale şi spirituale, singura salvare fiind ruperea lanţurilor care ne leagă de aceste organizaţii imperialist-criminale.

Şi cum rămâne atunci cu valoarea noastră excepţională geostrategică? Păi rămâne cum am stabilit, să vedem însă pe ce parte ne-o veni mai bine, se va primi rapid mesajul potrivit. Teama mea este că, lipsiţi de informaţii strategice esenţiale, să nu ştim când, mult deasupra noastră, se fac alegeri care ne implică, iar noi să stăm să măcănim veseli la lună. Care de fapt, să se dovedească far de transportor blindat sau, după caz, lampă cu gaz cu sticlă no. 5.

Belicoşi cum sunt politicienii noştri, poate în vacanţa asta se vor gândi la sensul profund a ceea ce spunea odată Carl von Clausewitz:

„În nici un caz războiul nu este un scop în sine. În mod paradoxal, nu te lupţi decât pentru a genera pacea, o anumită formă de pace.“

Ei bine, asta se caută din nou în acest moment: o anumită formă de pace. Convenabilă cui trebui, cât trebuie şi în forma care trebuie.