Ciocanul lui Lenin şi pianul lui Şostakovici

La începutul veacului trecut, pe strada Podolskaia din centrul oraşului Sankt Petersburg, se năştea unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii: Dimitri Şostakovici. Autorul genial al faimosului Waltz (opus 99), dar şi al celor cincisprezece simfonii cântate şi azi de marile orchestre ale lumii, a fost produsul unei excepţionale educaţii oferite-n casă.

Homeschooling? Da, funcţionează, mai ales sub ocrotirea unei mame dedicate şi a unei casnice autodidacte, precum Sofia Vasilievna, venită la oraş din pustietatea siberiană. Tatăl lui Mitia era un inginer cu rădăcini poloneze, având o excepţională pregătire de matematician. Bunicul patern al lui Dimitri Dimitrievici Şostakovici îşi câştigase averea ca bancher, dând familiei sale mijloacele materiale pentru o viaţă liniştită.

Toată viaţa muzicianului precoce va fi marcată de tensiunea creatoare dintre Occident şi Orient, dintre libertate şi autoritarism, dintre cultura înaltă şi tradiţiile populare. Tradiţia intelectuală din capitala imperiului, fondată de Petru cel Mare după modelul oraşului Amsterdam, era indiscutabil apuseană. Arhitectura urbană, colecţiile de pictură de la Ermitaj, discuţiile de salon, dezbaterile politice despre reformă şi modernizare, ca şi utilizarea foarte răspândită a limbii franceze sau germane, toate evocau apartenenţa petersburghezilor la un destin european.

Oraşul lui Puşkin sau Lomonosov, a lui Herzen şi Ceaikovski, era tulburat de grave frământări politice. Şostakovici se naşte la un an după faimoasa Duminică Sângeroasă (22 ianuarie 1905), când trupele armatei ţariste au tras cu muniţie de război în pieptul protestatarilor înfometaţi. Masacrul din faţa Palatului de Iarnă avea să adâncească ruptura dintre monarhul de drept divin şi poporul rus. După deznodământul catastrofal al războiului cu Japonia (1904-1905), ţarul Nicolai Alexandrovici Romanov şi-a păstrat funcţia, dar şi-a pierdut autoritatea. Discernământul politic i-a fost afectat de problemele din familie. Schimbările din societate erau lente. Speranţele se transformau uşor în aşteptări iar aşteptările în frustrări. Mulţi cărturari şi oameni de litere au deplâns violenţa gratuită îndreptată către muncitorii lipsiţi de elementare drepturi civile şi asigurări sociale. Criticile la adresa regimului autocratic veneau atât din partea cercurilor liberale, reprezentate de Piotr Stolîpin (1862-1911), cât şi dinspre Stânga bolşevică.

În anul în care Dimitri Şostakovici îşi primea botezul, un revoluţionar impetuos din Georgia participa, alături de Vladimir Ilici Lenin (1870-1924), la Congresul Partidului Social Democratic al Muncitorilor din Rusia (organizat în exil, la Stockholm). Tânărul de numai 28 ani, Iosif Vissarionovici Stalin, era însărcinat cu finanţarea cauzei proletariatului prin acţiuni de brigandaj. Grupul său de tâlhari ataca fie sucursale de bănci, fie vehicule transportatoare de bani, cu scopul de-a finanţa activităţile de protest şi propagandă antiregalistă. Stalin renunţase nu doar la preoţie, ci şi la credinţa creştină, pentru a îmbrăţişa utopia socialistă. 

După ce l-a citit pe Karl Marx (1818-1883, Das Kapital) şi pe Nikolai Cernîşevski (1828-1889, Ce-i de făcut?), fostul seminarist ortodox din Crimeea şi-a mărturisit colegilor săi ateismul militant şi dispreţul absolut faţă de regimul monarhic. Visul lui Koba? Puterea. Puterea absolută asupra vieţii şi asupra morţii tuturor locuitorilor din Imperiul Rus. Visul lui Mitia? Dragostea. Între puterea iubirii (căutată de artişti) şi iubirea de putere (cultivată de bolşevici), Rusia şi-a trăit drama sfâşierii lăuntrice, pe tot parcursul veacului XX.

Nemulţumirile la adresa ţarului Nicolae al II-lea (1868-1918) veneau din toate colţurile Rusiei. Chestiunile presante de ordin economic trebuiau rezolvate, în regim de urgenţă. Creşterea numărului de reprezentanţi în Duma n-a liniştit cercurile radicalilor care, urmând modelul iacobin al Revoluţiei franceze, solicitau imperativ abolirea monarhiei şi instalarea Republicii sovietelor. Manifestul Partidului Comunist era lipsit de orice ambiguitate. Între obiectivele fixate de Karl Marx şi Friedrich Engels se numărau şi desfiinţarea proprietăţii private, slăbirea identităţii naţionale, subminarea familiei tradiţionale şi abolirea dreptului la moştenire.

Anul 1906 marchează apariţia unei noi Constituţii, prin care Ţarul acceptă să împartă puterea cu reprezentanţii poporului. Concesiile sunt tardive şi, oricum, insuficiente. Măsurile represive, aşişderea. Ohrana îl arestează pe Stalin şi-l trimite într-un exil siberian, aproape de Irkuţk (locul de baştină al familiei Şostakovici). Scandalul din jurul Rasputin, un impostor religios insinuat în intimitatea ţarinei, ca şi intrarea Rusiei în Primul Război Mondial, vor precipita sfârşitul regimului ţarist. Conducerea incompetentă asumată temporar de soţia lui Nicolae al II-lea, Alexandrina (între Septembrie 1915 şi Februarie 1917) conduce la şi mai multă instabilitate. Nevasta împăratului schimbă miniştrii cabinetului ca pe nişte şosete, amplificând starea de haos.

În februarie 1917, când Dimitri Şostakovici n-avea decât 11 ani, se organizează puternice greve şi revolte de stradă. Participă la manifestări văduvele soldaţilor morţi pe front, dar şi ţărani înfometaţi, muncitori din fabrici sau agitatori bolşevici. Încleştarea dintre protestatarii nemulţumiţi şi armata imperială conduce la noi vărsări de sânge. Guvernul e blocat şi transportul e paralizat. Cei peste 1000 morţi îl fac pe ţarul Nicolae al II-lea să cedeze. Dinastia de sute de ani a Romanovilor îşi vede sfârşitul cu ochii. Un nou Cabinet provizoriu este instalat, alături de sovietul din Petrograd (consiliul local al oraşului). Liderii facţiunii bolşevice, între care Lenin, Troţki (1879-1940), Zinoviev şi Stalin (1879-1940), simt oportunitatea momentului.

În ziua de 16 aprilie 1917, revenit din exil, Lenin (1870-1924) soseşte la Sankt Petersburg. Mitologia stalinistă ne spune că Mitia Şostakovici, având doar 11 ani, s-a dus împreună cu tatăl său să-l întâmpine pe liderul revoluţiei în staţia de tren Finlanda. Decenii mai târziu, Dimitrie Şostakovici avea să-i confeseze unui prieten: „am mers în gară ca să văd cum arată un dictator.”  Suporterii cauzei occidentalizării erau încă optimişti, dar Guvernul provizoriu al lui Alexandru Kerenski nu reuşeşte să menţină ordinea publică. Puţini bănuiau că promisiunea schimbării în bine se va transforma într-o catastrofă socială.

În iulie 1917, peste o sută de mii de exemplare din Pravda sunt distribuite populaţiei dezinformate. Până-n octombrie, brigăzile leniniste câştigă teren şi preiau controlul asupra sovietelor. Palatul de iarnă e atacat. Ţarul se află deja în arest la domiciliu. Vulturul bicefal şi emblemele imperiale sunt sfâşiate. Profeţiile sumbre ale lui Dostoievski din romanul Demonii se adeveresc: avocaţii morţii lui Dumnezeu, rupţi de moralitatea tradiţională, au pus în practică nihilismul politic, deturnând rapid ideile reformiste ale Revoluţiei din februarie, pentru a transforma totul într-o baie de sânge. Lovitura de stat organizată de Lenin a reuşit. Săvârşită de muncitori frustraţi şi intelectuali agitaţi, alimentată financiar de briganzi şi susţinută moral de idealişti, Revoluţia comunistă s-a consolidat rapid într-una din cele mai sărace ţări de pe mapamond. În privinţa violenţei, bolşevicii aveau idei clare şi distincte. Ajuns la putere, Lenin avea să filozofeze cu ciocanul.

(va urma)