Imperialismul rus – de la idei la fapte (III)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama, a afirmat, cu ocazia recentei vizite la Bruxelles, de la sfârşitul lunii martie, că Rusia ”este o putere regională” şi ”nu mai conduce un bloc militar”. De aceea, această ţară nu ar mai reprezenta o ameninţare la adresa Occidentului şi a valorilor civilizaţionale ale acestuia.

Probabil, Barack Obama a dorit să-şi liniştească partenerii de discuţie şi audienţa, în ideea neadmiterii întoarcerii la discursul agresiv şi bazat pe confruntare din perioada războiului rece. La data întâlnirii de la Bruxelles, speranţele aliaţilor occidentali erau, probabil, legate de ideea că Rusia se va mulţumi cu ocuparea Crimeii şi nu va merge mai departe, spre acţiuni de detaşare a estului Ucrainei şi de destabilizare a întregii Ucraine.

În realitate, există fapte care-l contrazic pe preşedintele SUA şi indică o creştere permanentă a capacităţii Rusiei de a reprezenta un potenţial de ameninţare pentru SUA, NATO şi UE.

Mai jos, câteva dintre aceste fapte.

-  Rusia conduce un bloc militar de pe data de 18 septembrie 2003. Denumirea sa este ”Организация Договора о коллективной безопасности (ОДКБ)” – Organizaţia Tratatului Securităţii Colective (OTSC). Din OTSC fac parte următoarele state: Federaţia Rusă, Republica Belarus, Republica Kazahstan, Republica Armenia, Republica Tadjikistan, Republica Kîrgîză. OTSC are la bază Tratatul de Securitate Colectivă semnat de aceste state cu excepţia Belarusului (dar cu Uzbekistanul) în anul 1992. TSC a intrat în vigoare pe 20 aprilie 1994 (cu exact 20 de ani în urmă), după ce în 1993 au aderat şi Azerbaidjan, Georgia şi Belarus. În conformitate cu TSC, statele membre îşi asigură securitatea în mod colectiv. În 1999, Azerbaidjan, Georgia şi Uzbekistan au rămas în afara TSC, acesta fiind prelungit pe 5 ani doar de cele şase state evidenţiate mai sus. Pe 14 mai 2002, în cadrul sesiunii TSC din Moscova, s-a luat decizia înfiinţării unei organizaţii internaţionale. Pe 7 octombrie 2002, în cadrul summitului CSI din Chişinău, Republica Moldova, cele şase state au semnat documentele de bază ale OTSC – statutul şi înţelegerea cu privire la statutul juridic. În 2008-2010, în cadrul OTSC s-au format aşa-numitele Forţe Colective de Reacţie Operativă (FCRO) – contingente de trupe mixte. Astăzi, acestea sunt operaţionale. OTSC dispune de instituţii de conducere – Adunarea Parlamentară, Consiliul Securităţii Colective (instituţia supremă), Consiliul Permanent, Secretarul General (funcţia administrativă supremă), Secretariatul, Consiliile de miniştri ai apărării şi miniştri de externe (instituţii consultative), statul-major colectiv.

-  Comunitatea Statelor Independente este cea mai cunoscută (şi cea mai veche) organizaţie internaţională (tratat internaţional) din spaţiul post-sovietic, aceasta a fost văzută ca o formă de a reglementa colaborarea între fostele republici ale URSS. CSI nu este definită ca o entitate supranaţională. În diverse perioade, CSI a reunit toate republicile din fosta URSS cu excepţia ţărilor baltice. Din 2009, ca urmare a războiului ruso-georgian, Georgia s-a retras din CSI. În 2014, şi Ucraina şi-a declarat intenţia de a se retrage din CSI. În toate statele membre, fără excepţie, există voci care consideră CSI un instrument de proiectare a influenţei Moscovei asupra fostelor republici sovietice. Una dintre aceste voci, fostul preşedinte al Azerbaidjanului, Abulfaz Elcibey, a definit CSI drept ”un mare kolhoz fără reguli” şi a declarat că această organizaţie nu este decât un instrument pe care Rusia o foloseşte pentru a menţine vechiul imperiu într-o nouă formă, inventând noi mecanisme în acest scop. Chiar şi puţinele realizări ale CSI, în primul rând Zona de comerţ liber înfiinţată în 2011, sunt subminate de măsurile pe care Rusia le ia ocazional împotriva statelor cu care are diferende politice. Ucraina şi Republica Moldova sunt membre cu drepturi depline ale zonei comerciale libere din CSI, însă Rusia restricţionează comerţul cu aceste state din motive de nesubordonare politică. Asemenea ”războaie comerciale” au mai avut loc şi în 2006, afectând Ucraina, Georgia, Republica Moldova. După ce Rusia a trecut la preţuri comerciale pentru gazele vândute în străinătate, CSI şi-a pierdut unul dintre principalele atu-uri: preţurile mici în domeniul energetic. Însă factorul energetic este utilizat în continuare de Rusia drept instrument de presiune politică, atât împotriva ”rebelilor” precum Republica Moldova sau Ucraina, cât şi împotriva ”aliaţilor” precum Belarus sau Armenia. Atingerea scopurilor Rusiei a necesitat edificarea unor alte organizaţii internaţionale, care să asigure un grad mai mare de integrare. Acestea din urmă au fost formate în mod independent de CSI deoarece printr-o hotărâre a Dumei de Stat din 2003 s-a ajuns la concluzia că Federaţia Rusă nu este, de jure, membru fondator şi membru al CSI, deoarece acordul de la Minsk din 8 decembrie 1991 nu a fost ratificat de camera superioară a parlamentului Rusiei, Congresul deputaţilor poporului, până la dizolvarea acestuia la 4 octombrie 1993, şi adoptarea unei noi constituţii a Federaţiei Ruse. De asemenea, Ucraina nu a ratificat niciodată Statutul CSI, de aceea această ţară este doar membru-fondator şi membru-participant în cadrul Comunităţii. Încă din 2004, la o şedinţă a Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse dedicată CSI, preşedintele Putin a anunţat că parcursul de dezvoltare al CSI este de a se transforma într-o structură regională funcţională care să conteze în lume, sau să îşi înceteze existenţa în urma pierderii interesului pentru colaborare în actualul format.

-   Comunitatea Economică Euroasiatică a fost creată în octombrie 2000 cu scopul de a asigura desfăşurarea proceselor de formare a Uniunii Vamale şi a Spaţiului economic unic. Din CEEA fac parte ca membri cu drepturi depline Rusia, Belarus, Kazahstan, Kîrgîzstan şi Tadjikistan. De asemenea, există şi trei observatori: Republica Moldova, Ucraina şi Armenia. De la data de 1 ianuarie 2015, odată cu înfiinţarea Uniunii Economice Euroasiatice, CEEA îşi încetează existenţa.

-  Uniunea Vamală cuprinde trei membri, Rusia, Belarus şi Kazahstan, şi este funcţională din 2011. Printre ţările candidate se numără Kîrgîzstan, Tadjikistan, Armenia, Siria, precum şi republicile nerecunoscute Osetia de Sud şi Transnistria.

-  Spaţiul economic unic este piaţa comună dintre cele trei ţări membre ale Uniunii Vamale. A devenit funcţională la 1 ianuarie 2012. Mişcarea liberă a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi forţei de muncă (”cele patru libertăţi”) este sarcina de bază pe care şi-o fixează această piaţă comună. Instituţiile supreme de conducere a Uniunii Vamale şi a Spaţiului economic unic sunt Comisia Economică Euroasiatică (CEE) şi Consiliul Economic Euroasiatic Superior (CEES). Ţările candidate la calitatea de membru al Uniunii Vamale pot deveni şi membre ale Spaţiului economic unic, văzut ca etapă superioară de integrare.

-  Uniunea Economică Euroasiatică (UEEA) este ultima etapă de integrare a celor trei membri ai Uniunii Vamale şi al Spaţiului economic unic. Tratatul de înfiinţare a UEA urmează să fie semnat în mai de către Rusia, Belarus şi Kazahstan, iar structura va deveni funcţională începând cu 1 ianuarie 2015. Armenia, Kîrgîzstan şi Tadjikistan urmează să devină membre ulterior, după ce se vor integra în Uniunea Vamală şi Spaţiul economic unic. Odată cu integrarea acestui grup de ţări, UEEA va deveni o platformă viabilă de extindere înspre alte state din spaţiul ex-sovietic şi nu numai. A se obseva că după integrarea deplină a acestora (probabil, nu mai târziu de sfârşitul anului 2016), UEEA va avea aceeaşi componenţă ca blocul militar OTSC. La nivelul CEEA există deja discuţii despre o valută unică. Anul 2025 e văzut drept orizont maxim pentru atingerea acestui obiectiv. Valuta ar urma să se numească altîn, preluând denumirea veche a monedei ruse de 3 copeici provenită din cuvântul tătăresc  altın (aur) sau altı (şase – deoarece costa 6 denge moscovite).

Impactul proiectelor integraţioniste din spaţiul sovietic asupra altor organizaţii supranaţionale şi internaţionale.

Probabil, la nivelul factorilor de decizie de la Bruxelles sau din Statele Unite ale Americii, anumite eforturi ale Rusiei de a menţine câteva state din fosta URSS (nici măcar pe toate) în orbita dominaţiei sale economice şi politice nu sunt considerate de natură să ameninţe organizaţii precum NATO sau Uniunea Europeană.

Aliaţii lui Putin 

Însă lobby-ul pe care Rusia îl desfăşoară în rândurile mişcărilor extremiste de dreapta din Europa aflate într-o pronunţată ascensiune, în ţări precum Franţa, Marea Britanie, Ungaria, are drept scop dinamitarea Uniunii Europene şi a NATO. Nigel Farage, liderul Partidului Independenţei Regatului Unit (UKIP), precum şi Marine Le Pen, preşedinta Frontului Naţional, sunt doi aliaţi importanţi ai lui Vladimir Putin. De asemenea, preşedintele Rusiei are susţinerea lui Bashar Al-Assad, preşedintele Siriei, şi pe cel al lui Nicolas Maduro, preşedintele Venezuelei. Există aranjamente (geo)politice speciale cu China, prin intermediul Organizaţiei pentru Cooperare de la Shanghai. Mai ales în domeniul proiecţiei influenţei chineze în Asia Centrală, China are nevoie de colaborare cu Rusia, pentru a-şi delimita sferele de influenţă la nivelul regiunii. OSC nu este un bloc militar, însă colaborarea dintre statele membre vizează domeniul securităţii, concentrându-se, cel puţin la nivel declarativ, pe lupta împotriva terorismului, a crimei organizate şi a separatismului.

image

În realitate, OSC este o entitate care asigură colaborarea din domeniul militar dintre Rusia, China, India, Iran (ultimele două au statut de observator). Cu statut de observator, din OSC mai fac parte şi Afganistan, Pakistan şi Mongolia. Colaborarea ruso-chineză mai are loc şi la nivelul BRICS, grup de ţări în curs de dezvoltare, cu perspectiva extinderii şi aprofundării relaţiilor economice pentru a putea concura (şi înlocui) grupuri precum G7. Din BRICS fac parte Brazilia, Rusia, India, China, şi Republica Sud-Africană. După anunţarea sancţiunilor internaţionale împotriva Federaţiei Ruse pentru politica ei în Ucraina, celelalte patru ţări din BRICS au condamnat aceste sancţiuni, iar în cadrul votului din Adunarea Generală a ONU în privinţa rezoluţiei referitoare la Ucraina, s-au abţinut.

Dictatura rusească 

Nu există nimic negativ în faptul că statele se asociază în grupuri, organizaţii internaţionale sau supranaţionale cu scopul de a profita în urma colaborării dintre ele. Însă ceea ce contează cel mai mult în cazul tendinţelor Rusiei de a redeveni o supraputere şi un imperiu este substratul ideologic al acţiunilor pe care conducerea rusă le întreprinde. Acesta constă din teorii „intelectualiste” elaborate cu scopul de a fundamenta şi justifica autoritarismul, dictatura unui grup mic de oameni, lipsirea poporului (popoarelor) de dreptul de a-şi alege conducătorii (prin mimarea alegerilor), eliminarea acelor mecanisme ale pieţei libere care permit manifestarea nestingherită a antreprenorilor de orice nivel prin legitimarea preluărilor forţate de întreprinderi şi ignorarea drepturilor de proprietate – asemenea evenimente sunt la ordinea zilei în Rusia.

Acolo unde, cu ocazia pregătirilor pentru olimpiada de iarnă din Soci, sute de antreprenori şi proprietari s-au văzut, peste noapte, fără afacerile sau bunurile imobiliare care le aparţineau şi în care investiseră, nefiind compensaţi în niciun fel de către guvern. Mai mult, unii dintre aceştia au fost ameninţaţi cu moartea dacă-şi vor cere drepturile. În locul lor, pe locurile eliberate prin intervenţie „de sus”, au venit nişte oameni care-şi spun şi ei „oameni de afaceri”. Însă în spaţiul post-sovietic, mai ales în Rusia, sintagma „om de afaceri” înseamnă în cel puţin jumătate din cazuri „bandit ordinar”.

Planul Rusiei: de la alianţa cu China la distrugerea UE 

Aşa-numitul „eurasianism”, sau „neo-eurasianism” despre care am mai vorbit anterior este o viziune imperială care se regăseşte atât în denumirea, cât şi în prevederile şi spiritul construcţiilor regionale pe care le construieşte Rusia în spaţiul ex-sovietic, cu posibilitatea extinderii în afara acestui spaţiu. Controlul Eurasiei îi este imposibil Rusiei fără colaborarea Chinei, astfel încât poziţia acesteia din urmă este crucială. China nu-şi doreşte să împartă suveranitatea naţională cu nimeni, astfel încât aceasta nu ar putea fi subordonată de Rusia. Probabil, miza Rusiei este edificarea unei capacităţi de influenţare a Chinei prin intermediul exportului de gaze care va începe în următorii ani. De asemenea, China este susţinută de Rusia în privinţa dosarului Insulelor Senkaku, disputate între China şi Japonia, prin intermediul remilitarizării intense a Insulelor Kurile (pe care le revendică Japonia), program anunţat de conducerea rusă pentru următorii ani. În schimb, Rusia ar putea cere susţinerea Chinei în alte dosare internaţionale. După ce se va fi asigurat de participarea Chinei în „proiectul Eurasia” (momentan, este problematic), Rusia se va concentra pe Europa, folosindu-şi aliaţii din statele europene (dacă vor ajunge la putere) pentru a distruge Uniunea Europeană, a lipsi SUA de aliaţii europeni din NATO şi a-şi subordona, pe rând, toate statele europene. Cum? Agitând un „fruct interzis” şi tentându-i pe „parteneri” cu o cale mai uşoară de dezvoltare (despre care vom mai vorbi).

Momentan, însă, obiectivul Rusiei e de a recupera şi de a subordona cât mai mult cu putinţă din spaţiul fostei URSS, prin mecanisme de influenţă şi şantaj de factură economică. După mult-discutata şi anunţata renunţare la dolar în tranzacţiile din domeniul energetic, de exemplu, rubla rusească va reprezenta peste 90% din schimburile monetare, la nivelul „troicii” membrilor Uniunii Economice Euroasiatice.

image

Şantaj pentru uniune

Aleksandr Lukaşenko, preşedintele inamovibil al Belarusului, şi Nursultan Nazarbaev, preşedintele inamovibil al Kazahstanului, au declarat deja că obiectivele ţărilor lor sunt de a construi o uniune strict economică, fără extindere în domeniul politic – cu scopul de a păstra suveranitatea reală a statelor membre. Numai că aceştia se vor pomeni destul de curând într-o situaţie în care nu vor mai avea de ales, şi vor fi nevoiţi să accepte subordonarea politică deplină prin crearea unor instituţii politice supranaţionale (de tipul unui Parlament al UEEA) în schimbul propriei libertăţi şi vieţi. Într-o asemenea „uniune” sunt trase şi Ucraina (prin intermediul destabilizării cu scopul înlăturării actualei conduceri), şi Republica Moldova (prin intermediul separatismului din regiunea autonomă găgăuză, liderii căreia au anunţat deja că vor declara independenţa dacă guvernarea de la Chişinău semnează acordurile de asociere şi de liber schimb cu Uniunea Europeană). Nu doar în cazul acestor două state, Rusia foloseşte şantajul.

Armenia este nevoită să accepte subordonarea deplină faţă de Rusia în schimbul „asistenţei” Moscovei pentru rezolvarea conflictului teritorial din Karabahul de Munte, cu Azerbaidjanul. Sau măcar pentru menţinerea actualului status-quo în care armata armeană controlează graniţa de nord şi de est a autoproclamatei republici. Statele din Asia Centrală deţin numeroase conflicte latente pe teritoriile lor, ale căror graniţe au fost adesea trasate, în perioada sovietică, în conformitate cu indicaţiile de la Kremlin. Peste tot, de la Nistru în valea Fergana, e „nevoie”, desigur, de contribuţia politică şi militară a Rusiei la păstrarea păcii. O „pace” care răpeşte, periodic, vieţi omeneşti şi nu avantajează niciunul dintre popoarele din regiune, ci doar ambiţiile imperiale ale ocupanţilor birourilor din Kremlin, Casa Albă şi alte edificii moscovite.

Găselniţele Rusiei 

Conducerea Federaţiei Ruse doreşte să-şi legitimeze modelul de societate prin intermediul creării de alianţe cu state care doresc şi ele să termine cu „ameninţarea democraţiei” şi care dau preferinţă drepturilor unei elite politice şi economice selectate, adesea, prin metode cvasifeudale, în detrimentul drepturilor întregului corp cetăţenesc. Este vorba despre căderea în plasa tentaţiei de a ocoli regulile unui joc care nu a fost „impus de SUA”, după cum le place să afirme propagandiştilor ruşi, ci avansat prin intermediul unor procese de durată şi de amploare, în secolele XVIII-XIX. Procese din care s-au învăţat nişte lecţii: că piaţa liberă şi proprietatea privată produc bunăstare, că persoana nu poate fi judecată, condamnată şi pedepsită în mod discreţionar, ci doar în cadrul prevederilor legale, existând prezumpţia de nevinovăţie, că dreptul la proprietate este garanţia păcii sociale şi a dezvoltării, că votul universal, egal, direct, liber exprimat şi periodic este garanţia păstrării şi perpetuării drepturilor menţionate anterior, că oamenii au drepturi fundamentale şi drepturi cetăţeneşti.

Dar toate aceste lecţii atrag după sine nişte condiţii: abţinerea de la exercitarea puterii absolute, păstrarea statului de drept, garantarea şi respectarea drepturilor cetăţeneşti şi drepturilor fundamentale ale omului. Actualmente, există state care doresc să aleagă calea mai uşoară. Iar Rusia se erijează în postura de lider al acestor state, mascându-şi intenţiile cu găselniţe precum lupta împotriva „dictaturii minorităţilor” (referindu-se la politicile afirmative), şi împotriva „decadenţei occidentale” (folosită pe larg şi în perioada sovietică), utilizând biserica drept instrument de influenţă şi manipulând cu credinţele şi trăirile religioase ale creştinilor ortodocşi (o practică preferată a bandiţilor din tot spaţiul ex-sovietic, care-şi bagă în pământ adversarii pentru ca apoi să doneze bani la biserică) în timp ce atacă şi omoară cetăţeni ucraineni în ziua de Florii şi în Săptămâna Patimilor.

Drumul fascismului

Federaţia Rusă dispune de cadrul juridic necesar pentru a putea edifica, inclusiv în domeniul militar, alianţe de natură să pună în pericol atât NATO, cât şi UE. Acestea se vor înfiinţa cu scopul nedeclarat de a duce lumea într-o nouă epocă a bipolarităţii (pentru că acesta este visul de aur al conducerii din Rusia, asta se ascunde în spatele „multipolarităţii” declarate, şi acesta este pariul lui Putin cu lumea). Este absolut cinic modul în care actuala Rusie îşi adună aliaţi din rândurile mişcărilor de extremă dreaptă, după ce înainte de 1991 URSS influenţase lagărul socialist şi ţările nealiniate prin intermediul ideologiei de extremă stângă. Nu este exclusă nici constituirea unui echivalent al Kominternului, de această dată pe dreapta extremă a cadranului ideologic. 

Aleksandr Dughin

Am vorbit despre cinism deoarece întregul edificiu propagandistic al Rusiei în războiul împotriva Ucrainei este constituit pe „ameninţarea fascistă”, în condiţiile în care politicile şi ideologia oficială ale Rusiei încep să se apropie şi ele de fascism, iar aliaţi ai Rusiei precum partidul extremist maghiar Jobbik, au toate caracteristicile unei mişcări de extremă dreapta şi se comportă ca atare. Aleksandr Dughin, ideologul eurasianismului, este un continuator al unor gânditori de extremă dreaptă precum Julius Evola sau Martin Heidegger. În aşa-zisa „a patra teorie politică”, cel mai scurt drum de la precedentele trei teorii la ce-a de-a patra (care nu are încă un nume... daseinism?), este drumul... fascismului.

Forţa dreptului înlocuieşte dreptul forţei 

Pentru cei care cunosc, din trăite, modul de viaţă sovietic şi, mai ales, pe cel post-sovietic, orice asociere cu o conducere a Rusiei care mizează pe lideri ai lumii interlope precum Serghei Axionov („preşedintele” Crimeii, cu porecla „Goblin”) este văzută ca o intrare pe un drum care sfârşeşte inevitabil într-o groapă. „Măreţia” rusească, „revoluţia conservatoare”, pe care Rusia declară prin vocea unora precum Aleksandr Dughin că o va aduce în lume, nu este decât o tentativă de a justifica extinderea geopolitică a acesteia şi edificarea unui nou imperiu. Unul în care forţa dreptului va fi înlocuită de dreptul forţei, în care fascinaţia pentru violenţă va deveni normă.

E suficient să te uiţi la serialele difuzate de televiziunile ruse (cu denumiri precum „Războaiele gaborilor”, „Brigada” sau „Petersburgul banditesc”), ca să-ţi dai seama ce modele se promovează în societatea rusă. Şi cât de mult se deosebeşte ceea ce li se serveşte pe tavă cetăţenilor ruşi în interiorul ţării de ceea ce propaganda orientată spre exterior afirmă că ar reprezenta sau ar vrea să facă Rusia. Cultul forţei brute, al violenţei, al „machismului” de tip rusesc este noua faţă a Rusiei. Dostoievski şi Tolstoi sunt uitaţi. De altfel, celebritatea acestor scriitori provine din modul în care aceştia au înţeles să se opună unor fenomene şi tendinţe pe care le regăsim şi astăzi în Rusia. Şi care au ajuns, din păcate, să domine Rusia, până la vremuri mai bune.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite