Mândria de a fi rus satirizată de Cehov

Mândria de a fi român e luată peste picior de I.L. Caragiale ca izvor al multor momente satirice. Aşa-zisul patriot descoperă în fel de fel de fleacuri argumente pentru a se făli cu superioritatea noastră asupra altor neamuri. Surprind  însă şi la Cehov aceeaşi cruntă ironizare a fuduliei naţionaliste ca nărav al l ruşilor de la finele secolului al XIX-lea.

Schiţa „În ţară străină“, publicată în Oskolki, din 12 octombrie 1885, se opreşte asupra unei realităţi întâlnite şi în alte proze ale scriitorului, semn că era vorba de una obişnuită în Rusia frământată de Intrarea în veac:

Tratamentul râtănesc aplicat de moşierii ruşi străinilor sau străinelor aflaţi în serviciu.

Fie că e vorba de guvernante, profesori pentru copii, angajaţi de pe o piaţă care nu duce lipsă de aşa ceva, fie că sunt străini – francezi – de exemplu – pripăşiţi în sălbatica Rusie, stăpânii îşi fac o plăcere sadică, sporită şi de plictiseala provinciei imense, din a-i umili sau a le umili în ipostaza de străini.

Antologică rămâne astfel schiţa „Fiica Albionului“, în care mârlanul rus umblă gol dinadins în faţa guvernantei englezoaice din satisfacţia de a umili o străină.

În opera „În ţară străină“ victima bădărăniei bogătaşului  rus e „monsieur“ Champougne, un franţuz bătrâior, pirpiriu şi curăţel, „întotdeauna bărbierit cu îngrijire“.

La micul dejun de duminică, exploatat de grobianul  moşier pentru a-l umili pe franţuz, se haleşte pe rupte în stilul deja cunoscut al rusului fără maniere, dar cu avere.

Lui Kamîşev nu-i scapă nici un prilej de a-şi bate joc de Champougne ştiind  de iritarea acestuia la orice jignire adusă Franţei.

Scena se desfăşoară astfel:

„Kamîşev mănâncă şi, ca de obicei, sporovăieşte.
— Ustură de mama focului! – spune el, ştergându-şi lacrimile pricinuite de o bucată de şuncă, unsă din belşug cu muştar. Uf, îl simt până şi în creier şi parcă în toate încheieturile. Muştarul vostru franţuzesc nu-ţi joacă asemenea feste, chiar dacă ai înghiţi un borcan întreg.
— Unuia îi place muştarul franţuzesc, altuia – cel rusesc... răspunde blând Champougne.
— Muştarul franţuzesc nu place nimănui: poate doar franţujilor. Dar franţuzul mănâncă orice: broaşte, guzgani, gândaci... brrr! Dumitale, bunăoară, nu-ţi place şunca asta, fiindcă-i rusească, dar dacă ţi s-ar da o sticlă prăjită şi ţi s-ar spune că-i franţuzească, ai mânca-o, şi ţi-ai linge şi buzele... După părerea dumitale tot ce-i rusesc e prost.
— N-am spus asta niciodată.
— Lasă... tot ce-i rusesc e prost, iar tot ce-i franţuzesc: O, se tre joli! După părerea dumitale, nu e ţară mai frumoasă ca Franţa, pe când, după părerea mea... ce-i, la drept vorbind, Franţa? O palmă de pământ! Dacă ai trimite acolo un ispravnic de al nostru, după o lună de zile şi-ar cere mutarea: nici n-ar avea unde să se învârtească! Poţi face ocolul întregii Franţe a dumitale într-o singură zi, pe când la noi, dacă ieşi pe poartă, nu vezi cu ochii sfârşitul drumului! Mergi şi tot mergi cu trăsura...
— Da, monsieur, Rusia e o ţară imensă“.

Dincolo de exerciţiul de umilire, mărturisind un animal care mănîncă şuncă unsă cu muştar iute, Kamîşev e surprins de autor în ipostaza rusului care se făleşte în chip naţionalist şi, prin asta, în chip comic.

Nimic din ce crede moşierul a fi superioritatea rusului asupra altor popoare nu e lăsat deoparte.  Ca şi în cazul fuduliei moldo-valahe, cea rusească pariază pe aşa-zisa inteligenţă nativă a mujicului:

„Inteligenţa rusului este o inteligenţă mereu creatoare! Atât că, fireşte, nu i se dă toată libertatea de care are nevoie. Apoi rusul nici nu ştie să se laude... Inventează ceva şi îşi lasă invenţia baltă, sau o dă copiilor să se joace cu ea, pe când un franţuz de al dumitale, dacă inventează un fleac oarecare, face un tărăboi de-l aude lumea întreagă. Deunăzi, vizitiul meu Iona a făcut dintr-o bucată de lemn un omuleţ: când tragi de o sforicică, omuleţul face o necuviinţă. Iona însă nu se laudă cu invenţia lui“.

Ca orice mare satiric, pe Anton Pavlovici Cehov îl scoate din sărite vanitatea omenească, nărav tipic omenesc, pe care nu-l poţi întâlni nici măcar la lei, regii junglei.

În cazul de faţă, vanitatea ia drept pretext naţionalismul orb.

Dacă naţionalismul imbecil poate fi ironizat şi la ruşi, neam cu suficiente atuuri pentru a se fuduli, cu atât mai uşor şi mai necesar e să ne batem joc de naţionalismul moldo-valah, care-şi găseşte expresia în fudulia unui neam oarecare de pe planetă.