Protocolul blestemat în Europa de Est

Declaraţia comună a Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei şi României, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop pare să fi fost trecută cu vederea de cei atenţi la evoluţiile geopolitice din Europa, continent divizat de existenţa concomitentă a realităţilor specifice Uniunii Europene şi a unui alt tip de mentalitate, la est de graniţa răsăriteană a NATO.

Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Estonia, Urmas Reinsalu, Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Letonia, Edgars Rinkēvičs, Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Lituania, Linas Linkevičius, Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Polonia, Jacek Czaputowicz şi Ministrul Afacerilor Externe al României, Ramona-Nicole Mănescu - toţi aceşti distinşi diplomaţi sunt semnatarii documentului care blamează ruşinoasa înţelegere dintre Stalin şi Hitler, care a precedat Al Doilea Război Mondial, sfidând dreptul la viaţă liberă şi prosperă a europenilor care au avut neşansa să trăiască atunci, între cele două metropole – Moscova şi Berlin - cu vizibile opţiuni imperiale, întărite ulterior de recursul la manu militari. 

Declaraţia menţionată are un enunţ de un rafinament aparte: “Pactul conţinea protocolul secret care a sculptat în mod eficient Europa de Est în sfere de influenţă.” 

Azi tot Europa de Est fiind supusă unei presiuni constante, pe multiple planuri, din partea statului care a moştenit prejudecăţile, ambiţiile şi iluziile decedatei Uniuni Sovietice, inclusiv recursul la formula de succes, aparent, divide et impera.

23 august a fost proclamată de Parlamentul European drept Ziua europeană a amintirii pentru victimele regimurilor totalitare.

Un enunţ frumos, dar în centrul Europei pare a fi reamintite doar crimele naziste, în estul Uniunii Europene sunt încă vii şi dureroase atrocităţile staliniste, iar în sfera de influenţă actuală a Moscovei este slăvit Stalin şi falsificată istoria naţiunilor învecinate, obligate atunci la o legitimă defensivă, doar nici statele baltice, nici Polonia şi nici România nu îşi doreau sovietizarea naţiunilor lor, pentru care democraţia, libertatea şi dreptul la proprietate privată erau reperele normalităţii lor pierdute, cea din perioada interbelică.

Sigur, în declaraţia şefilor diplomaţiilor din cele cinci state mai sus enumerate se afirmă că: ”Durerea şi nedreptatea nu vor cădea niciodată în uitare. Ne vom aminti.” O formulare mai degrabă idealistă, de vreme ce una este comemorarea tragediilor din ultima conflagraţie mondială şi altceva este minţirea premeditată, distorsionarea programată a faptelor istorice, doar pentru menţinerea într-o plasă colectivă a dezirabililor alegători, în parte seniori – unii care mai sunt robii unor clişee imagologice din secolul trecut -, dar mai ales juniori, ce nu au dreptul la candidaţi proprii, precum se întâmplă şi în zilele noastre la Moscova, ci doar obligaţia de a vota cum vrea, de pildă, Kremlinul.

Chiar şi în ultimele trei decenii, de la eliberarea teoretică, parţial practică, a fostelor state socialiste europene, de tutela Moscovei, abil exercitată şi prin Tratatul de la Varşovia, nu a putut fi detectată la Bruxelles sau Paris, la Berlin sau Londra, vreo condamnare, la nivel înalt, a celor ce încearcă să exonereze ideologiile ce au legitimat pe Hitler şi Stalin, cu crimele lor.

Promovarea justiţiei istorice, deşi ar fi trebuit să fie şi un exerciţiu de comunicare publică, rămâne – la est de NATO – un moft occidental, lucru explicabil prin apărarea până în pânzele albe a moştenirii totalitare marcată cândva de simbolul secerei şi ciocanului, iar acum doar de steaua roşie, vizibilă şi pe blindatele forţelor expediţionare care au destructurat statul ucrainean şi au preluat sub control militar statul sirian.

Cei cinci miniştri de externe au convenit că “Baza concilierii durabile şi construirea unui viitor comun este justiţia şi adevărul obiectiv. Victimele crimelor totalitare au dreptul la justiţie. Din păcate, practica de investigare şi urmărire penală a crimelor regimurilor totalitare a fost insuficientă şi inconsistentă între ţări.”

Trist adevăr. Sprijinul moral nu contează în ecuaţia cinismului practicat, pe alocuri, la nivel european. Susţinerea materială a investigaţiei istorice este transferată pe umerii generaţiei următoare. Iar contracararea campaniilor de dezinformare – profesionist concepute şi realizate la est de NATO -, ca şi a încercărilor de manipulare a faptelor istorice nu se face de experţi încadraţi în instituţii de stat, create special în acest scop, cum se enunţase, de exemplu, cu ceva timp în urmă, la Berlin.

În declaraţie se mai menţionează: ”Trebuie să stăm împreună împotriva totalitarismului. O poziţie clară şi fermă a comunităţii internaţionale va deschide calea către o reconciliere ulterioară.” Sunt deziderate fireşti în Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi România, dar mai degrabă evitate în Franţa, Germania, Spania şi Italia.

Pactul Molotov-Ribbentrop marchează şi azi memoria colectivă a celor cinci naţiuni semnatare a declaraţiei amintite, iar cheltuielile destinate întăririi defensivei lor la frontiera răsăriteană a NATO sunt motivate şi de certitudinea că o fi azi Europa “un loc sigur pentru toate popoarele şi gata să reziste cu hotărâre împotriva oricărui tip de nedreptate.” Dar, cum prudenţa este mama înţelepciunii, nu ştim pentru cât timp.

Structuri cu caracter decizional la nivelul UE nu au dovedit, cel puţin până acum, determinarea de a institui mecanisme menite a preveni şi a anihila tentative de revenire la totalitarism, în forme noi, susţinute de o promovare mediatică machiavelică. Dovadă fiind faptul că nu departe de graniţele Europei democratice se petrec agresiuni asupra unor naţiuni deloc libere, unele ameninţate chiar cu un genocid despre care doar unii jurnalişti temerari mai scriu, cu riscul de a petrece apoi ani buni în spatele gratiilor închisorilor tipice unor regimuri totalitare vecine cu UE.

Este adevărat, cum se menţionează în finalul declaraţiei, că statele semnatare “au renăscut ca naţiuni libere şi democratice după decenii de guvernare totalitară. Acum treizeci de ani, naţiunile noastre au început transformările democratice care ne-au făcut în cele din urmă membri egali şi viguroşi ai Uniunii Europene. Ţările noastre sunt hotărâte să continue să lucreze cu partenerii noştri din Europa şi din întreaga lume, astfel încât ororile trecutului să nu mai apară.”

Dar, în rândurile fostelor state socialiste aflate în partea estică a UE sunt azi ţări care cochetează, din păcate, la nivel de preşedinte sau de premier, cu liderul de la Kremlin, a cărui abilitate de a gâdila orgoliul omologului de la Paris, de a menţine relaţia contra naturii democratice cu cancelarul german şi de a cultiva misterul conexiunilor cu Casa Albă, nu poate anihila interogaţii privind echilibrul geopolitic real, în Europa postbelică.

Ziua europeană a amintirii pentru victimele regimurilor totalitare pare a deveni, de la un an la altul, o viitoare simplă... amintire.