Relaţia Rusia-Turcia: prietenie în faţă, subminarea deplină a intereselor Ankarei în realitate

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdogan FOTO AFP
Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdogan FOTO AFP

Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a efectuat miercuri o vizită la Moscova, însoţit de ministrul său de Externe, Mevlut Cavusoglu, şi de cel al Apărării, Hulusi Akar.

Reuniunea cu „prietenul“ Putin a fost una mieroasă şi excesiv de exuberantă la nivel declarativ şi mediatic, subliniind „marea prietenie ruso-turcă“ în variantă diplomatică orientală, pe care o joacă acum Ankara, dar dacă intrăm în detaliile acordurilor, actelor de pe teren şi faptelor, lucrurile sunt mult mai complicate şi sensibil diferite. Preşedintele Turciei a gustat din nou din cupa amară a limbajului dual şi al respingerii ferme - directe şi indirecte - de către Rusia a intereselor sale în Siria, mai ales că acţiunile Moscovei subminează pe deplin aspiraţiile turce de la acest moment.

Într-adevăr, marea problemă a Ankarei este de a proba relevanţa strategică în regiune, poziţia de prim plan în soluţionarea chestiunii siriene, dar mai ales rezolvarea problemelor considerate existenţiale de către Erdogan: combaterea FETO, dar mai ales a PYD/YPG, partidul şi componenta militară de autoapărare kurde din Nord-Estul Siriei, pe care Ankara le consideră organizaţii teroriste. Iar acest lucru să se facă printr-o zonă tampon turcă în sudul frontierei sale, pe toată întinderea zonei kurde.

Complexitatea actorilor implicaţi în Siria şi recentul anunţ de retragere a trupelor americane din Siria ameninţă să strice, însă, perspectiva atingerii acestor deziderate. Mai întâi pentru că Turcia e mai puţin interesată de Daesh-ISIS decât de FETO – organizaţia lui Fetullah Gulen, şi de PKK. Dovadă stau numărul de arestări şi condamnări pentru terorism în Turcia după 15 iulie 2016, tentativa de lovitură de stat, cu 70% din cele circa 500.000 de persoane în această situaţie sub acuzaţii de legături cu FETO, 28% cu PKK-PYD, YPG şi doar 2% legaţi de Deash-ISIS. Or SUA a propus varianta de retragere condiţionată de lipsa oricărui atac asupra Forţelor Democratice Siriene majoritar kurde (YPG) care luptă împotriva ultimelor pungi controlate de Daesh. Mai nou, a propus o fâşie de 20 mile – 38 km de zonă tampon, o aspiraţie a Turciei respinsă şi de kurzi, şi mai ales de Damasc.

Aici e greu de spus dacă vorbeşte Siria lui Al Assad sau e o găselniţă de intermediar montată de către Rusia, atunci când Ministerul de Externe sirian cere retragerea trupelor turce de pe teritoriul său, trupe pe care le numeşte „de ocupaţie“. De altfel, Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a subliniat că respinge varianta zonei tampon şi că tot teritoriul sirian trebuie să revină sub controlul autorităţii de la Damasc, a lui Bashar al Assad. Dacă mai adăugăm negocierile siriano-kurde mediate de către Rusia, ca şi cedarea oraşului Manbij către trupele siriene, pentru a evita ocupaţia turcă, la retragerea trupelor ruse şi kurde din SDF, avem tabloul complet al unei relaţii deloc prietenoase ruso-turce, din contra a faptelor de subminare a intereselor turce de către Rusia, deşi SUA au încercat acomodarea poziţiilor turce.

De altfel, confuzia domneşte şi astăzi, după întâlnirea de la Moscova şi în ajunul unei noi întâlniri în format Astana. Astfel, dacă preşedintele Erdogan vorbeşte în continuare despre zona tampon şi răspunde la întrebări în legătură cu propunerea americană, lângă el, preşedintele Putin a vorbit doar despre stabilizarea provinciei Idlib – cea ocupată de opoziţia siriană, unde se află şi cei 1,5 mln de oponenţi sunniţi veniţi din alte regiuni ale ţării – şi combaterea terorismului, anunţând că majoritatea regiunii e controlată de trupele frontului Al Nusra, afiliat din 2016 Al Qaeda. Turcia vorbeşte despre combaterea terorismului, dar pe lista sa nu apare Frontul Al Nusra, şi vorbeşte despre respingerea oricărei discuţii cu cel care a dus la uciderea a un milion de sunniţi şi migraţia în masa a altor câteva milioane (referire la Al Assad şi respingerea ofertei Rusiei de a discuta direct cu Preşedintele sirian).

Turcia ştie, în subsidiar, că va fi utilizată drept carne de tun în soluţionarea obiectivelor Rusiei în regiune şi pasarea responsabilităţii ulterioare pentru regiune tot către Al Assad şi armata siriană, fără nici o garanţie pentru perspectiva zonei tampon la sudul frontierei sale.

Un limbaj dual subzistă şi atunci când vorbim despre referirea la Tratatul turco-sirian de la Adana, din 1998, care permite Turciei intervenţiile în Nordul Siriei. Deşi şi Rusia, şi Turcia vorbesc despre acelaşi document, Turcia îl invocă pentru a vorbi despre legitimitatea intervenţiei sale în Nordul Siriei – acesta menţionând angajamentul sirian de atunci pentru eliminarea miliţiilor kurde, dar şi acordul de securitate şi frontieră bilateral, care presupune respectarea teritoriului. Rusia invocă acordul ca bază pentru realizarea intereselor Turciei, dar numai în acord cu Damascul, discuţie ce nu poate avea loc. Apoi, Damascul cere respectarea acordului pentru retragerea trupelor turce. Peste toate, stabilizarea regiuni Idlib, una discutată de Rusia cu participarea forţelor turce, are semnificaţii distincte pentru cele două capitale.

Această complicaţie şi poziţiile divergente faţă de Damasc, rolul lui Al Assad după negocierea tranziţiei şi compoziţia viitoarei Adunări Constituante siriene fac ca Ankara să simtă limitele „prieteniei“ sale cu Rusia. Mai mult, şi la nivelul relevanţei strategice regionale, izolarea de statele occidentale şi retragerea americană atât de aşteptată îi creează reale dificultăţi în atingerea propriilor obiective. Lăsată singură faţă în faţă cu Rusia şi Iran, Turcia nu pare a avea sorţi de izbândă, iar dansul său diplomatic şi strategic şi dorinţa de echilibrare a posturii sale îi creează dificultăţi, aceasta oscilând între terţul independent între Occident şi Rusia/Iran sau membru al Occidentului dar cu maximă flexibilitate primită pentru propriile opţiuni.

Deşi anunţă discuţiile la nivel militar şi trasarea liniilor de cooperare pentru Idlib, Turcia ştie, în subsidiar, că va fi utilizată drept carne de tun în soluţionarea obiectivelor Rusiei în regiune şi pasarea responsabilităţii ulterioare pentru regiune tot către Al Assad şi armata siriană, fără nici o garanţie pentru perspectiva zonei tampon la sudul frontierei sale. Nerealizarea acestui deziderat şi lipsa unui acord în acest sens la Moscova, în februarie, în format Astana, va determina, cel mai probabil, o formulă de trezire dură la realitate şi repoziţionare strategică a Turciei, cu schimbări relevante de nuanţe chiar în relaţia sa cu Moscova.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite