Reţeaua rusească în Europa de Est. „Surkov Leaks“ şi diplomaţii clandestini ai Kremlinului din Ucraina

Pentru cei mai mulţi, data de 26 decembrie 1991 marchează şi astăzi adoptarea declaraţiei de încetare a existenţei Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) de către Consiliul Republicilor Sovietului Suprem al URSS, precum şi formarea Comunităţii Statelor Independente (CSI).

Analiză realizată de *Răzvan Ceuca

Însă, pentru noul sistem internaţional unipolar marcat de supremaţia (şi, totodată, victoria) Statelor Unite ale Americii, destrămarea blocului comunist avea să vină la pachet nu doar cu o serie de angoase regionale din partea Federaţiei Ruse – care vor fi din ce în ce mai evidente în era preşedintelui Vladimir Putin, ci şi cu un vid de securitate în Europa de Est. Pentru „acoperirea” acestui vid s-au luptat mai mulţi actori: pe de o parte NATO şi Uniunea Europeană, pe de altă parte Federaţia Rusă (Peter Rutland, „An Unnecessary War: The Geopolitical Roots of the Ukraine Crisis”, în Agnieszka Pikulicka şi Richard Sakwa (eds.) Ukraine and Russia: People, Politics, Propaganda and Perspectives, Bristol, 2015, pp. 129-140).

Acesta este contextul internaţional est-european care a dus la declanşarea conflictului din Ucraina, catalogat astăzi drept „conflict îngheţat”, în ciuda faptului că schimburile de foc dintre trupele guvernului de la Kiev, trupele separatiste din Donbas şi alţi combatanţi proxy încă au loc ocazional.

Criza din Ucraina a început cu protestele din Kiev, care au avut loc în noiembrie 2013, împotriva deciziei preşedintelui ucrainean Viktor Ianukovici de a respinge semnarea Acordului de Asociere al Ucrainei la Uniunea Europeană. După represiunea violentă din partea trupelor Беркут/Berkut („acvila de munte”; este vorba de unitatea specială a miliţiei ucrainene), a crescut în mod neintenţionat numărul de protestatari şi a escaladat conflictul, preşedintele Ianukovici fiind nevoit să fugă din ţară, în februarie 2014. După anexarea Peninsulei Crimeea, în martie 2014, în urma unui „referendum local”, preşedintele Putin a declarat necesitatea protejării drepturilor rusofonilor din peninsulă şi din sud-estul Ucrainei. Aceste declaraţii au amplificat diviziunile etnice din Donbas, determinând separatiştii proruşi din Doneţk şi Luhansk să organizeze un referendum, în vederea declarării independenţei faţă de Kiev. De aici conflictul a cunoscut o traiectorie ascendentă atât în materie de evenimente (bătălia de la Mariupol, doborârea zborului MH17, bătălia de la Debalţeve şi Acordurile de la Minsk), cât şi în materie de victime (peste 10.000 de victime şi peste 1.5 milioane de persoane strămutate intern, conform Global Conflict Tracker).

Amestecul de metode şi tehnici militare cu cele non-militare – idee conceptualizată în literatura de specialitate drept „război hibrid” (Frank G. Hoffman, Conflict in the 21st century: The Rise of Hybrid Wars, Potomac Institute for Policy Studies, Arlington, Virginia, 2007,  p. 7) – a mai fost utilizat şi în războiul ruso-georgian din 2008.

Ceea ce a luat prin surprindere actorii occidentali a fost complexitatea operaţiunilor Kremlinului în Ucraina, fapt care ar putea explica parţial lipsa unui răspuns imediat din partea unui Occident pus în faţa acestui nou tip de război. Această situaţie se datorează, în opinia noastră, elementului principal al noii strategii a regimului Putin. Acest element, respectiv principiul non-atribuirii, constituie o componentă critică a aşa-numitei „Doctrine Gherasimov”, conform căreia războiul hibrid al Federaţiei Ruse se bazează pe actori de tip proxy, care au scopul de a împiedica atribuirea acţiunilor şi de a camufla intenţiile politice, dar şi de a maximiza confuzia şi incertitudinea actorilor vizaţi. Principiul non-atribuirii este eficient dacă funcţionează pe baza a ceea ce se numeşte distribuire descentralizată, care prevede utilizarea sistematică a unor multiplicatori de forţe, precum armatele de trolli, ONG-urile şi think tank-urile afiliate Kremlinului. Toate acestea i-ar permite Rusiei să pună în aplicare o intervenţie sistematizată, dar multilaterală (Hope Carr, „The Power of Non-Attribution in Modern Information Warfare” în The Three Swords Magazine, nr. 33, 2018, pp. 43-46).

Şi totuşi, această intervenţie multilaterală, coordonată de acelaşi „creier”, aflat între pereţii Kremlinului, nu se rezumă doar la aceste trei tipuri de entităţi, deoarece lista actorilor afiliaţi regimului Putin se extinde şi la o serie de diplomaţi clandestini, care au declanşat o serie de măsuri active. Acestea sunt acţiuni de război politic dirijate de serviciile secrete ruseşti, care urmăresc influenţarea cursului evenimentelor în interiorul societăţii civile a actorului vizat, alături de activităţile de intelligence,  menite să întoarcă situaţia din Ucraina în favoarea Federaţiei Ruse (Christopher Andrew, Vasili Mitrokhin, The Mitrokhin Archive: The KGB in Europe and the West, Penguin, Londra, 2000). „Creierul” care a creionat această strategie este şi cel care i-a coordonat pe respectivii diplomaţi clandestini. Ne referim aici la Vladislav Surkov – fost prim-şef adjunct al Administraţiei Prezidenţiale a Federaţiei Ruse (1999-2011) şi consilier personal al preşedintelui Vladimir Putin (2011-2013) pentru relaţiile cu Abhazia, Osetia de Sud şi Ucraina.

Unul dintre planurile de federalizare a Ucrainei propuse lui Surkov. Verdele reprezintă subiectul „Novorossiya”, galbenul reprezintă subiectul „Malorossiya”, iar portocaliul „Galicina” (Galiţia). Sursa: InformNapalm

Ce reprezintă Surkov Leaks?

Personalitatea lui Vladislav Surkov a făcut obiectul unor scurgeri de informaţii din conţinutul unor e-mail-uri care aparţineau acestuia, precum şi oamenilor săi plantaţi în sud-estul rusofon al Ucrainei. Aceştia aveau sarcina de a dirija o serie de măsuri active, în aşa fel încât agenda politică a Kremlinului în raport cu Ucraina să fie promovată exact acolo unde avea nevoie de cea mai mare recunoaştere: la „firul ierbii”, adică în rândul societăţii etnic divizate din sud-estul ţării.

Aceste scurgeri poartă denumirea generică de Surkov Leaks şi au fost făcute publice în exclusivitate în 2016-2017 pe platforma InformNapalm. InformNapalm reprezintă o iniţiativă de informare cu privire la „războiul declarat împotriva Ucrainei, anexarea Crimeei, activităţile teroriste ale serviciilor secrete ruseşti, precum şi militanţii fanatici ai aşa-numitelor „RPD” („Republica Populară Doneţk”), „RPL” („Republica Populară Luhansk”) şi „Novorossiya” („Noua Rusie”)”. Echipa InformNapalm este formată din foşti militari, jurnalişti, analişti, traducători şi activişti care lucrează în mod voluntar.

Surkov Leaks conţin câteva mii de e-mail-uri, subtilizate de către aşa-numita Cyber Alliance (alianţa grupărilor de hackeri activişti: CYBERHUNTA, FalconsFlame, RUH8 şi TRINITY) în care se dezvăluie, în premieră, informaţii provenite din corespondenţa electronică privată a lui Vladislav Surkov, de unde ne putem face, în sfârşit, o idee, la prima mână, despre măsurile active coordonate de regimul Putin în Ucraina. Conform platformei InformNapalm scurgerile de informaţii au avut loc în trei tranşe.

Prima tranşă, care conţine 2347 de e-mail-uri venite de la adresa prm_surkova@gov.ru, a fost făcută publică pe Internet în 25 octombrie 2016; cea de-a doua tranşă, care conţine 435 de e-mail-uri venite de la adresa pochta_mg@mail.ru, a fost făcută publică în 3 noiembrie 2016; iar ultima tranşă, care conţine e-mail-uri venite de la două adrese (viktor_vinogr@mail.ru – 1046 de e-mail-uri şi fedor_fedorov53@mail.ru – 337 de e-mail-uri) a fost făcută publică în 2 noiembrie 2017 (Alya Shandra, Robert Seely, The Surkov Leaks: The Inner Workings of Russia’s Hybrid War in Ukraine, Royal United Services Institute for Defence and Security Studies, 2019, pp. 7-8).

Deşi puţin studiate atât în cadrul literaturii de specialitate – axată pe războiul hibrid al Federaţiei Ruse, cât şi de mass-media naţională şi internaţională (despre Surkov Leaks s-a discutat doar în Radio Europa Liberă, Euromaidan Press, Medium.com şi Kyiv Post), datele furnizate de Surkov Leaks ne oferă o imagine cât se poate de clară asupra metodelor şi tacticilor prin care Kremlinul a interferat cu procesele politice şi sociale din regiunile din sud-estul Ucrainei (oblast-urile Doneţk, Luhansk, Harkov, Zaporojie, Odesa, Herson şi Dnipropetrovsk) în timpul conflictului din Ucraina. Şi nu doar tehnicile şi metodele specifice războiului hibrid sunt evidenţiate, ci şi actorii de care regimul Putin – prin intermediul lui Surkov – s-a folosit pentru a-şi pune în aplicare planurile, care nu au vizat doar Ucraina, ci şi Republica Moldova şi Georgia.

Cine au fost diplomaţii clandestini din spatele „războiului nedeclarat” împotriva Ucrainei?

• Inal Ardzinba – mâna dreaptă a lui Surkov  

Sursa: Kremlin Roadmap

Născut în 1990 în Abhazia, Ardzinba a fost şef al Departamentului Direcţiei pentru Cooperare Socială şi Economică cu Statele Membre CSI Albhazia şi Oseţia de Sud, iar în prezent este preşedinte al Consiliului Public Interreligios al Afacerilor pentru Tineret pe lângă Patriarhia Moscovei. Conform celei de-a treia tranşe de e-mail-uri, Arzdinba s-a ocupat de măsurile active care vizau pregătirea schimbării graniţelor teritoriale ale Ucrainei şi încălcarea Constituţiei ţării, fapte de care a şi fost acuzat mai târziu. În acest sens, Ardzinba a coordonat demonstraţii susţinute de activişti proruşi în oraşe din sud-estul Ucrainei şi evenimente organizate pentru promovarea separatismului. Mai mult, corespondenţa sa electronică conţinea o serie de documente care arată maniera în care Kremlinul a încercat să influenţeze alegerile din regiunea Harkov şi să destabilizeze alte regiuni ucrainene. Acestea aveau rolul de a schimba statutul constituţional al Ucrainei pentru promovarea proiectului de federalizare a ţării, astfel încât ruperea teritoriilor din sud-est de sub autoritatea Kievului să fie „legitimă”. Acelaşi Inal Ardzinba a primit, în 2016, din partea preşedintelui Putin, titlul de consilier de stat clasa a III-a (cel mai înalt rang al funcţionarilor federali din Rusia, care corespunde gradului militar de general-maior), iar în prezent acesta s-a angajat în crearea unui nou partid politic, Viitorul Abhaziei, care, susţine el, „oferă tinerilor abhazi proactivi din punct de vedere politic un nou instrument de căutare a schimbării”.

• Aleksei Cesnakov – recrutorul liderilor de opinie  

Sursa: Seldon News

Născut în 1970 în Baku, Azerbaidjan, Cesnakov a fost adjunct de politică internă în cadrul Administraţiei Prezidenţiale a Federaţiei Ruse (2001-2008), membru al Camerei Civice a Federaţiei Ruse (2009-2010) şi secretar-general adjunct al Partidului „Rusia Unită” (2012–2013). În prezent, este director al Centrului Rus pentru Politici Curente – unul dintre think-tank-urile aflate în relaţii strânse cu Kremlinul – şi, din 2019, profesor la Şcoala Superioară de Economie din cadrul Universităţii Naţionale de Cercetare. Prin activitatea centrului pe care îl conduce, Aleksei Cesnakov a supravegheat centrele de presă din Republica Populară Doneţk şi din Republica Populară Luhansk, recrutând lideri de opinie ucraineni pentru a mediatiza evenimentele din Donbas, în conformitate cu directivele regimului Putin şi pentru a pregăti studii sociologice.

Deşi a negat acuzaţiile privind aceste fapte, afirmând că Centrul Rus pentru Politici Curente nu a făcut decât să monitorizeze situaţia politică şi economică din Ucraina şi, ca urmare, nu ar fi fost implicat în dezvoltarea ideologiei Novorossiya, în realitate o serie de e-mail-uri arată contrariul. Din acestea reiese că Cesnakov i-a trimis lui Surkov rezumate ale studiilor realizate de experţii afiliaţi centrului pe care îl conduce, studii care devoalează strategia Kremlinului atât în Ucraina, cât şi pentru republicile proxy – RPD şi RPL. Studiile au în vedere decrete ale preşedintelui Ucrainei, deciziile Consiliului de Securitate şi Apărare al Ucrainei, declaraţii ale reprezentanţilor RPD şi RPL, liste ale tuturor partidelor politice ucrainene, precum şi analiza declaraţiilor în mass-media de limba engleză referitoare la „republici”.

• Andrei Aşkerov – filosoful vizionar  

Sursa: YouTube

Filosof de profesie şi protejat al lui Surkov, Aşkerov şi-a folosit abilităţile pentru a-şi dezvălui concepţia filosofică asupra modului în care Rusia ar trebui să facă faţă orientării spre Occident a Ucrainei. Într-un e-mail din 22 ianuarie 2014, acesta stipula că Rusia ar trebui să perceapă Ucraina ca „o altă Rusie...ca al doilea cap al vulturului bicefalic, care se uită etern spre Vest”. Concepţia sa de filosofie politică a ajutat la legitimarea acţiunilor Kremlinului menite să sublinieze necesitatea „protejării Ucrainei” care, în tradiţia istorică rusă, are o importanţă crucială (Rusia Kieveană şi Малороссия/Malorossiya reprezintă astfel de exemple). El a fost instrumental în ceea ce priveşte naraţiunea falsă creată, conform căreia „ucrainenii fascişti au atacat ruşii din regiunea Donbas”, care s-a dovedit deosebit de utilă în mobilizarea sprijinului popular rus, situaţie care a creat dificultăţi societăţii civile ruse în încercările de opoziţie faţă de acţiunile regimului Putin în sud-estul Ucrainei.

• Konstantin Zatulin – raportorul  

Sursa: Wikipedia

Konstantin Zatulin este un alt cunoscut politolog rus pe care agenţiile de securitate ucrainene l-au declarat persona non grata înainte de conflictul ruso-ucrainean, pentru declaraţii şi activităţi care au alimentat separatismul în Peninsula Crimeea. Zatulin a promovat naraţiunea de la Kremlin prin intermediul televiziunilor prin cablu din Ucraina şi Belarus, precum şi prin canalul rusesc de stat TV-Ţentr. Mai mult, în calitate de director al Centrului pentru Studiul Ţărilor CSI a realizat o serie de analize, pe care i le-a trimis şi lui Surkov, ce aveau să servească la planificarea unor măsuri active, în cazul în care evenimentele din sud-estul Ucrainei nu evoluau în direcţia favorabilă intereselor Moscovei. Spre exemplu, într-un raport din 30 octombrie 2013, acesta a concluzionat că preşedintele ucrainean pro-rus Viktor Ianukovici ar semna probabil Acordul de Asociere al Ucrainei la Uniunea Europeană, în cadrul Summit-ului de la Vilnius din 28-29 noiembrie 2013. Astfel, nu este exclus ca acest raport să fi avut influenţă în reuniunea ulterioară şi secretă dintre Ianukovici şi Putin, fapt care ar putea demonstra o legătură între rezultatul analizei şi decizia preşedintelui ucrainean care a dus la Euromaidan. De asemenea, la 6 februarie 2014, Surkov a primit un alt raport de la Zatulin, ce conţinea o monitorizare a presei, raport care a descris o întâlnire organizată de cel din urmă cu militanţi cazaci proruşi, al căror sprijin îl dorea, context în care Zatulin a trecut în revistă ce acţiuni vor întreprinde aceştia, în cazul în care Euromaidanul are succes. Corelând aceste date cu evenimentele ce aveau să urmeze, ne putem da seama de faptul că există posibilitatea ca Zatulin să fi avut un rol proeminent în planificarea preliminară a anexării Crimeei, care a culminat cu referendumul din 16 martie 2014.

Cu toate acestea, numele lui Konstantin Zatulin nu s-a făcut auzit doar în Ucraina, ci şi în România. Astfel, în decembrie 2007, Zatulin a acuzat Biserica Ortodoxă Română de „prozelitism” împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse din Moldova, „în scopul de a anexa aceste teritorii la România”. Pe de altă parte, în 2016, Zatulin a făcut obiectul unui scandal numit generic „stenogramele Glaziev”, scandal care a avut la bază o serie de interceptări ale unor apeluri telefonice făcute publice de Procurorul General al Ucrainei. Convorbirile s-au purtat între Serghei Glaziev – politician şi economist rus, consilier prezidenţial pe integrare economică regională – şi diferite persoane din Ucraina şi Rusia, implicate în finanţarea şi organizarea ciocnirilor pro-ruse. În acest sens, Zatulin a declarat că interceptările sunt autentice, dar „scoase din context”.

• Pavlo Broyde şi Oleksandr Slabiyev – experţii în PR  

Expert în relaţii publice, Pavlo Broydese află în relaţii strânse, conform e-mail-urilor, atât cu Surkov, cât şi cu Ardzinba. Astfel, el s-a prezentat celui dintâi ca fiind un cunoscător foarte bun al vieţii cotidiene din oraşul Zaporojie, oraşul de reşedinţă al regiunii cu acelaşi nume. Dincolo de legăturile sale profesionale cu un protopop al Bisericii Ortodoxe Ucrainene, cu organizaţiile de tineret Наши/Naşi („ai noştri”) şi Молодая Гвардия/Molodaya Gvardiya („Tânăra Gardă”), Broyde şi-a folosit cunoştinţele despre peisajul politic zaporojean pentru a gestiona planurile Kremlinului de destabilizare a regiunii. E-mail-urile sale cu Ardzinba dezvăluie modul în care Kremlinul a încercat, prin expertiza în PR a lui Broyde, să genereze suportul local pentru acordarea statutului special regiunii Zaporojie, ca parte a planului mai amplu de federalizare a Ucrainei.

La 10 iulie 2014, atunci când i-a cerut lui Surkov să-i plătească un asistent (pe Oleksandr Slabiyev), Broyde i-a trimis acestuia, via e-mail, o propunere, prin care se urmărea ca situaţia creată de Partidul Regiunilor, în timpul administraţiei Ianukovici, să poată fi folosită în avantajul Rusiei. Pe scurt, administraţia Ianukovici a facilitat ca acele instituţii de stat regionale responsabile de controlul sau monitorizarea proceselor politice (serviciile secrete, reprezentanţi locali ai guvernului, poliţie şi partide politice locale) să fie adunate în aşa-numitele „verticale ale puterii din umbră” (n. n. –este vorba despre mai multe relaţii de putere bine ierarhizate între actori sau grupuri de actori eterogeni). Acest lucru a dus la stabilirea unor legături mai strânse între aceste instituţii oficiale, lumea interlopă şi economia subterană din Ucraina. În schimbul unor astfel de oportunităţi de îmbogăţire şi de exercitare controlul asupra tuturor acestor instituţii, regimul Ianukovici şi-a raliat cu atât mai mult subordonaţii din sud-estul ţării în păstrarea puterii politice, cu ajutorul Partidului Regiunilor, prin intermediul specialiştilor în PR care, printre altele, au contribuit la discreditarea adversarilor politici, persoanelor şi grupurilor de afaceri neloiale, la asigurarea obedienţei mass-media, precum şi la asigurarea succesului campaniilor electorale (Alya Shandra, Robert Seely, op. cit., p. 23).

Oleksandr Slabiyev, asistentul lui Pavlo Broyde şi directorul unei agenţii de PR, a devenit un lider activ al separatiştilor pro-ruşi din Zaporojie, în cadrul unor proteste pro-separatism coordonate de Kremlin. Atunci când proiectul geopolitic Novorossiya se afla în pragul eşecului, Slabiyev a fugit (în mai 2014) în Crimeea proaspăt anexată, de teama unei posibile arestări. Ulterior a început să colaboreze cu batalionul Zarya, unul dintre cele mai mari formaţiuni militare ilegale ale RPL, lucru reiese şi dintr-un e-mail trimis lui Surkov în 24 iulie 2014, în care Broyde vorbeşte despre contactele lui Slabiyev cu oameni din instituţiile de justiţie pro-ruşi din Zaporojie. În acelaşi e-mail, Broyde vorbeşte şi despre recomandările oferite de Slabiyev în ceea ce priveşte nevoia de colaborare cu Zarya în contextul destabilizării Ucrainei.

• Dmitri Soin – agentul operativ

Sursa: Publika.md

Născut în 1969 la Tiraspol, în Republica Moldova, Dmitri Soin a fost implicat activ în planurile separatiştilor pro-moscoviţi de scindare a teritoriul de astăzi al nerecunoscutei Republici Transnistriene de cel al Republicii Moldova. El a făcut acest lucru în calitate de participant la Războiul transnistrian din 1992 şi, mai apoi, în calitate de ofiţer al KGB-ului transnistrean în timpul „conflictului îngheţat” care a urmat. În 2010 a fost ales deputat în „parlamentul” transnistrean, fondând în 2013 „Uniunea Transnistrenilor Ucraineni”. În august 2014 Soin a fost reţinut în Ucraina, el aflându-se pe lista Interpol încă din 2004, fiind acuzat de mai multe asasinate, alături de trafic de rachete Alazan cu focoase nucleare, produse chiar în Transnistria.

Deşi s-a decis extrădarea sa autorităţilor de la Chişinău, acesta a reuşit să scape din arest în 30 noiembrie 2014. După cum el însuşi s-a lăudat pe pagina sa de Facebook, Soin a evadat prin spargerea lacătului şi fuga pe acoperiş, reuşind, apoi, să treacă ilegal frontiera în Rusia. În 2016 presa rusă a raportat numirea sa în funcţia de rector al Institutului de Studii Europene JUSTO, cu sediul la Moscova.

Conform Surkov Leaks, el a comunicat cu Ardzinba sub pseudonimul de „Anedrey Gold”, folosind adresa goldabxazia@mail.ru. Astfel, într-un e-mail trimis la 1 iunie 2015, Soin făcea referire la aniversarea a 10 ani de activitate a Organizaţiei Internaţionale a Tineretului „Prorîv” (mişcarea de opoziţie din Tiraspol). Aceasta a fost înfiinţată pentru a încuraja sentimentul pro-rus în rândul tinerilor din Transnistria, dar şi pentru a alimenta separatismul în cadrul Ucrainei şi Georgiei. Corelând acest fapt cu necesitatea identificării unor cadre tinere, Soin afirma că „există absolvenţi ai şcolii de stânga, pe care am pregătit-o pentru ukropiya” (un termen derogatoriu pentru Ucraina), indiciu care ne arată faptul că acţiunile de separatism din Ucraina şi Georgia (alături de amplificarea tensiunilor din Republica Moldova) au fost puse la cale încă din anul 2005. Într-un alt e-mail trimis lui Ardzinba în 4 mai 2015, Soin i-a sugerat acestuia recurgerea la atacuri teroriste asupra infrastructurii de transporturi şi comunicaţii.

În ceea ce priveşte implicarea sa şi în alte acţiuni de separatism din Ucraina – dar care vizau şi Republica Moldova – Dmitri Soin este unul dintre personajele care a avut legătură directă cu crearea „Consiliului Popular din Basarabia” (CPB). Organizaţie subversivă creată în 2015 la Odesa, misiunea acesteia constă în scindarea Bugeacului (Basarabia istorică în Evul Mediu – partea de sud a Republicii Moldova, astăzi parte componentă a Ucrainei) de sub autoritatea Kievului. Potrivit lui Soin, CPB ar avea menirea de a crea o „platformă independentă, cu o perspectivă critică, care să concentreze puterile ce se opun cursului naţionalist, anti-rus al conducerii Ucrainei”, precum şi „un centru al puterii informale în Basarabia de Sud”. Formată pe principiul reprezentării proporţionale între minorităţile bulgară, găgăuză, rusă, ucraineană, rromă, moldovenească şi poloneză, „Rada” pro-rusă ar fi fost creată drept un organism reprezentativ, ce are ca scop protejarea intereselor comunităţilor naţionale din Bugeac, reprezentanţii acesteia ameninţând, totodată, că îşi rezervă şi dreptul de a declara independenţa Bugeacului în cazul în care Ucraina va adera la NATO.

Dincolo de toate aceste aspecte, Soin s-a ocupat şi de alte câteva „detalii organizatorice”. E-mail-urile scurse arată că acesta ar fi avut în vedere o serie de detalii care să demonstreze capacităţile de micro-management ale Kremlinului, urmărindu-se formularea unui manifest, crearea de afişe, precum şi discursuri pentru conferinţa de deschidere a CPB. Printre invitaţii „interesanţi” ai conferinţei s-au numărat şi Alik Vetrov, director al Centrului European de Comunicare, un ONG pro-rus din Bulgaria şi Andrei Ivaniţki, fost deputat în Parlamentul Bulgariei.

• Alla Aleksandrovska – comunista din Harkov

Sursa: Tijdeni.ua

Fost prim-secretar al Comitetului Regional Harkov al Partidului Comunist din Ucraina, Alla Aleksandrovska s-a ocupat de implementarea planurilor regimului Putin de destabilizare a Ucrainei prin încurajarea separatismului teritorial în oblast-ul Harkov şi prin promovarea schimbării Constituţiei care să faciliteze federalizarea ţării. E-mail-urile trimise de Aleksandrovska lui Ardzinba în perioada iunie-octombrie 2015 (făcute publice în tranşa a treia din Surkov Leaks) au indicat sprijinul activ al Kremlinului în eforturile sale de a alege candidaţi proxy în consiliile municipale şi regionale la alegerile din octombrie 2015. În acest sens, în cadrul unui e-mail din 15 iunie 2015, trimis lui Ardzinba de pe adresa fedor_fedorov53@mail.ru, Aleksandrovska a ataşat un rezumat, în care sublinia importanţa alegerilor locale, având în vedere procesele de descentralizare în curs de desfăşurare la acea vreme.

Aleksandrovska ar fi propus ca membrii Partidului Comunist din Ucraina (interzis prin lege) să candideze la alegerile locale din 2015, fie în calitate de independenţi, fie în calitate de afiliaţi ai grupului creat de ea atunci, numit  „Consiliul Public pentru Asistenţă la Reforma Constituţională” („Слобожанщина/Slobojanşcina”). În cadrul aceluiaşi e-mail, au fost trimise şi o serie de documente din care se pot deduce cheltuielile necesare pentru respectiva campanie electorală. Astfel, costurile estimate pentru 30 de candidaţi la consiliul regional au ajuns la 120.460 de dolari americani, iar costurile estimate pentru 20 de candidaţi la consiliul oraşului au însumat 183.240 de dolari americani. Acestea includeau, de asemenea, plăţile membrilor din comisiile electorale, reprezentanţii partidului, observatorii electorali, brigăzile de agitaţie, precum şi combustibilul, materialele tipărite şi mediatizarea.

La data de 9 iulie 2015, Aleksandrovska îi trimite un nou e-mail lui Ardzinba în care i-a ataşat o listă cu candidaţii alegerilor pentru consiliile locale din regiunea Harkov, urmând ca, o lună mai târziu, să-i propună lui Ardzinba ca denumirea noului partid să fie „Noul Stat” (Нова Держава/Nova Derjava). Cu toate acestea, rezultatele alegerilor preliminare trimise de Aleksandrovska către Ardzinba la 27 octombrie 2015 s-au dovedit dezamăgitoare. Nova Derjava a câştigat doar 2,44% din voturi pentru consiliul regional, singurele rezultate semnificative ale formaţiunii politice conduse de Aleksandrovska rezumându-se la un număr de 11 aleşi în consiliile săteşti din oblast-ul Harkov. Deşi dovezile conform cărora Kremlinul ar fi interferat cu alegerile locale din 2015 din Harkov ar putea să nu fie foarte concludente, comunicarea intensă dintre Inal Ardzinba şi Alla Aleksandrovska privind participarea partidului ei la acestea reprezintă o dovadă clară a intenţiilor Kremlinului în unul dintre oblast-urile care compun partea de sud-est a Ucrainei.

În iunie 2016, Aleksandrovska a fost arestată de autorităţile ucrainene sub acuzaţia de abuz de influenţă şi, din februarie 2017, a fost pusă sub arest la domiciliu. Obiectul acestor acuzaţii a constat într-o mită de 9000 de dolari oferită de Aleksandrovska unui reprezentant al unui ONG numit „Iujne – Oraşul Meu”. Acesta avea sarcina de a-l influenţa pe preşedintele consiliului local al oraşului Iujne să facă un apel către preşedintele Ucrainei şi către Rada Supremă, astfel încât acestea să propună amendamente la Constituţia Ucrainei, având drept scop numirea liderilor locali şi a judecătorilor prin alegeri.

• Aleksei Muratov – tovarăşul grupurilor proxy

Sursa: Donetsk News Agency

Fost deputat din partea oraşului rusesc Kurciatov, Aleksei Muratov este membru al Partidului Rusia Unită şi fostul reprezentant oficial al Republicii Populare Doneţk. Acesta a ţinut legătura cu Ardzinba prin adresa de e-mail kursk18@gmail.com, creată după numele regiunii Kursk, din care face parte şi oraşul pe care l-a reprezentat. Printre activităţile pe care le-a desfăşurat se numără: colaborarea cu reţele de actori proxy pentru a promova interesele specifice Russkiy Mir, criticarea guvernelor locale de după Euromaidan din Harkov, Odesa, Dnipro şi Herson, precum şi organizarea de mitinguri pro-ruse în Harkov. Mai mult, în 20 octombrie 2014, acesta i-a transmis lui Ardzinba o propunere, venită din partea unui „tovarăş Vitali”, de a pirata adrese de e-mail, conturi de Skype şi de WhatsApp, precum şi de a efectua atacuri cibernetice de tip DDoS (Distributed Denial of Service) pentru sume cuprinse între 50 şi 2.000 de dolari per atac.

Dincolo de aceste aspecte, din Surkov Leaks reiese şi faptul că Muratov a fost unul dintre oamenii-cheie din cadrul Operaţiunii Troia. La 4 noiembrie 2014, Muratov i-a trimis lui Ardzinba o arhivă protejată prin parolă, originară de la Vladimir Novikov, comandantul detaşamentului forţelor speciale din cadrul Operaţiunii. Conform Ukrinform, planul – denumit codat „Troia” – se referea la manipularea opiniei publice înainte de o insurgenţă în Zaporojie şi la scoaterea regiunii de pe orbita guvernului central de la Kiev. Insurgenţa urmărea să folosească o „reţea de spionaj existentă”, precum contactul cu simpatizanţi din cadrul poliţiei locale şi al Serviciului de Securitate din Ucraina (SBU). Mai mult, Muratov ar fi cerut aprobarea informală pentru suma de 181.000 de dolari destinaţi cheltuielilor, astfel încât operaţiunea să aibă sorţi de izbândă şi în vestul Ucrainei. De asemenea, costurile operaţiunii ar fi fost alocate în felul următor: 40.000 de dolari pentru organizarea protestelor, 10.000 pentru menţinerea reţelei de agenţi în cadrul SBU şi Ministerului de Interne şi 49.000 pentru achiziţionarea de vehicule.

Cu toate acestea, deşi aparent bine planificată, operaţiunea lui Muratov nu a fost niciodată pusă în aplicare şi nu ştim cu certitudine dacă Moscova a privit-o drept o propunere serioasă.

• Sargis Mirzahanian – organizatorul de mitinguri

Sursa: Twitter

Sargis Mirzahanian a fost, la momentul dezvăluirilor, asistentul lui Igor Zotov – deputat din partea Partidului Rusia Cinstită (Справедливая Россия/Spravedlivaya Rossiya) şi organizator în cadrul departamentului internaţional al „Uniunii Voluntarilor Ruşi”. El a corespondat cu Ardzinba folosind adresa mir-sargis@yandex.ru şi a fost responsabil cu asigurarea sprijinului pentru unele măsuri active care vizau proiectele de federalizare ale Ucrainei. De pildă, acesta a organizat un miting în sprijinul Consiliului Popular din Basarabia, eveniment de la care i-a trimis fotografii lui Ardzinba, la data de 18 mai 2015. Câteva zile mai târziu, la 27 mai 2015, acesta i-a trimis un nou e-mail lui Ardzinba, cu un comunicat de presă în care era exprimat sprijinul pentru proiectul Porto Franco, proiectul de federalizare lansat de Kremlin pentru regiunea Odesa, în care erau menţionaţi doi membri ai establishment-ului politic italian: Giacomo Bezzi şi Giuriato Luigi.

Mai apoi, la 7 iunie 2015, Mirzahanian i-a făcut lui Ardzinba sugestia de a organiza un miting la Varşovia, împreună cu partidul de stânga pro-rus Zmiana, în sprijinul modificărilor propuse la constituţia Ucrainei şi a eliberării jurnalistului separatist ucrainean Artiom Buzila, arestat în aprilie 2015 sub acuzaţia de separatism.

Cu toate acestea, acţiunile lui Mirzahanian nu s-au rezumat doar la promovarea separatismului în Ucraina. Conform unei investigaţii realizată de BBC, în colaborare cu Der Spiegel, ZDF şi La Repubblica, Mirzahanian a luat parte la Forumul Economic de la Yalta din 2016 (o adunare care reuneşte toţi politicienii şi jurnaliştii cu viziuni pro-ruse), alături de jurnalistul Manuel Ochsenreiter şi candidatul de atunci din partea AfD, Markus Frohnmaier. În acest context, Mirzahanian a fost reprezentantul Kremlinului în campania de interferenţă hibridă privind alegerile parlamentare din Germania din 2017. Prin Ochsenreiter, în calitate de intermediar, acesta a stabilit relaţii cu Frohnmaier, un politician cunoscut pentru viziunile sale pro-ruse, precum şi pentru opoziţia sa faţă de sancţiunile impuse Rusiei după acţiunile din Crimeea şi Ucraina.

• Petr Gorbunov – coordonatorul diasporei din Harkov

Petr Gorbunov era preşedintele unei organizaţii de ucraineni care veneau din regiunea Harkov, dar locuiau chiar peste graniţă, în Rusia. Folosind adresa de e-mail gorbunovpetr@inbox.ru, el a ţinut legătura cu Ardzinba şi l-a informat pe acesta cu privire la problemele sociale şi tensiunile din Harkov, conform  rapoartelor informatorilor săi din regiune. De asemenea, a trimis planuri şi preţuri pentru mitinguri, dintre care doar unele au avut loc. Mai mult, acesta a fost implicat într-un forum media rusesc din Harkov, ce a elaborat un proiect de rezoluţie, prin care i-a solicitat preşedintelui ucrainean de atunci, Petro Poroşenko, „să pună capăt conflictului din Donbas”, pentru a putea fi păstrate relaţiile de afaceri cu oblast-ul vecin rusesc – Belgorod, precum şi să extindă puterile regiunii Harkov. Acest proiect a fost trimis la data de 5 februarie 2015.

• Anton Davidcenko – activistul coordonator de proteste

Sursa: Военное обозрение

Recunoscut pentru spiritul său de activist, Anton Davidcenko pare să fi fost organizatorul din spatele protestelor din Odesa, Zaporojie, Dnipropetrovsk, Nikolaiev şi Kiev. În februarie şi martie 2014, Davidcenko a condus proteste împotriva Euromaidanului şi a cerut federalizarea Ucrainei, precum şi secesiunea regiunii Odesa, fapt pentru care a fost reţinut de SBU şi condamnat la 5 ani de închisoare, după ce şi-a recunoscut faptele. Cu toate acestea, după ce a fost eliberat din arest pentru o perioadă de probă de 3 ani, Davidcenko a fugit în Rusia, fiind dat în urmărire de autorităţi pentru evadare.

Contul de e-mail al lui Ardzinba conţine 461 de mesaje, provenite de la contul kolokol_2008@mail.ru, începând cu 2 noiembrie 2014. Aceste e-mail-uri sunt semnate de însuşi Davidcenko şi îi explică lui Ardzinba principalele măsuri active desfăşurate de activist în regiunile menţionate mai sus: coordonarea acţiunilor de stradă împotriva autorităţilor ucrainene şi identificarea potenţialilor lideri în sprijinul proiectului Porto Franco, crearea de meme-uri, acţiuni de trolling pe social media, diseminarea de fake news, organizarea unor conferinţe de presă şi oferirea de bani jurnaliştilor din presa ucraineană pentru a prezenta activităţi pro-ruse şi pro-separatiste. Aceste e-mail-uri includeau chiar şi sume destinate plăţii unor salarii sau cheltuieli destinate acestor activităţi, fapt care ne duce la ideea că regimul de la Kremlin finanţează astfel de mişcări pentru a crea o iluzie de sprijin popular pentru proiectele sale din Ucraina (Alya Shandra, Robert Seely, op. cit., p. 21).

În loc de concluzii – în ce a constat modus operandi al regimului Putin în cadrul conflictului din Ucraina?

După cum am afirmat mai sus, elementul care a luat prin surprindere Occidentul în cazul războiului hibrid din Ucraina a fost componenta de distribuire descentralizată. Prin această componentă, regimul lui Vladimir Putin urmăreşte să împiedice, pe cât posibil, atribuirea evenimentelor din Crimeea şi sud-estul Ucrainei către comanditarul real, cel care a creionat această politică externă extrem de agresivă, ce are drept obiectiv principal recrearea vechii sfere de influenţă – a Imperiului Ţarist şi, mai apoi, a Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale şi de Est.

Prin analiza informaţiilor Surkov Leaks ne dăm seama că distribuirea descentralizată a reprezentat componenta cheie în relaţia dintre Moscova şi agenţii ei hibrizi plasaţi în Ucraina. Mai mult, varietatea tipologiilor acestor agenţi hibrizi (politologi, filosofi, activişti, agenţi operativi etc.) ne arată faptul că, pe cât a fost de centralizată coordonarea operaţiunilor hibride din Ucraina, ce au plecat de la un singur „creier”, Vladislav Surkov, pe atât de diversificate au fost intervenţiile efective ale respectivelor operaţiuni hibride. De pildă, dacă Aleksei Cesnakov şi Konstantin Zatulin au monitorizat atent peisajul politic şi social ucrainean, pentru a identifica şi exploata punctele sale slabe prin centrele de cercetare pe care le conduceau, Pavlo Broyde şi Oleksandr Slabiyev – în calitate de experţi în PR – s-au ocupat de generarea suportului local pentru acordarea statutului special regiunii Zaporojie. Mai mult, dacă Anton Davidcenko, Petr Gorbunov şi Sargis Mirzahanian s-au ocupat de organizarea unor mitinguri şi coordonarea unor proteste în mai multe regiuni din sud-estul ţării, Dmitri Soin, Alla Aleksandrovska şi Aleksei Muratov au orchestrat crearea Comitetului Popular din Basarabia, al Partidului Nova Derjava şi a Operaţiunii Troia, aşa cum am descris mai sus.

Cu toate acestea imaginea de ansamblu este mult mai complexă, pentru că, după cum am afirmat în cadrul analizei precedente, interferenţa hibridă – dimensiunea nonmilitară a războiului hibrid dispune de trei componente esenţiale, care urmăresc crearea de instabilitate societală, într-un regim politic vizat de politica externă a Federaţiei Ruse: diplomaţia clandestină, geoeconomia şi dezinformarea. Diplomaţia clandestină presupune o formă de acţiune ascunsă, al cărei scop rezidă în cultivarea unei reţele de organizaţii, mişcări şi persoane subversive, pentru a exacerba tensiunile existente în statul vizat, prin exploatarea punctelor de presiune politică existente. În cazul conflictului din Ucraina, Surkov Leaks ne arată că diplomaţia clandestină a jucat un rol fundamental în promovarea planului de soft federalisation al Ucrainei – un obiectiv mult mai important decât cel militar în sine, am spune (Mikael Wigell, „Hybrid Interference as a Wedge Strategy: A Theory of External Interference in Liberal Democracy” în International Affairs, februarie 2019, pp. 255-275).

În acest caz, vedem că diplomaţia clandestină a fost pusă în aplicare de către regimul lui Vladimir Putin în doi paşi: în prima fază, prin intermediul lui Vladislav Surkov s-a urmărit crearea unei reţele bine consolidate de agenţi hibrizi, meniţi să promoveze agenda politică a Federaţiei Ruse în Ucraina, urmând ca, în a doua fază, prin intermediul acestor agenţi hibrizi, să fie generată susţinerea populară necesară în aşa fel încât federalizarea Ucrainei şi anexarea oblast-urilor din sud-estul ţării să se bucure de „legitimitate” atât în rândul rusofonilor, cât şi în rândul comunităţii internaţionale.

*Răzvan Ceuca este colaborator LARICS şi expert Intel4Patriam specializat pe analiza şi combaterea războiului informaţional.