Rusia - Ucraina, un război nedeclarat pentru reaşezarea sferelor de influenţă. INTERVIU cu Angela Grămadă, preşedintele Asociaţiei Experts for Security and Global Affairs
0
Kremlinul aşteaptă ca autorităţile de la Kiev şi Occidentul să facă primii greşeala întrucât nu a renunţat niciodată la Ucraina nu doar ca zonă de influenţă, ci ca parte a viziunii sale despre cum ar trebui să arate ”lumea rusă”, mi-a declarat, într-un interviu, Angela Grămadă, doctor în Ştiinţe Politice şi preşedinte al Asociaţiei Experts for Security and Global Affairs (ESGA).
Sebastian Rusu: Diplomaţia nu a reuşit până în momentul de faţă să dentesioneze situaţia de la graniţa de Est a Ucrainei. Cât de aproape este un atac în forţă al Kremlinului? Va miza Vladimir Putin pe cartea unei acţiuni surpriză care să consfinţează proiectul ”Noii Rusii” început în 2014?
Angela Grămadă: După ce le-au fost înmânate scrisorile cu răspunsurile oficiale la solicitări din partea Statelor Unite şi Alianţei Nord-Atlantice (n.a scrisorile au fost înmânate de John Sullivan, Ambasadorul Statelor Unite în Federaţia Rusă), ruşii prin Serghei Lavrov, ministrul afacerilor externe, au declarat că dacă depinde de Rusia, atunci nu va fi niciun război. Şi este interesant cât de rapid mai multă lume a interpretat această declaraţie drept o dezamorsare a situaţiei. Este doar retorică diplomatică.
Lucrurile în continuare sunt destul de complicate, iar discuţiile vor dura. Ne place sau nu, trebuie să acceptăm faptul că obiectivele pe care le urmăresc părţile implicate în aceste negocieri nu au fost atinse şi ele vor continua să acţioneze. Iar pe noi ne interesează să ştim următoarele: ce s-a oferit la schimb pentru a obţine o detensionare temporară, repet temporară, pentru a amâna retorica agresivă din discursurile oficiale?
Cred că este cazul să privim spre Rusia şi interesele ei din interiorul acesteia, ca să înţelegem acţiunea diplomatică. Există câteva perspective interne pe care trebuie să le luăm în considerare, poate cu unele dintre acestea o să ne repetăm, dar fără a accepta şi aceste linii de analiză nu vom putea înţelege de ce Moscova a avut nevoie de această tensionare a situaţiei. Un lucru trebuie să fie explicat de la bun început, ca mai apoi să putem continua cu o serie de argumente: în Rusia politica externă este instrument de politică internă, cu ajutorul căruia poţi să manipulezi opinia publică internă şi să menţii verticala puterii, construită cu atâta migală câteva decenii. De foarte multe ori, atunci când lucrurile pe interior devin complicate, deciziile de politică externă recurg la definirea unor duşmani externi.
De regulă, cel mai mare duşman extern, care încearcă să asedieze cetatea prin revoluţii colorate, susţinerea societăţii civile, lovituri de stat, pentru Rusia sunt Statele Unite ale Americii. Evident, nimeni nu atacă Kremlinul, dar este foarte eficient şi la îndemână acest discurs de”cetate asediată”. Şi acum pentru că am clarificat acest aspect, poate mai mult pentru mine, putem să ne uităm la perspectivele pe care ni le impune retorica de la Moscova, formulate în pretenţii extrem de agresive.
Aşadar, Federaţia Rusă a definit mai multe obiective de politică externă şi de securitate în documentele oficiale. Unele dintre ele se referă la aspecte de securitate, integritate teritorială (aici e nevoie a fi menţionat faptul că majoritatea ameninţărilor vin dinspre direcţia sudică, dar şi din interior, nu europeană, acolo unde minorităţi etnice contestă periodic autoritatea centrală), integrare regională (Comunitatea Statelor Independente, Uniunea Economică Eurasiatică, etc.), adică sunt actuale şi pot fi argumentate. Altele, însă, sunt chestiunile care se referă la rolul şi locul pe care şi l-a definit Kremlinul în sistemul de relaţii internaţionale, acolo unde şi-ar dori nu doar să ia parte la decizii, dar să le gestioneze prin impunerea propriului punct de vedere.
Problema este, însă, trecutul recent, experienţa de transformare politică, socială, economică, care nu i-a mai permis să fie apreciată decât de iure drept moştenitoarea Uniunii Sovietice. Dar acest lucru nu înseamnă că nu poate şi nu are suficiente metode şi resurse să forţeze anumite linii roşii, ca mai apoi să se retragă temporar, când lucrurile pot să escaladeze în detrimentul propriei securităţi. Dar, atenţie, retragerea este una temporară, până i se va oferi noi oportunităţi de a testa coeziunea oponenţilor săi, iar mai apoi să susţină că alţii sunt agresorii. În acest caz avem în vedere modul în care aliaţii occidentali contribuie la un discurs unitar nu doar în privinţa Ucrainei, dar şi în privinţa propriei securităţi, cu toate aspectele conceptului de ”securitate” avute în vedere aici.
Revenind la Ucraina, Moscova aşteaptă ca autorităţile de la Kiev şi Occidentul să facă primii greşeala. Kremlinul nu a renunţat niciodată la Ucraina nu doar ca zonă de influenţă, ci ca parte a viziunii sale despre cum ar trebui să arate ”lumea rusă”. Fără Ucraina, Rusia nu este credibilă şi asta deoarece dacă nu convingi Kievul, cum îi convingi pe ceilalţi să te urmeze în recrearea statutului pierdut anterior? Pentru Rusia Ucraina este şi instrument, dar şi obiect al politicii sale. Doar că este prea costisitor să ai un Kiev ostil, care nu cedează presiunilor şi care îşi doreşte să se îndepărteze oficial de anumite valori. Mulţi vor spune că elita politică ucraineană este coruptă şi nu reuşeşte să se mobilizeze ca să ia cele mai bune decizii. Acest lucru este adevărat. Doar că la nivel de societate ucraineană există o disponibilitate extinsă în a reuşi în acest demers.
Istoria recentă a demonstrat acest lucru. Iar după martie 2014 lucrurile s-au agravat şi mai mult pentru Moscova: Ucraina rezistă, liderii separatişti nu sunt acceptaţi de elita politică în calitate de parteneri ai discuţiilor în negocierile pentru soluţionarea conflictului din estul ţării, iar Rusia este definită ca stat agresor în legislaţia internă ucraineană.
Şi aici revenim şi la un alt argument, de politică internă: Rusia nu vrea ca Ucraina să reuşească în construirea unui stat democratic, european, care să servească ulterior drept exemplu pentru propriile realităţi. Acest lucru poate fi evitat doar dacă există instrumene viabile, a se citi controlabile, care să influenţeze din interior discursul politic de la Kiev.
Anul 2021 a fost unul dificil pentru autorităţile de la Kremlin: revenirea lui Navalny, proteste interne, pandemie, alegeri parlamentare fraudate – toate au contribuit la consolidarea opiniei publice internaţionale în jurul ideei că regimul de la Moscova evoluează într-o direcţie mai puţin acceptabilă de Occidentul ”arogant”. Rusia are nevoie de distracţia atenţiei, din nou, de la situaţia internă. Şi îşi permite acest lucru, mai ales atunci când rândurile partenerilor occidentali sunt sparte de discuţiile bilaterale şi se bazează pe beneficii economice sau energetice.
Cât de pregătită este societatea şi armata ucraineană pentru o acţiune în forţă a Rusiei? Ar putea fi Volodymyr Zelenskyy un simbol al rezistenţei în eventualitatea unui agresiuni militare în forţă a Rusiei?
Societatea ucraineană înţelege foarte bine că în estul ţării este un război şi că acesta este susţinut de Rusia. Nu există această ezitare pentru ucraineni în a-şi defini agresorul. Chiar dacă o să mai vedeţi în anumite momente confuzii cu privire la deciziile recente de a pregăti şi femeile din anumite profesii pentru luptă, coeziunea este destul de prezentă în spaţiul public în privinţa nevoii de a contribui la apărarea ţării. Pentru ucraineni problema nu e pregătirea lor, personală sau individuală. Este mai degrabă o pretenţie către elita politică, ca aceasta să fie pregătită şi să acţioneze în acest sens. Şi aici intervine şi partea a doua a întrebării dumneavoastră: Zelenskyy(n.r. preşedintele Ucrainei) în calitate de simbol. Nu, nu este un simbol.
În general, societatea ucraineană este destul de critică la adresa liderilor politici, fie aceştia şi actori foarte buni. Cetăţenii ucraineni se pot mobiliza foarte uşor în jurul unui lider (a se vedea cazul lui Petro Poroşenko în timpul alegerilor prezidenţiale din mai 2014), dar la fel de uşor acesta poate fi taxat dacă nu acţionează în interesele comunităţii. Istoria recentă abundă în astfel de exemple: doar unul din preşedinţi a avut două mandate, restul au fost taxaţi prin exerciţii democratice participative, adică prin alegeri.
Mulţi analişti europeni şi americani cred că este posibil să asistăm în Ucraina la un scenariu similar modelului afgan când armata şi serviciile au predat puterea fără nicio rezistenţă talibanilor. Cât de reală ar fi o asemnea ipoteză în rândul puterii de la Kiev?
Cred că acest scenariu este cel mai puţin posibil sau, chiar aş îndrăzni să susţin, este imposibil. Ca să înţelegeţi acest lucru trebuie să priviţi în interiorul ţării vecine şi să vedeţi acele transformări la nivel de societate, nu doar pe cele din interiorul Radei ucrainene, din ultimii opt ani. De acord, mai sunt politicieni cu viziuni pro-ruse sau, cum încearcă aceştia de spună, care cred că se pot schimba lucrurile în bine în relaţia cu Moscova, dar ei sunt minoritate.
Aş îndrăzni să vă direcţionez şi spre ceea ce se întâmplă azi în justiţia ucraineană, să apreciaţi cine sunt cei invitaţi de procurori să răspundă la anumite întrebări şi cât de des iese lumea în stradă atunci când sunt avansate cedări ale poziţiilor, nu ale ţării, în procesul de negociere a conflictului din estul ţării. Ar fi taxaţi imediat. Avem exemplul anului 2019 la alegerile prezidenţiale şi parlamentare, avem exemplul din octombrie 2019 cu avansarea formulei Steinmeier ca soluţie în spaţiul public. Mai mult, din aceleaşi motive, de taxare imediată, nu avem asumarea unor decizii politice nici la Chişinău în privinţa Transnsitriei. Eu nu văd pe nimeni dispus în Ucraina să-şi spune cedarea fără rezistenţă.
Cum este perceput Volodymyr Zelenskyy în momentul de faţă în rândul ucrainenilor de rând la aproximativ trei ani de mandat?
Popularitatea preşedintelui Volodymyr Zelenskyy a scăzut, dar este important să menţionăm aici şi faptul că încă mai are zone unde poate recupera şi zone unde poate să piardă puncte importante. El a făcut multe promisiuni alegătorilor. Una dintre ele s-a referit la război: că va fi încheiat foarte rapid. Acest lucru nu s-a întâmplat şi a generat mai multă frustrare în societate. În acelaşi timp, majoritatea înţelegea că retorica de campanie electorală nu se potriveşte cu realităţile de pe câmpul de luptă, deci acest discurs al lui Zelenskyy a fost tratat ca atare.
Pe de altă parte, trebuie să ne amintim că nu doar războiul a fost parte a campaniei lui Zelenskyy, dar şi reforma funciară, politică, economia. Aici, el a reuşit să se impună printr-o monitorizare şi chiar o presiune asupra Radei, mi-aş permite să spun, pentru a obţine prin lege scoaterea imunităţii parlamentare pentru oficiali de rang înalt, legea împotriva oligarhilor, codul funciar, şi altele.
Punctul slab al lui Volodymyr Zelenskyy este aşa numita ”politică de cadre”. El s-a înconjurat de oameni apropiaţi lui, care nu neapărat aveau experienţa necesară pentru a gestiona afacerile interne ale ţării. Un alt punct sensibil al actualului preşedinte îl constituie faptul că nu poate să împartă responsabilitatea actului de guvernare cu alte formaţiuni politice, Slujitorul Poporului deţinând în continuare majoritate constituţională.
Cred că Zelenskyy are nevoie acum cel mai puţin de ”iubire naţională”. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, ar fi foarte grav pentru Ucraina, nu doar pentru el ca şi personaj sau actor politic. Este bine că încă mai reacţionează adecvat la mesajele care vin din societatea ucraineană, că încă mai există mecanisme ale societăţii civile şi presă care are o atitudine critică faţă de conţinutul actului decizional. Acesta este un mare atu pentru Ucraina în aceste clipe.
Clivajele din rândul societăţii ucrainene s-au accentuat foarte mult din 2017 până în prezent. Avem un război geopolitic ortodox pe axa Kiev-Kremlin şi o politica ultranaţionalistă ucraineană în raport cu minorităţile. Cum se vor transforma aceasta în eventualitatea unei acţiuni militare în forţă a Rusiei?
Clivajele geopoliticii religioase pot fi depăşite dacă interesele de securitate ale ţării vor cere acest lucru. Da, biserica rusă nu a încetat să joace un rol important la nivel de societate, dar nu mai este pilonul central al ecuaţiei religioase.
În ceea ce priveşte minorităţile, aici lucrurile sunt complicate şi trebuie tratate cu foarte multă responsabilitate. Am fost martorii adoptării unor decizii care au fost argumentate cu aspecte de protejare a securităţii interne pentru că Moscova a anexat Crimeea şi a continuat ofensiva în estul Ucrainei anume prin ”protejarea concetăţenilor ruşi”. În continuare vedem o încercare a Rusiei de a mobiliza alte minorităţi impotriva autorităţilor centrale, inclusiv în vestul Ucrainei.
Singurul lucru pe care îl pot sugera aici este faptul că autorităţile ucrainene trebuie să adopte decizii şi politici care să nu necesite transformare ulterioară, ci din start să garanteze drepturile tuturor cetăţenilor, indiferent de originea etnică. Dacă subiectul va fi tratat cu responsabilitate, atunci sensibilităţile care se referă la minorităţi nu va putea fi valorificat de forţe ostile Ucrainei.
În eventualitatea unui război ruso-ucrainean cum se va poziţiona Chişinăul în contextul conflictului îngheţat din Transnistria?
Republica Moldova prin reprezentanţii noii guvernări de la Chişinău susţine integritatea naţională a Ucrainei. În ultima perioadă, mai ales odată cu declanşarea ostilităţilor discursivo-diplomatice, am văzut câteva demersuri ale Ministerului de Externe de a îşi asigura susţinerea forurilor internaţionale. Evident, nu putem vorbi despre o mobilizare impunătoare a unor resurse interne în ceea ce priveşte întărirea capabilităţilor militare.
Nu există resurse disponibile pentru aşa ceva, dar contează orice susţinere pe care o pot obţine guvernanţii mai ales din perspectivă economică şi energetică.
Din relatările presei vedem că regimul nerecunoscut de la Tiraspol se confruntă cu probleme din ce în ce mai mari în ceea ce priveşte resursele financiare disponibile pentru a rezista. Să sperăm că autorităţile de la Chişinău nu vor lua decizii pripite în a gândi oportunităţi pentru populaţia din regiunea transnistreană, dar care să susţină regimul ilegal de la Tiraspol, care sfidează orice mecanism de soluţionare a conflictului şi se face vinovat de încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului.
Se încarcă comentariile...
