Uitaţi-vă dincolo de Ucraina! Acum, Rusia face aceeaşi ameninţare directă împotriva Finlandei şi Suediei

FOTO EPA-EFE

Pentru strategii Kremlinului, cazul Ucrainei nu putea fi considerat - şi nici nu a fost - ca o piesă separată şi unică, ca un fenomen stânjenitor pentru care trebuia creată o soluţie separată. Dimpotrivă, cred că asistăm la un episod menit să ilustreze în forţă, cât mai clar posibil, o anume linie politică şi o concepţie despre securitatea naţională, extrem de precis definite de mult timp.

Casus belli invocat de Putin a fost, pe fond, unul singur: extinderea NATO către est care, din punctul de vedere al Kremlinului, încalcă în mod direct promisiunile făcute în Malta şi asigurările şi reasigurările ulterioare primite de Gorbaciov din partea multor lideri occidentali. Ruşii susţin că primirea în Alianţă a Ucrainei şi, mai puţin important, a Georgiei, reprezentau nu numai violări ale înţelegerii pe baza căreia a început procesul de dizolvarea URSS şi spaţiului comunist, dar aduce NATO în imediata proximitate a spaţiului Federaţiei Ruse. Cu consecinţa directă de a reduce în mod considerabil „coridorul de securitate” care despărţea cele două spaţii şi dădea o minimă garanţie că ar fi existat un timp minimal pentru ca, în caz de lansare de pe teritoriul advers a unor rachete cu rază scurtă sau medie de acţiune, radarele ar fi avut timpul necesar să activeze sistemele de rachete anti-rachetă. Argument similar şi în cazul formării de grupări militare permanente de o parte şi de alta a graniţelor, oricând posibil de transformat în coloane de atac pentru ofensive pe direcţii multiple, garantând efectul de surpriză.

Putin a spus că acceptarea de către NATO a aderării Ucrainei reprezintă linia roşie pe care Rusia o va apăra, cu orice risc şi cu orice consecinţe. Drept care a declanşat atacul asupra obiectivelor strategice in Ucraina, obiectivul fiind de a crea o situaţie extrem de specială: în cazul în care s-a constatat deja eşecul iremediabil al negocierilor de tip clasic, se face apel la soluţia de ultimă instanţă a „negocierilor pe câmpul de luptă”, sub presiunea imediată a armelor şi cu condiţii din ce în ce mai dure, foarte aproape sau similare predării totale şi necondiţionate.

Condiţiile lui Putin sunt într-adevăr extreme şi, dacă vreodată acceptate, profund umilitoare nu numai pentru Ucraina acum deja aproape de a fi total îngenuncheată dar şi pentru Occident şi pentru NATO, cea mai mare Alianţă politico-militară din Lume. În afara predării necondiţionate a tuturor militarilor ucraineni care să depună imediat armele, revine condiţia esenţială: asigurări scrise că NATO nu se va extinde prin acceptarea Ucrainei. Dacă Occidentul acceptă asta, Putin a reuşit să schimbe istoria şi să arate aliaţilor săi că a avut dreptate să se bazeze pe lipsa de unitate a aliaţilor şi pe fricile lor combinate în raport cu tăierea demonstrativă a legăturilor cu această Rusie care încalcă prevederile Cartei ONU.

Dar, pentru a atinge acest obiectiv, este oare suficient exemplul de acum cu Ucraina şi un blitzkrieg de două zile care aruncă ţara în haos? Dacă, cumva, mesajul n-a fost destul de clar şi Aliaţii n-au auzit bine întreaga ameninţare? Atunci, avertizează Moscova, este pregătită faza următoare, pe exact aceeaşi motivaţie şi pe acelaşi scenariu.

Finlanda transmisese mesajul că este gata să depună cererea de aderare la NATO, iar replica oficială venită din partea Ministerului rus de externe este clară, limpede şi, în contextul invaziei din Ucraina, este echivalentă cu o ameninţare directă şi fără echivoc: „Considerăm că angajamentul guvernului finlandez în favoarea unei politici de non-angajare militară este un factor important pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii în nordul Europei. Aderarea Finlandei la NATO ar avea serioase consecinţe militare şi politice”.

Mai mult chiar, Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a externelor ruse a mai spus ieri că „Toate statele membre OSCE, inclusiv Finlanda şi Suedia, au reafirmat principiul conform căruia securitatea unor State nu trebuie să fie asigurată în detrimentul altor ţări... Este evident că aderarea Finlandei şi Suediei la NATO care este, înainte de toate, un bloc militar, ar avea consecinţe grave militaro-politice care ar necesita măsuri în sistem de reciprocitate din partea ţării noastre... eforturile conjugate ale NATO şi anumitor ţări din Alianţă pentru au atrage Finlanda şi Suedia nu au rămas neobservate”.

Aluzia extrem de transparentă este la participarea Finlandei şi Suediei la „Joint Expeditionary Force”, iniţiată lansată de Marea Britanie în afara cadrului NATO, cu participarea şi a celor trei ţări baltice, a Olandei, Norvegiei, Islandei şi Danemarcei.

Extinderea „experimentului rus din Ucraina” se arată deci posibilă şi extrem de probabil de utilizat ca armă, inclusiv în negocierile acestea care ar putea să fie acceptate sub ameninţarea armelor. Dar întrebarea reală nu priveşte intenţiile atât de clar exprimate de către Rusia. Din punctul meu de vedere, adevărata problemă extrem de complicată este reprezentată de capacitatea pe care structurile politice occidentale de a produce o reacţie credibilă, coerentă şi care să funcţioneze ca factor de disuasiune pe termen lung. Desigur, sancţiunile de acum sunt un semn că este posibil să se ajungă la un front comun dar încă nu se ştie cu exactitate câte dintre ţările occidentale vor fi gata să le aplice până la capăt, pe lungime, acceptând şi consecinţe economice care s-ar putea să afecteze capacităţi industriale europene şi nivelul general de trai.

Mai mult, este aproape imposibil să fie cuantificat întregul tablou al consecinţelor economice şi de securitate deoarece încă nu ştim dacă şi când această situaţie se va transforma într-un real test de stres nu numai la nivelul capacităţii de rezistenţă în cazul structurilor Federaţiei Ruse (economice, politice şi militare) dar şi, dacă lucrurile merg mai departe, verificând valoarea tratatelor de cooperare „fără limite” cu China, apoi relaţia vitală cu India, cu Pakistan-ul acum aliat atât de apropiat al Moscovei, cu Iranul şi, la un nivel foarte profund, cu structurile deja pregătite ale BRICS.

Ameninţările directe către Finlanda şi Suedia ridică şi mai mult nivelul tensiunilor şi extind criza actuală. Oare până unde?