Umbrele vii ale istoriei, de la Marea Neagră până la cea Baltică

Eu am o puternică admiraţie şi stimă pentru curajosul popor rus şi pentru preşedintele lui, locotenent-colonelul Putin. Există o simpatie certă şi o bunăvoinţă în toată Europa –şi nu am îndoieli că şi aici, la noi– faţă de toţi ruşii, precum şi o hotărâre de a persevera în stabilirea unor prietenii trainice, cu toate divergenţele şi neînţelegerile existente.

Noi înţelegem că ruşii au nevoie să-şi asigure frontierele lor apusene prin eliminarea tuturor posibilităţilor de agresiune din partea Occidentului. Noi urăm bun venit Rusiei la locul ei cuvenit printre naţiunile conducătoare ale lumii. Noi salutăm steagul ei fluturând pe mările lumii. Mai presus de toate, noi urăm bun venit contactelor constante, frecvente şi în creştere dintre poporul rus şi popoarele Lumii Libere.

Totuşi, este de datoria mea să vă prezint anumite consideraţii despre situaţia actuală din Europa.

​S-a lăsat o umbră peste scenele atât de luminate, până nu demult, de victoriile Occidentului. Nimeni nu ştie ce intenţionează să facă, în viitorul apropiat, Rusia sau care sunt limitele, dacă ele există, ale tendinţelor sale expansioniste şi de prozelitism.

​Daca acum guvernul rus încearcă, printr-o acţiune separată, să construiască o Ucraină pro-rusă, aceast lucru va da Ucrainei învinse posibilitatea de a se oferi la licitaţie ruşilor sau democraţiilor occidentale. Oricare ar fi concluziile ce pot fi trase din aceste fapte – şi faptele există – , aceasta cu siguranţă nu este Europa Democrată pe care noi – europenii şi americanii – am luptat s-o realizăm şi nici nu este una care să conţină elementele esenţiale ale păcii permanente.

​Securitatea mondială presupune o nouă unitate în Europa, de la care nici o naţiune nu trebuie definitiv exclusă. Animozităţilor dintre puternicile rase originare ale Europei li s-a datorat izbucnirea celor două războaie mondiale la care am fost martori. De două ori în mai puţin de 100 de ani am văzut Statele Unite, împotriva dorinţelor şi tradiţiilor lor, împotriva argumentelor a căror temeinicie este imposibil de contestat, intrând în război, la timp, atrase de forţe irezistibile, pentru a asigura victoria cauzei juste, dar numai după ce îngrozitorul măcel şi devastarea se produseseră. 

De două ori Statele Unite au trebuit să trimită câteva milioane din tinerii săi peste Atlantic pentru a câştiga războiul; însă în zilele noastre războiul poate lovi orice naţiune, oriunde s-ar găsi ea, între Apus şi Răsărit. Cu certitudine, noi trebuie să lucrăm pentru a conştientiza necesitatea unei mari pacificări a Europei, în cadrul structurii Naţiunilor Unite şi în conformitate cu Carta sa. Această pacificare este, cred eu, unul din scopurile permanente de cea mai mare importanţă ale activităţii politice.

​Pe de altă parte, eu resping ideea că un nou război era inevitabil, ba mai mult, că este iminent. Aceasta se datorează faptului că eu sunt sigur că şansele noastre se află în propriile noastre mâini şi că noi, europenii şi americanii, deţinem puterea de a salva viitorul; simt că este de datoria mea să rostesc răspicat aceste lucruri, acum când am ocazia şi posibilitatea de o face. 

Eu nu cred că Rusia doreşte război. Ceea ce ei doresc sunt fructele războiului şi extinderea puterii şi a influenţei doctrinei lor. Dar ceea ce trebuie să luăm noi în considerare sunt prevenirea permanentă a războiului şi realizarea condiţiilor de libertate şi democraţie, cât mai curând posibil, în toate ţările. Dificultăţile şi pericolele nu vor fi îndepărtate închizând ochii în faţa lor. Ele nu vor fi îndepărtate doar aşteptând să vedem ce se întâmplă sau printr-o politică conciliatoristă. Este necesară o înţelegere, şi cu cât va întârzia ea, cu atât mai dificilă va fi de realizat, iar pericolele vor deveni mai mari.

​Din ceea ce am văzut la prietenii noştri ruşi, eu sunt convins că nu există nimic pe care ei să nu-l admire atât de mult ca puterea şi nu există nimic faţă de care ei să aibă mai puţin respect decât slăbiciunea, în special slăbiciunea militară. Din acest motiv, vechea doctrină a echilibrului de putere este nesănătoasă. 

Noi nu ne putem permite să evoluăm pe marginea prăpastiei, lăsându-ne pradă tentaţiilor unei încercări de forţă. Dacă democraţiile occidentale stau împreună într-o strictă concordanţă cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, influenţa lor pentru permanentizarea acestor principii va fi imensă şi nimeni nu va putea să le încalce. Dacă în vreun fel aceste ţări vor fi divizate sau vor abdica de la datoria lor şi dacă aceşti ani foarte importanţi vor trece, atunci s-ar putea ca o catastrofă să ne distrugă pe toţi.

Dacă populaţiei din societăţile europene i se adaugă aceea a Statelor Unite, cu tot ceea ce presupune o asemenea cooperare, în aer, pe mare, pe întregul glob, în ştiinţă şi în industrie, ca şi în privinţa forţei morale, nu va mai exista un echilibru oscilant şi nesigur de putere care să încurajeze tentaţia spre ambiţie sau aventură. Dimpotrivă, va exista o siguranţă copleşitoare în materie de securitate. Dacă respectăm loial Carta Naţiunilor Unite şi promovăm o forţă serioasă şi demnă, fără a aspira la pământul şi bogăţiile nimănui, fără a impune vreun control asupra gândurilor oamenilor; dacă tuturor forţelor morale şi materiale şi convingerilor europene li se adaugă cele americane, într-o asociere fraternă, atunci evoluţiile viitorului vor fi clare, nu numai pentru noi, ci pentru toată lumea, nu numai pentru vremea noastră, ci pentru un secol de acum înainte.

Sper să nu luaţi textul meu, cel de mai sus, care nu e al meu (presupun că mulţi dintre dvs. s-au prins deja) ca pe o glumă nesărată sau, Doamne fereşte!, ca pe vreun plagiat la modă. Pur şi simplu sunt profund preocupat de ceea ce se întâmplă în Europa de Est acum şi oripilat totodată de inflaţia de competenţe în domeniu. Brusc, prea multă lume (nu doar românii, deşi la noi bolile astea sunt parcă mai grave) se pricepe la geopolitică, la resurse economice strategice şi capabilităţi militare. De la opinii sofisticate şi înţelepte până la sentinţe apodictice, aproape tot mi-a fost dat să văd şi să aud în ultimele săptămâni, legat de marea problemă a prezentului nostru, criza din Ucraina. 

Iată de ce am apelat la cineva îndrituit, totuşi, ceva mai mult decât marea majoritate dintre noi, să se pronunţe cu privire la politica mondială, războaie, ruşi şi veşnicele lor metehne: Sir Winston Churchill, prim-ministrul  Marii Britanii în cel de-Al Doilea Război Mondial, un erou universal al luptei pentru libertate şi cauza democraţiei planetare. 

Într-un istoric discurs ţinut în SUA, la Fulton, în 5 martie 1946, ocazie cu care a lansat celebra sintagmă "Cortina de fier", acesta a făcut o analiză rece, lucidă, concisă şi convingătoare a relaţiilor atât de confuze, în acele momente încă euforice, ce existau între URSS şi Lumea Liberă, fiind primul om politic de anvergură planetară care a prezentat public realitatea în domeniu şi perspectivele ei sumbre.

Este uimitor cât de actuale sunt vorbele "bulldog"-ului şi astăzi! Am înlocuit doar câteva cuvinte (cele boldite îmi aparţin), ca de pildă "Stalin" cu "Putin" sau "Germania" cu "Ucraina", şi am renunţat la alte câteva, foarte puţine, precum şi la unele pasaje, ce făceau referire la situaţii concrete ale anului 1946. Aveţi aici textul integral (tradus) al memorabilui discurs.

Notă: întrucât programul de editare nu permite folosirea scrisului "italic" şi nici "boldul" în primul paragraf, menţionez că citatul îi aparţine în întregime lui Churchill, cu excepţia adăugirii mele: "...preşedintele lor, locotenent-colonelul Putin" (în original, "...camaradul meu de război, mareşalul Stalin").

Unde eşti tu, Churchill, Doamne?

P.S. Atunci când a aflat de atacul de la Pearl Harbour (gurile rele zic că înainte chiar de a se produce, şi un pic înaintea americanilor, care ştiau şi ei, desigur...), din 7 decembrie 1941, Churchill a jubilat şi se spune că ar fi rostit următoarele (închinând probabil un pahar din vechiul Scotch –din care istoria a reţinut ca bea cam o sticlă pe zi – şi pufăind din nelipsitul trabuc cubanez):

"A avea Statele Unite de partea noastră este pentru mine cea mai mare bucurie. Chiar în acest moment ştiu ca Statele Unite sunt în război până în gât şi până la moarte. Am câştigat până la urmă... Soarta lui Hitler a fost pecetluită. Soarta lui Mussolini a fost pecetluită. Cât despre japonezi, vor fi praf şi pulbere...".

Eu cred că un sentiment asemănător au avut şi conducătorii Americii când Putin a făcut prostia să anexeze Crimeea. Mai mare pleaşcă nici că se putea...