Vladimir Putin şi obsesia Rusiei pentru Marea Neagră
0
Pentru liderul de la Kremlin, căderea Sevastopolului în mâinile ucrainenilor pro-occidentali sau, chiar mai rău, în mâinele NATO, ar fi devenit o problemă mai acută decât a fost în urmă cu un secol, pentru predecesorii săi, pericolul căderii strâmtorilor Bosfor şi Dardanele în mâinile Germaniei.
Primul Război Mondial nu a fost doar una dintre cele mai lungi şi mai sângeroase conflicte din istorie, a fost un punct de cotitură. Acest război a fost un catalizator pentru Marea Depresiune din anii 1920, pentru creşterea unor ideologii mortale (comunismul, fascismul şi nazismului), pentru mai multe conflicte regionale, duse pe ruinele imperiilor prăbuşite şi, desigur, pentru al Doilea Război Mondial.
Cum au putut liderii europeni ai vremii să se precipite în acest conflict dezastruos rămâne una dintre cele mai mari enigme ale istoriei contemporane. Munţi de cărţi şi articole au încercat să explice modul în care glonţul unui asasin din Sarajevo a putut fi la originea celei mai mari catastrofe a secolului al XX-lea, scrie Gal Luft, co-director al Institutului pentru analiza securităţii globale.
.
Până la sfârşitul anilor 1990, cei mai mulţi arătau cu degetul spre Germania , dar în timp, imaginea a devenit mai nuanţată, în ecuaţie fiind incluse şi celelalte beligerante : Franţa şi Marea Britanie, împart o responsabilitate echitabilă în declanşarea unui război care a ucis mai mult de zece milioane de oameni. Rusia are şi ea partea sa de responsabilitate în catastrofa europeană. Şi în timp ce lumea comemorează 100 de ani de la declanşarea primului război mondial, ar fi util să fie descifrat şi comportamentul actual al Rusiei în Ucraina.
Înainte de izbucnirea primei coflagraţii mondiale, rolul clasic al Rusiei se limita la susţinerea sorei sale slave, Serbia, aflată sub asaltul diplomatic al Vienei şi Berlinului, după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand. Dar, după deschiderea treptată a arhivelor ruse pentru oamenii de ştiinţă, după un secol de cenzură, este din ce în ce mai clar că protecţia Serbiei nu a fost obiectivul principal al Rusiei.
Miza a depăşit, de departe, soarta unui aliat mic din Balcani. În acea perioadă, acţiunile Rusiei relevau dorinţa de a controla strâmtorile Bosfor şi Dardanele, sau cel puţin să se asigure că acestea nu vor cădea în mâinile adversarilor, în primul rând, a Germaniei.
Accesul la rute maritime navigabile în orice moment al anului a fost întotdeauna o prioritate strategică pentru Moscova. Timp de secole, strâmtorile au fost cordonul ombilical al economiei ruse, poarta de acces a Rusiei la Marea Mediterană şi, prin urmare, la întreaga piaţă mondială. Dar, în anii anteriori războiului, regiunea Strâmtorilor a devenit din ce în ce mai instabilă.
Obsesia rusă pentru strâmtori şi pentru Mărea Negră
Din 1911-1912, în timpul războiului italo-turc, otomanii au enervat Rusia închizând strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Comerţul exterior rus, în special cu cereale a scăzut, Moscova pierzând o treime din veniturile sale. Apoi au venit războaiele din Balcani între 1912 şi 1913, în timpul cărora Rusia a rămas într-o stare permanentă de alertă de teama unor noi blocade, notează Gal Luft.
În cele din urmă, rutele au rămas deschise, dar panica a dezechilibrat balanţa comercială a Rusiei, rezervele sale valutare fiind practic epuizat. Şi după prăbuşirea Imperiului Otoman „moştenitoarea “ strâmtorilor a devenit primul obiectiv strategic al Rusieia. După cum îi scria ministrul de Externe Serghei Sazonov ţarului Nicolae al II-lea, în decembrie 1913, „statul care deţine strâmtorile va avea în mânile sale cheile nu doar pentru Marea Neagră ci şi pentru Marea Mediterana şi , de asemenea, pentru Asia Mică şi un vector hegemonic sigur spre Balcani“.
Angoasele Rusiei au fost agravate de manevrele Germaniei. Înainte de război, oficialii germani au lucrat din greu să intre în graţiile cu Juniilor Turci, apoi la vârful conducerii Imperiului Otoman. Împăratul german a avut în vedere construcţia unei linii de cale ferată între Berlin şi Bagdad prin Constantinopol. În ajunul războiului, în 1914, pentru a consolida alianţa germano-otomană, Berlinul a trimis două nave de război la Constantinopol.
Manevrele de seducere a otomanilor de către Germania s-au intensificat mai ales în toamna lui 1913, când Berlinul l-a trimis pe generalul Otto Liman von Sanders să comande şi să modernizeze primul corp de armată turcă, o divizie care trebuia să păzească Constantinopolul şi strâmtorile. Deci, în cazul în care Rusia a avut vreodată ideea de a profita de strâmtori, această alianţă germano-otoman a prefigurat o bătălie împotriva unui adversar capabil de a se apăra şi, prin urmare, mai greu de învins, susţine analistul Institutului pentru analiza securităţii globale.
.
Eşecul de după primul Război Mondial
În momentul mobilizării generale europene, după asasinatul de la Sarajevo, Rusia a fost într-o dilemă. Ori lăsa Austro-Ungaria să înfrângă Serbia şi oferea astfel Vienei o rampă de acces la Marea Egee şi la strâmtorile sale, ori îşi mobiliza armata de 5.000.000 de soldaţi pentru a ataca Germania. Rusia a optat pentru a doua alegere. Cursul războiului - şi al lumii- s-a schimbat pentru totdeauna.
Evident, planul nu a funcţionat aşa cum se aşteptau ruşii. După o lună de război, armata rusă a suferit înfrângeri grele pe frontul de est, mai dureroase decât anihilarea Armatei a II germană în bătălia de la Tannenberg de la sfârşitul lunii august. Învinşi şi slăbiţi, ruşii nu au putut intra in posesia strâmtorilor. Scopul principal al Rusiei a fost dejucat.
În 1915, pe măsură ce războiul a intrat al doilea an, Rusia nu a putut ţine pasul cu aliaţii săi, Franţa şi Marea Britanie, în bătălia pentru Dardanele. Apoi a venit revoluţia bolşevică şi Rusia s-a retras din război. După încheierea ostilităţilor, prin Tratatul de la Sèvres strâmtorile au devenit teritoriu internaţional sub controlul Ligii Naţiunilor iar visul Rusiei a fost închis în dulap.
Sevastopolul, vital pentru Rusia
O sută de ani mai târziu, poziţia Rusiei la Marea Neagră este din nou văzută ca fiind în pericol, cel puţin în ochii lui Vladimir Putin. Şi asa din cauza faptului că în 2014, aliatul său, Viktor Ianukovici, era îndepărtat de la putere, iar frâiele Ucrainei erau preluate de o conducere pro-ocidentală. Acum nu mai era vorba de o strâmtoare, ci prezenţă rusă în ape calde, mai bine spus de staţionarea Flotei ruse a Mării Negre în oraş port Sevastopol, unde se află încă din secolul al XVIII-lea. În 1954, sovieticii au cedat peninsula Ucrainei, dar baza navală Sevastopol a rămas sub control rusesc.
Schimbarea conducerii de la Kiev a crescut temerile Moscovei la un nivel comparabil cu cel ale Rusiei ţariste în ajunul Primului Război Mondial. Pentru Putin, căderea Sevastopolului în mâini neprietenoase pentru el, sau, mai rău, în mâinele NATO, a devenit o problemă mai acută mai acută decât a fost, în urmă cu un secol, pentru predecesorii săi, preluarea stâmtorilor sub controlul Germaniei, crede analistul de la Institutul pentru analiza securităţii globale.
.Începând cu anul 1914, lumea s-a schimbat dramatic. Dar unele elemente ale sistemului internaţional, în special cele legate de geografie, sunt eterne. Dorinţa Rusiei de a avea acces la rute navigabile pe tot parcursul anului este la fel de mare şi acum .
Având în vedere acest handicap geografic, necesitatea pentru Rusia să aibă acces la apele calde, în acest caz la Marea Neagră, este chiar mai importantă pentru Moscova decât este Marea Caraibelor pentru Washington sau Marea Chinei de Sud pentru Beijing. Statele Unite pot conta pe Doctrina Monroe pentru a-şi proteja apele teritoriale, iar China îşi defineşte acum această strategie. Dar chiar dacă Rusia nu a suflat nici o vorbă ca ar avea o doctrină pentru Marea Neagră, ea are una. Orice încercare de a-i sfida interesele maritime va provoca o reacţie mai violentă, crede Gal Luft.
În concordanţă cu ADN-ul geografic al ţării sale
Această lipsă de doctrină formală poate explica de ce Occidentul interpretează anexarea Crimeii ca primă manifestare a dorinţei de a restabili un imperiu căzut (URSS). Dar, în timp ce liderii europeni şi americani se întreabă care va fi următoarea mişcare împotriva Rusiei, trebuie amintit că, odată cu anexarea Crimeii la Rusia, Putin este precum Ţarul Nicolae al II-lea care doresc să păstreze sub controlul său strâmtorile în 1914, sau ca Leonid Brejnev care trimis tancuri în Cehoslovacia în 1968. Manevra lui Putin a fost un act de apărare a intereselor Rusiei, în perfectă concordanţă cu ADN-ul geopolitic al ţării sale, mult mai mult decât o simplă agresiune.
În urmă cu un secol, politica internaţională a puterilor europene era criticată pentru lipsa de transparenţă. De atunci, politica externă a devenit radical mai transparent; numai a Rusiei a rămas la fel de enigmatică. Până când decidenţii politici vor descifra sensul maneverelor Kremlinului, rememorarea câtorva episoade din cel de-al doilea război mondial s-ar putea dovedi crucială, consideră Gal Luft.
Se încarcă comentariile...
