Statele Unite

articolul anterior

A gândi, gândire, a iubi, iubire

1
14 Feb 2020 04:46:03
Cătălina Florina Florescu

A fost odată ca niciodată un timp în care eram în limba română în ţară. Atunci modul infinitiv ne era predat ca infinitivul cu formă scurtă, "a cânta", şi forma lungă din care se elimina "a" şi la verb se adauga "-re", "cântare". Acel timp al meu în limba română în ţară nu mai este de 2 decenii. Acest interviu a fost făcut pentru revista HORA în AMERICA de către Delia Pavel.

Delia Pavel: Cătălina, care este povestea plecării tale din România? 

Cătălina Florina Florescu: Am plecat din ţară pentru că m-am îndrăgostit, am luat licenţa în Litere, m-am căsătorit: exact în această ordine. Fac parte din generaţia care nu trebuia să caute mijloace ilegale de a pleca din ţară sau să ceară azil politic. Atunci când am plecat, nu am ştiut ce să împachetez. Mai plecasem în tabere, în excursii dincolo de graniţa ţării, dar niciodată atât de departe şi pentru atât de mult timp. 

Tatăl meu mi-a dat 50 de dolari aşa, poate „am nevoie”. I-am luat şi, ajunsă în State, într-o zi i-am găsit împachetaţi prin nu ştiu ce buzunar şi m-am gândit la gestul simplu, dar emoţionant al tatălui meu. Am zburat cu TAROM-ul până la New York. După care am luat un tren către Chicago şi de acolo, târziu în noapte, am ajuns în West Lafayette, Indiana. 

Când m-am dat jos, am simţit că ceva cade brusc de pe mine. Nimeni nu mai vorbea limba română în jurul meu. Împinsă în lumea în care totul era în engleză, tot nu realizam cât de departe eram de casă, cum traversasem oceanul Atlantic pentru prima dată. Asta s-a întâmplat într-o vară în 1998. Aveam 23 de ani. De atunci sunt între zboruri şi nu ating pământul pentru că mi-e teamă că atunci când o voi face, călătoria se va încheia şi nu vreau asta. 

D.P: Cum au fost primii ani in America? Cum este acum?

C.F.F: Vreau să cred că pot face cumva ca timpul să între în mine, ca într-o valiză pe care n-o închid, tot împachetez, şi de acolo să mă uit la ce am făcut de când am luat hotărârea să plec. În primii ani în State nu aveam telefoane mobile, social media, iar acasă accesul la Internet se făcea în săli de jocuri/internet cafés. Purtam multă corespondenţă cu Mimi şi cu sora mea, Mari, iar câteodată îmi scria şi tata. Lui nu-i plăcea deloc vorbă multă, dar scrisorile de la el erau cele mai emoţionante. 

Când pleci, nu îţi dai seama că îi laşi în urmă pe ai tăi, nu o faci calculat ca să-i răneşti, dar se întâmplă. Prin stilul epistolar eram nu doar înapoi în limba română, dar şi în timp, când descopeream pentru prima oară beneficiile destăinuirilor prin scris, aşa cum o făcusem cu bunul meu prieten de liceu, Liviu. 

Viaţa mea în SUA are două lumi clare, cea de doctorat în Indiana, şi cea de după, pe Coasta de Est. La Purdue am predat Latina şi Mitologia. Simţeam cum vorbesc un altfel de română unor studenţi care se înscriseseră la curs pentru că auziseră că la latină, comparativ cu alte limbi străine, nu se va face dialog („conversations”). S-au înşelat! Am vorbit mult cu ei în desinenţe, în conjugări, am pronunţat cât mai distinct latina, gândindu-mă la limba mea maternă, la cum se citeşte, aşa se scrie. Eram acasă, deşi predam latina americanilor. Găsisem o soluţie. Nu e întotdeauna atât de uşor. 

D.P: Cum te-a ajutat teatrul după plecarea mamei tale? A fost o formă de terapie?

C.F.F: Când mama a murit, nu am ştiut ce să fac. M-a ajutat teatrul radiofonic, cel de la televiziune, live pe scenă şi cel din cărţi. Am citit mult atunci (şi nu doar teatru). Ajunsă în SUA, am luat cursuri de teatru american cu profesorul Thomas Adler, cu care am început o frumoasă prietenie. Când nu erau cursurile pe care le doream, mi le cream ca „independent studies”. Am făcut asta cu profesorul Adler cât şi cu ceilalţi trei care urmau să fie în comisia mea de doctorat, fiecare cu specializări diferite: artă vizuală (Elizabeth Mix), semiotică (Floyd Merell) şi medicină antică (Keith Dickson). 

Când am scris teza de doctorat, studiind cazuri de oameni sau personaje care treceau de la fiinţe cu statut social la izolare datorită unor diagnosticuri grele, precum sida şi cancer, m-am întors la mama pe care am pierdut-o în 1992. Lucrând, citind, scriind interdisciplinar nu mai vorbeam în engleză, nu mai visam în română, eram într-o (altă) călătorie în care nu există doar o singură limbă, ci oameni cu aspiraţii, dureri, căderi şi împliniri. 

D.P: Ai simţit vreodată impulsul să te întorci în România?

C.F.F: Când am terminat doctoratul în medicina umanistă şi teatru comparativ, aveam în braţe o diplomă, dar şi un băiat de 2 ani, căruia i-am dat numele pe care mi-l dorisem dintotdeauna, Mircea. Atunci am vrut să mă întorc acasă definitiv. În 2008 am stat cel mai mult în România, dar până la urmă, am luat înapoi calea către ţara care urma să mă adopte oficial. Nu mi-a fost uşor, aş fi vrut să mă întorc. 

Dacă povestea plecării mele este simplă, cea a întoarcerii acasă m-a marcat profund. Am fost nevoită să las ţara în urmă, nu însă şi limba de care mă simt foarte strâns legată, amicii de suflet care sunt în ţară şi pe care am norocul să-i văd în fiecare vară. Ne numărăm ridurile şi firele albe şi, când vara se termină, plec lăsând cateva grame din mine rătăcite prin ei. Sunt ca şi o haină în care laşi ceva prin buzunare şi data viitoare, când iar se face frig şi te întorci la haina din şifonier, găseşti un ruj, o bomboană, un bilet rupt de la teatru, etc. 

În ADN-ul celor plecaţi mutaţiile se recalibrează neprogramat, iar trupul nostru este o scenă în care ne vedem şi mici fiind alături de părinţi şi amici, şi pe picior de plecare, cu geamantane în care îndesăm amintiri. De 21 de ani iubesc în limba română, gândesc în limba română, plâng în limba română de departe. Limba mea maternă este o limbă în care negociez cine sunt şi cum m-a schimbat în bine exilul. Folosesc cuvântul acesta pentru că mi-a fost mereu dragă povestea lui Ovidiu, poetul exilat în Tomis, care a fost iertat şi lăsat să se întoarcă în sfârşit acasă după mult, mult timp. Ovidiu, pe care urma să îl predau americanilor în latină. Metamorfozele lui erau şi felul în care zi de zi mă schimbam neprogramat, ad-hoc, fără scenariu. 

În 2008 când n-am avut încotro şi m-am întors în SUA, am scris prima mea carte în limba maternă, povestind despre viaţa mea de aici, dorurile mele de acasă: Inventing me/Exerciţii de retrăit, apărută la editura Scrisul Românesc. Româna o vorbeam mai ales cu băiatul meu până să înceapă şcoala. I-am citit mult în română, am plâns şi râs amândoi în limba mea maternă, care pentru el este o limbă de adopţie. L-am adus în fiecare vară la bunici. Acum vorbim mai rar (nu doar) în română pentru că e adolescent, preocupat cu ce sunt adolescenţii: să crească şi să plece de acasă. 

Dorul de ducă este al doilea meu sânge. Am lăsat Dunărea în urmă, am întâlnit râul Wabash în Indiana şi aici unde locuiesc râul Hudson. Apa mă urmăreşte sau mă ţine paradoxal în palme, alunec alături de corpul ei şi nu mai ştiu când sunt pe faleză la Tulcea, când sunt studentă la doctorat sau când fac naveta de unde locuiesc, unde muncesc la Pace University. Apa este o constantă în viaţa mea şi, de aceea, din nou am senzaţia că nu am ajuns…călătoria continuă. 

D.P: Le vorbeşti studenţilor tăi sau în cărţile tale despre România?

C.F.F: Când mi-e dor de ţară, scriu în limba română; le predau studenţilor Andrei Codrescu, Matei Vişniec, Mihai Eminescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu. Le povestesc cum limba română a evoluat, neavând alături nicio altă limbă romanică şi de aceea este o învingătoare. Cum poţi supravieţui când în jurul tău nimeni nu vorbeşte într-o limbă asemănătoare? Nu sunt patriotă doar de 1 decembrie sau 31 august. 

Le spun studenţilor şi băiatului meu despre cum limba română a fost îmbunătăţită cooperând cu altele, maghiara, limbile slavice, turca, etc. Cum o autoare premiată cu premiul Nobel precum Herta Müller a scris în germană, povestind despre regimul comunist din ţară. Sau cum un autor precum Elie Wiesel, supravieţuitor al Holocaustului, s-a născut la Sighetu Marmaţiei.

Cum România a dat lumii pe Mircea Eliade, unul dintre cei mai importanţi cercetători ai religiilor comparate. Sau cum Jacob Moreno, fondatorul şcolii de psihodramă, a fost un român stabilit în străinătate. Sau cum Tristan Tzara, cel care a fondat dadaismul, a fost român, la fel ca şi un al artist recunoscut internaţional, Constantin Brâncuşi. Studenţii mei ştiu de Cosmin Bumbuţ, Simion Cernica, Mircea Cantor. Studenţii mei văd filmele făcute de Cristi Puiu, Nae Caranfil, Cristian Mungiu, etc. 

Suntem mai mult decât o şcoală bună de gimnastică de odinioară, un dictator şi o obsesie hollywoodiană a lui Dracula.​ Dar nu ştim mereu să ne facem auziţi şi să nu ne mai pese că suntem parte din ceea ce se numeşte „minor literatures”. Nicio literatură nu e minoră, e doar un fel de a lăsa ca peştele mare şi nu mereu cel mai semnificativ să-l înghită pe cel mic. 

D.P: Cum stau lucrurile cu implicarea ta în proiecte editoriale sau teatrale? Cum faci această pendulare permanentă între societăţi atat de diferite?

C.F.F: După ce am scris mult academic şi am publicat primele cărţi, am simţit că e timpul să mă întorc la ce iubesc cel mai mult, teatrul. “Ce rămâne după viaţă?” a fost citită dramatic la  Muzeul Naţional al Literaturii Române. “Mia” este studiată de către studenţii înscrişi la studii de masterat din cadrul Universităţii Bucureşti. Cronici despre întregul volum Teatru, publicat la Tracus Arte au apărut în presa românească. Am fost la Harvard, New York University şi Viena şi am vorbit despre “Mia”, la Berlin despre “Căţelul Sinucigaş” şi “Laika”, piesa mea citită atât aici, cât şi în Europa.  

Vara aceasta am câştigat locul al doilea la Concursul Naţional de Comedie. Am făcut parte din echipa proiectului Jocul de-a istoria, proiect care a fost sponsorizat AFCN acum doi ani. Piesele mele în varianta în limba engleză s-au citit la New York şi Londra, urmând să fie jucate în aceleaşi oraşe plus, sper, în ţară. Alte proiecte legate de piesele mele vechi, dar şi viitoare, le voi dezvălui la momentul oportun prin reţelele de socializare. Mă întorc acasă şi când public cronici şi piese de teatru în portalul LiterNet. 

D.P: Cum simţi că se raportează România la tine?

C.F.F: Îmi doresc mai mult de la cei care sunt în ţară, de la cei care trebuie să ne promoveze, să nu uite de românii din diasporă. Vorbind din proprie experienţă, nu este uşor să te faci auzit în România, deşi scrii în limba maternă, vorbeşti fără să îţi cauţi cuvintele, totuşi sunt piedici. Mi-aş dori să fie edituri care să ne publice şi promoveze, mi-ar face plăcere ca Ministerul Educaţiei să ne intervieveze şi să vadă cum am putea ajuta, cât din expertiza noastră se poate aplica şi în sistemul de educaţie, să fim citiţi la cursuri (pre)universitare, să contribuim la schimbarea mentalităţilor care sunt încă depăşite pentru acest secol. 

Lucrez la trei cărţi, una cu un titlu cât se poate de direct, “Eight Female Playwrights and Intersectionality în Contemporary Romanian Theater”. Este un volum în limba engleză din motive de marketing, de popularizare a scriiturii femeilor care au în comun cu mine nu doar sexul, cât şi limba maternă.

Munca la teatru mi-a îmbunătăţit semnificativ viaţa. Anul trecut am participat cu o piesă la Laboratorul româno-american de teatru de la New York, inaugurat de directorul ICR SUA, Dorian Branea şi Iuliana Stănescu. Teatrul mi-a adus în viaţă alţi români care trăiesc în SUA şi Canada precum Mihaela Campion, Cătălin Stelian-Shanks, Cosmin Chivu, Mona Momescu, Otilia Baraboi, Elena Gabor, Crina Bud, ş.a. 

Ani buni am participat la MLA în cadrul sesiunilor organizate pe teme legate de cultura din ţară (filme, teatru, artă) cu interferenţe sociale şi politice alături de Noemi Marin, Maria Sabina Alexandru, Oana Chivoiu, Lenuţa Giukin, etc.. Recent am început să organizez un festival de teatru, New Plays Festival la Jersey City Theater Center, unde una dintre piesele selectate anul trecut a fost regizată​ de Ana Mărgineanu. Îmi doresc ca alţi dramaturgi, actori şi regizori români să participe. 

După ce am terminat de scris academic, concentrându-mă pe trei teme de suflet: corpul îmbolnăvit; maternitatea şi inegalitatea; exilul în colecţii precum cea de la Library of Congress şi universităţi celebre​, m-am oprit exclusiv la teatru. Acum lucrez la lansarea pieselor mele cu regizori din ţară (Ioana Păun), dar şi din afară (Handan Ozbilgin; Leo Băcică). 

Ascult Radio Europa FM şi, după o zi lungă de muncă, când îmi pun căştile în urechi şi aud un cântec în română sau ştirile, pentru o secundă uit unde sunt. Poate în asta constă secretul vieţii: deprinderile, nu uitarea. Călătoriile, iubirile, şi oamenii pe care îi întâlnim. 

În cursa TAROM în 1998 am auzit pentru prima oară cum e desprinderea de mine fără să ştiu că, precum o bandă Mö​ebius, românitatea din mine va fi amplificată, neîntreruptă, şi că adesea mă voi duce la culcare în ritmul inegalabil al Ciulendrei Mariei Tănase sau în simplitatea din “Du-mă acasă, măi tramvai” a lui Gică Petrescu.

Interviu publicat şi în revista Hora în America

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Ioan Gheju
15.02.2020, 23:20:52

E nedrept ca un român cu atâta dragoste de tot ceea ce ține de identitatea națională, un promotor al spiritului și culturii române, un român cu atâta simțire românească să nu fie promovat și cunoscut în țară. Recunosc că am vibrat profund la cele scrise de dvs în acest emoționant plonjon în trecut. Societatea românească are mare nevoie de oameni ca dvs Vă doresc să vă închideți cercul existențial, întorcându-vă la locurile dragi atunci când simțiți că va veni acest timp!