America – între politica internă şi politica externă. Sau de la „cancel culture” la... Marea Neagră

Joe Biden FOTO AFP

Organizatorii dezbaterii de marţi, 14 iunie, au fost LARICS (Laborator pentru Analiza Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică), Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române şi German Marshall Fund România.

Au participat dna Alina Achim-Inayeh, Director German Marshall Fund România, dl Prof. Dan Dungaciu, Director ISPRI - Academia Română. Moderatorul dezbaterii a fost Claudiu Lucaci, expert în comunicare strategică. Dezbaterea poate fi urmărită AICI.

O America tensionată, care nu şi-a ostoit polarizarea

Dl Claudiu Lucaci: Astăzi se va discuta despre SUA şi provocările din jurul politicii sale interne şi externe. Ca români, ca europeni sigur că pe noi ne interesează mai mult latura externă, dar putem observa cum politica externă a SUA este transformată în urma problemelor de politică internă de acolo. Acolo este un an electoral, avem acele „Midterm Elections”.

Dna Alina Achim-Inayeh: Ceea ce se întâmplă acum în SUA este aceeaşi istorie care se repetă, dar într-un fel nou. Mereu a fost o tensiune în SUA între politica internă şi cea externă, deci nu este nimic nou că politica externă a SUA este influenţată de ceea ce se întâmplă în mod intern acolo. Dar de această dată situaţia este şi mai inedită, pentru că totul se întâmplă pe fondul unei crize financiare, economice care se prefigurează tot mai puternic.

Foto: Dl Claudiu Lucaci, dna Alina Achim-Inayeh (GMF) şi dl prof. Dan Dungaciu (ISPRI/LARICS).

Lupta între republicani şi democraţi acum nu se mai dă între subiectele legate de Ucraina sau Rusia, ci lupta acum se dă pe probleme societale şi probleme economice. La probleme societale ne referim la faptul că, pe fondul crizei menţionată mai sus, preţul benzinei a ajuns la un maxim istoric, iar pentru americanul de rând benzina este foarte importantă, pentru că acolo distanţele sunt uriaşe şi oamenii depind de transportul cu autovehicule. Iar faptul că benzina a ajuns la acest maxim istoric influenţează atitudinea oamenilor faţă de administraţia Biden, administraţie oricum percepută ca fiind slabă, poate chiar mai slabă decât este de fapt. Iar această atitudine se va acutiza pe măsură ce ne apropiem de aceste alegeri. Deci bătălia între republicani şi democraţi se dă acum pe plan societal şi economic, iar bătălia externă, adică războiul din Ucraina, Rusia, Marea Neagră, lucruri care ne interesează şi pe noi, nu sunt nici măcar pe planul secundar. Se vorbeşte tot mai puţin despre acest război, totul este dominat de criza financiară, deşi este vorba şi de o bătălie ideologică acolo, care se acutizează şi ea pe măsură ce ne apropiem de alegeri.

Claudiu Lucaci: Deşi nu intrăm în aceste probleme ideologice, totuşi aceste lupte de acolo ajung şi în Europa şi modelează chiar şi societatea noastră din Europa. De exemplu, avem acolo două politici, politica de libertate individuală care îţi permite să ai arme acolo, iar de cealaltă parte libertatea susţinută de democraţi şi liberali în care se pune problema cum apărăm vieţile celorlalţi care ajung victime ale atacurilor armate. Sigur, acesta nu este un subiect important pentru România, dar avem o problemă dacă întreaga politică americană acum se bazează pe probleme domestice. Deci ce se întâmplă acolo cu bătălia între cele două mari partide şi ce se întâmplă cu mandatului dlui Biden, care deja a anunţat că vrea să candideze şi la următoarele alegeri prezidenţiale?

Din multe puncte de vedere, americanii şi europenii se uită diferit la lume

Dl Dan Dungaciu: Începând cu prima chestiune, problema armelor, această problemă nu este străină doar României, ci şi Europei în general. În America există ceea ce se numeşte politica celor 3G – Gay, Guns, God. Adică problema religioasă legată de Dumnezeu şi invocarea creştinismului - este o miză politică în SUA, pe când în Europa, aproape deloc. Problema armelor este o miză majoră în SUA, în Europa, nu, iar problema „gay” – problema morală, în general, din nou este o miză mult mai mare în SUA decât în Europa, unde a fost probabil un pic acutizată în Polonia şi Ungaria. Deci americanii se uită diferit şi la lume şi la politica internă faţă de cum se uită europenii. Asta e o realitate, dincolo de programele de asistenţă socială, taxare, „statul social”:

Pe acest fond de sensibilităţi diferite vine diferenţa structurală între europeni şi americani, dar şi diferenţa structurală între cele două partide tradiţionale din SUA, care s-ar putea traduce într-un mod extrem de simplu în felul următor: aproximativ o jumătate de Americă vrea mai mult stat, cealaltă jumătate de America vrea mai puţin stat. De exemplu, republicanii vor mai puţin stat, adică mai puţine puteri atribuite statului federal, pe când democraţii vor mai multe puteri atribuite statului federal.

Practic în asta stă toată disputa filozofică atunci când vorbim şi despre un tip de politică precum Obamacare, care nu ar fi o problemă în sine, dar devine o problemă când este pusă în seama statului federal. În viziunea republicanilor, trebuie lăsat la altitudinea statelor să decidă într-o problemă sau alta. La fel este şi legat de problema avortului şi disputa din jurul deciziei Roe vs. Wade care devine contondentă şi se lasă cu ameninţări cu moartea împotriva unor judecători de la Curtea Constituţională. Pe fond, este aceeaşi întrebare – unde trebuie făcută decizia legată de acesta? La nivelul federal al SUA sau la nivelul fiecărui stat în parte? Democraţii vor la nivel federal, republicanii vor ca fiecare stat să decidă. Această dispută structurală este sunetul de fond al întregii dezbateri. Este celebră aici o vorbă a republicanului Ronald Reagan – „Cea mai proastă veste pe care poţi s-o primeşti într-o dimineaţă este să îţi bată cineva la uşă, deschizi uşa şi să îţi spună Eu sunt Statul şi vreau să te-ajut.” Viziunea aceasta despre stat este foarte solidă în SUA, cel puţin la aproximativ jumătate din populaţie. Deci problema este că dacă ai un stat slab, puterea trebuie dată spre comunităţi, oamenii aceia se înarmează inclusiv ca să îşi apere proprietatea, casa, pentru că nu doar statul este obligat să îl protejeze pe fiecare în parte. În plus, cu armele oamenii se pot apăra inclusiv împotriva unui stat care devine opresor şi încalcă libertăţile! Deci în America, nu doar că există o cultură a armelor, există însă şi o filosofie politică, dacă vreţi, a accesuui la ele – Coltul nu doar că ne-a făcut pe toţi egali, cum zice o butadă celebră, dar este şi un instrument care ne prezervă libertatea. Pe de altă parte, dacă ai un stat mai puternic, mai „gras”, mai potent şi intruziv, atunci puterea locală este diminuată, statul se ocupă de tot mai multe probleme – unde se va opri?

Un exemplu grăitor tradus în spaţiul european este legat de o întâmplare din Marea Britanie, care a pus în încurcătură toată filozofia politică europeană -  un profesor de educaţie fizică homosexual într-un sat din Scoţia. Comunitatea locală îl respinge. Şi a început o discuţie enormă în legătură cu ce face statul cu el – comunitatea locală îl respinge, statul zice că nu pleacă, el trebuie să predea acolo, e dreptul lui. Cine decide acolo? Cum construieşti filozofia politică a statului, unde dai puterea, cine decide până la urmă, comunitatea locală sau statul? Dezbaterea în termeni europeni care a urmat ar fi fost mult mai uşor tranşată în tipul de bătălie politică din SUA. Deci este aceeaşi dispută între câtă putere are statul, câtă putere are comunitatea locală. Dacă comunitatea locală nu vrea, şi dacă există mai multe comunităţi locale care nu vor, trebuie să ai un stat suficient de puternic şi capabil să poată impune deciziile peste tot, peste capul comunităţilor locale...

Dincolo de aceste dispute nou apărute, avem o tensionare profundă şi unică a Americii, aş zice, care, prin intensitate, este o problemă relativ nouă, de la Obama încoace. Nu doar de la Trump, care a întărit-o, dar nu a inventat-o. Trump este şi el produsul unei tensiuni mocnite dar profunde din timpul administraţiei Obama. Tensiune care în ultimii ani a ajuns la un asemenea nivel încât atunci când, de exemplu, te uiţi la presa din SUA ai impresia că evenimentul este doar un pretext pentru exhibarea propriei agende politice. Deci tensiunea este atât de mare încât aproape nu mai găseşti poziţii neutre în SUA.

Preşedintele Biden ne-a anunţat că mandatul său politic este despre „unitatea americanilor”, el personal a avut de la început un mesaj prin care a încercat să unească America, acesta era primul lui mesaj, mandatul lui principal, pentru că Trump ar fi dezmembrat-o. Dar ce s-a ales din acel mesaj al lui Biden? Nu foarte multe. Iar acum acest mandat de unire al lui Biden pare tot mai puţin posibil pentru că percepţia publică faţă de preşedinte, încrederea în acesta sunt şi ele într-o criză aproape fără precedent. La nivelul gestiunii economice democraţii au acum 36% acceptare, iar republicanii au 51-52%. Iar dl Biden stă la minus 26 nivel de acceptare şi încredere, cam pe acelaşi nivel la care se situa fostul preşedinte Carter. Deci avem o situaţie politică extrem de complicată pentru actuala administraţie. Deci rămânem într-o polarizare profundă, structurală de la Obama-Trump din care este greu să ieşi pe termen scurt.

În America, deseori, evenimentul este pentru presă doar un prilej de a-şi exhiba propria agendă politică

Dna Alina Achim-Inayeh: Totuşi, această polarizare nu este specifică doar Americii, deşi poate de acolo a început, de la Obama, după cum a spus şi dl Dungaciu, dar aceeaşi polarizare o vedem astăzi şi în Europa şi în România, este un fenomen care se generalizează – extremă dreaptă, extremă stângă, iar la mijloc nu mai avem aproape nimic, vocile moderate nu se mai aud, poate de teamă, poate nu mai există, dar vocile extremiste se aud.

Sursa: wsj.

Revenind la anunţul lui Biden că va candida iarăşi la preşedinţie în 2024, totuşi în tabăra democrată sunt tot mai multe voci care spun că prestaţia administraţiei actuale şi a lui Biden sunt slabe, ca să nu mai vorbim de vârstă – dacă el candidează din nou şi va câştiga al doilea mandat, când se va termina acest al doilea mandat el va avea aproape 90 de ani, lucru care dă de gândit. Nici vicepreşedinta Kamala Harris nu a avut o prestaţie strălucită, nici ea nu este văzută prea bine drept o posibilă câştigătoare.

Dl Claudiu Lucaci: Pe partea cealaltă, nici la republicani lucrurile nu sunt hotărâte în vederea următoarelor alegeri prezidenţiale, nici chiar Trump care are încă mulţi suporteri nu a ieşit încă în faţă.

„Trumpismul” şi „progresismul” nu mai sunt extreme, ci... mainstream electoral!

Dl Dan Dungaciu: Nici Partidele Republican şi Democrat nu mai sunt cum erau odată. Deşi mereu a existat o varietate de opinii şi în unul şi în celălalt, mereu era o linie roşie pe care o urmau membrii, iar diferenţele erau cantitative mai mult decât calitative între diferitele grupuri din acestea. Dar astăzi am ajuns ca în ambele partide să avem un fel de două extreme, care prin cantitatea reprezentată cel puţin la nivelul discursului public aproape că nu mai sunt extreme, ci norma. În Partidul Republican susţinătorii lui Trump sunt atât de puternici, încât nu cred că cineva ar putea să spună că sunt extremă. Republicanii tradiţionali de tip Cheney au ajuns un fel de extremă! Iar în Partidul Democrat, bătălia de 2 ani împotriva lui Trump a generat un radicalism în tabăra democrată care a scos în prim-plan la alegerile preliminare candidaţi de tipul lui Sanders, mai la stânga, mult mai la stânga, nu de tipul lui Biden, care era pe unul dintre ultimele locuri. Aşa se explică şi apariţia unei doamne care acum a dezamăgit, vice-preşedintele Kamala Harris. Ambele partide au suferit mutaţii aproape radicale.

Dar bazinul de selecţie s-a lărgit la ambele partide - Partidul Democrat şi-a extins şi tipurile de selecţie şi electoratul ajungând să câştige prin Preşedintele Biden cu 10 milioane de voturi mai mult decât Obama – scor uluitor, pentru că Obama era considerat un zeu al politicii americane. Biden cu zece milionae de voturi mai mult decât Obama?! În paranteză fie spus, acest lucru pe care nu îl cred nici astăzi unii adepţi ai teoriei conform căreia alegerile au fost fraudate, din păcate mult răspândită. Aici nu e vorba dacă e adevărată sau falsă, sociologic vorbind este irelevant – când zeci de milioane cred că sistemul electoral nu e in regulă, deja e o problemă în sine care trebuie urgent reparată. Aceste tipuri de sisteme se bazează în primul rând pe încredere, sunt ca sistemele financiare...

Iar Partidul Republican, pe de altă parte, a adus la vot populaţia lăsată mai pe dinafară de jocul globalizării, care votează cu Trump, care îl percep pe acesta ca pe un fel de erou indubitabil. Trump a fost vocea lor, adică a fost ŞI vocea lor, vocea celor fără de voce, a fost versiunea americană a „puterii celor fără de putere”, iar acest electorat îl adoră. Şi acest electorat devine decisiv. Iar acum dacă republicanii nu iau în seamă acest tip de electorat riscă să iasă din scenă. Deci acum toată lumea aşteaptă să vadă ce spune Trump – nici unii posibili contracandidaţi de-ai lui – Ron DeSanctis, Mike Pompeo, Mike Pence - nu şi-au anunţat candidatura încă pentru că aşteaptă să vadă şi ei ce spune Trump. Mulţi candidaţi susţinuţi de Trump au câştigat alegeri preliminare, ceea ce din nou spune ceva despre starea de fapt politică de acolo.

În opoziţie virulentă cu Trump, la democraţi a apărut stânga radicalizată anti-Trump, un progresism şi mai acut, iar aceştia nu se simt foarte bine reprezentaţi de Biden, care este oarecum din vechea gardă, ca Liz Cheney de la republicani. Iar aceştia vor şi ei mai mult radicalism, mai multă confruntare, nu doare pe teme economice, dar şi morale şi identitare.

Deci, din nou, nici republicanii, nici democraţii nu mai sunt cei care au fost, iar bătălia care se va duce în perspectivă este o bătălie a noilor electorate care au apărut pe scena politică americană, electorate care vor alte personaje politice.

Sursa: dailyyonder

Dna Alina Achim-Inayeh: Ca să ducem lucrurile un pic mai departe, partidele nu mai sunt ceea ce au fost, candidaţii nu mai sunt ceea ce au fost, dar nici societatea americană nu mai este ceea ce a fost – începând de la structura demografică, deja este o schimbare faţă de primul mandat al lui Obama, polarizarea se simte tot mai acut, avem un „cancel culture” tot mai puternică dar şi tot mai criticată, avem „political correctness” care este şi ea tot mai puternică pe de o parte, dar şi tot mai criticată pe de altă parte, deci este o societate americană schimbată chiar şi faţă de acum 10-12 ani şi este normal să avem candidaţi cu profiluri schimbate şi partide schimbate.

Iar faptul că încă nu avem niciun candidat nici dintr-o parte, nici din cealaltă, este şi pentru că avem un fel de tradiţie nescrisă ca înainte de Midterm Elections să nu se vehiculeze niciun nume de candidat la prezidenţiale.

Dl Claudiu Lucaci: Sigur, fiecare vrea să vadă cum se descurcă la aceste alegeri Midterm. Democraţii sunt acum speriaţi să nu piardă alegerile şi majoritatea în Camera Reprezentanţilor, ceea ce ar fi un dezastru pentru ei. Pornind de la ultima fractură din societatea americană, şi anume riscul ca în cele două partide să apară curente extrem de opuse, spre extrema ideologiei, cum va afecta acest lucru, dacă se va întâmple, politica externă a SUA?

Rasismul... „e-n toate. E-n cele ce sunt/ Şi-n cele ce mâine vor râde la soare”

Dl Dan Dungaciu: eu cred că aceste extreme au apărut deja, sunt o realitate care se întâmplă sub ochii noştri. În America dacă erai liberal, erai de stânga, asta era denumirea, în opoziţie cu ce avem în Europa, dar acum apare acolo un soi de liberal-extrem, un întreg eşafodaj de noi strategii „culturale” puse sub egida lui „cancel culture”, care este expresia maximă a corectitudinii politice care s-a instituţionalizat prin prin anii 2000. Dar iată că după 20 de ani avem o „cancel culture” care nu este doar o avertizare asupra greşelilor pe care le fac unii şi alţii, în general bărbaţii albi – „Me Too” este un derivat -, ci este mult mai mult, o tentativă de anihilare şi o rescriere a întregii naraţiuni identitare a SUA. Asta înseamnă „cancel culture” – rescrierea fundamentelor, punctelor de plecare, nimic nu mai funcţionează, totul a fost imoral, trebui „purificat”, re-întemeiat! America a fost construită pe o Mare Minciună, şi de acolo trebuie pornit! Dar aici este o mare nebunie. La un moment dat, chiar înainte de pandemie, urmăream la New York o dezbatere despre despăgubiri pentru sclavie disputată la CNN, unde doi afro-americani discutau problema, unul era „pentru”, unul „împotrivă”. La scară naţională o astfel de dezbatere ar arunca în aer America! Bine că s-a oprit la timp!

Sursa: chiefexecutive

S-a ajuns la poziţii extreme favorizate şi de un curent utilizat de democraţi în timpul administraţiei Trump, şi anume ajungerea în spaţiul public politic a zonei academice, un fenomen interesant şi nou acolo. Această lume academică a fost foarte vocală în timpul administraţiei Trump şi a ieşit pe scenă cu toate teoriile pe care acum le vedem asumate ca şi ideologii politice – „critical race theory”, sau, chipurile, mai subtila „white fragility”, respectiv „rasismul” inerent societăţii americane care ar trebui deconstruit şi nu doar teoretic - toate corporaţiile ar trebui să facă pregătiri – şi fac! - cu angajaţii lor ca să scoată „rasismul nemărturisit, nesesizat, neconştientizat” din sufletele albilor. Căci nimeni nu poate scăpa, conform acestei noi „teorii”, de rasismul inerent – nici măcar cei declaraţi antirasişti!

Toate aceste lucruri devin practici publice acum, unele asumate la nivel de stat.

Dna Alina Achim-Inayeh: Există chiar această „critical theory” în baza căreia se fac manuale, se predă istoria. Deci, plecând de la corectitudinea politică până la a-şi asuma fiecare american la nivel individual o vină, este un curent atât de puternic, încât avem două zone academice acum – una care se adaptează acestui curent şi o zonă academică mult mai mică, mai firavă, care se opune pe cât posibil acestui curent. Mainstreamul din păcate este prima şi mainstreamul din păcate anihilează şi sufocă orice încercare a profesorilor, a mediului academic de a spune că „aţi mers prea departe, anihilaţi valorile!”.

Când argumentele raţionale dispar, totul se duce în politică, adică în jocurile de putere

Dl Dan Dungaciu: Iar singura şansă a celorlalţi este să se ducă la vot. De aceea ajungem la situaţii paradoxale care par de neînţeles pentru mulţi europeni – cum se face că pe un personaj ca Donald Trump îl susţin oameni care altminteri par oameni rezonabili, echilibraţi etc.? Pentru că de foarte multe ori Donald Trump este singurul instrument pe care îl au ca să îşi poarte bătălia internă academică în faţa căreia sunt altfel dezarmaţi, având presiuni şi din partea studenţilor – a celor mai activi, revoluţionari, un fel de 68 american - şi din partea celeilalte zone mainstream.

Deci această bătălie pe care o avem sub ochii noştri nu pare să se apropie de sfârşit, ci, dimpotrivă, are aerul unui bulgăre care tot creşte şi atunci totul se politizează – pentru că atunci când argumentele raţionale nu mai funcţionează, când zona academică nu mai argumentează, totul se duce în politic. Pentru că nu ai cum să mai faci pe cineva să accepte că a greşit decât dacă îl scoţi de acolo, decât dacă îl disloci politic. Când argumentele raţionale dispar, totul se duce în politică, adică în jocurile de putere

Acum trebuie putere politică ca să poţi argumenta cu cineva, argumentele raţionale sunt insuficiente, de aici politizarea care s-a infiltrat până în adâncul societăţii şi creşte ca o violenţă în spirală – iată, în bună măsură, ceea ce vedem în Statele Unite. De asta Trump este încă un potenţial candidat al republicanilor – sociologic, este o „necesitate” pentru o bună parte a publicului.

Cum ne afectează pe noi asta, aici în Estul Europei? În perspectiva alegerilor din noiembrie 2022 şi a celor prezidenţiale, riscă să ne scoată din discuţie. Dacă totul este canibalizat acolo pe tema păstrării sau schimbării naraţiunii americane, politica externă îşi pierde din greutate. Doar în privinţa Chinei se mai reuşeşte o punere pe agendă.

Sursa: ozy

Cine va învinge? Tabăra „pragmaticilor” sau tabăra „moraliştilor”? Cine vrea America!

Problema este următoarea. Electoral vorbind, Federaţia Rusă nu o temă foarte mare pentru ei, există şi păreri diferite despre ce trebuie făcut – avem două tabere care există şi în Europa, cea a pragmaticilor (trebuie să oprim măcelul cît mai repede) şi cea a moraliştilor (trebuie să mergem până la capăt şi să pedepsim Rusia). Dacă ne luăm după poziţiile politicienilor din SUA, impresia ar fi că nu pare a se fi decis încă în ce direcţie se va merge. Există multă ambiguitate. Atunci când Secretarul Apărării din America spune în Germania că „trebuie să ne asigurăm că Rusia nu va mai face niciodată ce face acum”, adică să mergem până la capăt, iar la o săptămână după, spune că „trebuie să oprim focul”, după o discuţie telefonică cu omologul rus Şoigu, nimeni nu mai înţelege nimic. Inclusiv mesajul dlui Biden din New York Times este unul cu frâna de mână trasă. Pare că tabăra pragmaticilor câştigă teren şi la Washington, ceea ce pentru noi nu este cea mai bună veste, iar noi ar trebui să ne pregătim şi pentru această variantă. Oricum decizia finală este a Americii.

Dna Alina Achim-Inayeh: La aceeaşi întrebare, cum ne afectează pe noi dinamica politicii interne a SUA, polarizarea, de fapt aceeaşi polarizare, poate un pic moderată, ne afectează şi pe noi în Europa. Acelaşi fenomen menţionat mai sus în spaţiul academic se întâmplă şi în Europa. Există câteva insuliţe, câteva ţări care încearcă şi reuşesc deocamdată să se opună acestei tendinţe, dar acest fenomen menţionat mai devreme în SUA (n.r. de exemplu, „cancel culture”) ne afectează şi pe noi toţi şi societăţile noastre se schimbă încetul cu încetul.

Biden a spus clar până unde merge cu Ucraina, iar săptămâna trecută s-a distanţat chiar de preşedintele Zelenski – a spus că, înainte de invazia Rusiei în Ucraina, SUA au trimis nenumărate dovezi, informaţii cum că o invazie rusă este iminentă, iar preşedintele Zelenski şi cei din jurul lui au ignorat aceste informaţii şi nu au făcut nimic să se pregătească, spunând că de fapt SUA au dus prea departe interpretarea acestor informaţii.

Dl Claudiu Lucaci: Dar dacă Zelenski ar fi crezut informaţia, atunci ce s-ar fi putut face? Pentru că nici multe state din UE şi din NATO nu credeau că o invazie ar fi iminentă.

Dna Alina Achim-Inayeh arată că doar cu 2-3 săptămâni înainte de invazia Rusiei în Ucraina, dânsa, împreună cu o delegaţie în care erau şi membri ai Bundestagului, oameni din NATO şi câţiva oficiali din alte state europene, au mers la Kiev unde au avut întâlniri cu miniştri ucraineni, coordonatori ai aparatului de securitate al Ucrainei şi deja trecuse ceva timp de când apăruseră public în presa din SUA informaţiile conform cărora Putin urma să invadeze Ucraina – iar toate discuţiile cu oficialii ucraineni au fost de genul „aveţi toate informaţiile, de ce nu vă pregătiţi?” – „pentru că nu vă credem, pentru că nu faceţi decât să inflamaţi publicul”.

Viziunea strategică că Ucraina va fi tampon între noi şi Rusia nu mai are valoare de întrebuinţare

Dl Dan Dungaciu: Întrebarea importantă este de ce preşedintele Biden spune acum cele de mai sus. Acesta este de fapt mesajul diplomatic, raportat şi la cele două tabere, a pragmaticilor şi a moraliştilor, menţionate mai sus. Declaraţia dlui Biden ar putea ca să dea un semnal foarte că bătălia se poate încheia mai repede decât unele estimări. Iar dacă aşa este, acesta este un lucru care ar trebui să preocupe România în cea mai mare măsură. Orice pace cu trupe ruseşti pe teritoriul Ucrainei înseamnă că Rusia controlează pacea, aici nu e nicio iluzie. Ceva de genul unui Minsk 3, despre care noi am mai vorbit în acest program (dezbaterea aici). Pentru că Rusia nu pleacă de acolo şi vom reveni la vechea discuţie a conflictelor îngheţate – se rezolvă problema de securitate sau problema politică prima dată? Rusia şi în Transnistria şi peste tot a impus condiţii politice cu trupele ruse pe teren şi aşa vrea să facă şi aici. Asta este marea miză a Rusiei, aşa cum a fost şi în Transnistria, şi al Minsk 2 şi va fi şi în Minsk 3.

Şi dacă aşa se va întâmpla şi vom avea o vecinătate cu Rusia mult mai pregnantă (deja oricum este, cu Insula Şerpilor ocupată de ea), în funcţie şi de geografie (pentru că dacă va lua Donbasul, cine poate garanta că nu se va duce şi mai departe, spre Odesa?), acesta este orizontul în care va trebui să gândim. Şi dacă SUA vrea să pună capăt acestui război, inclusiv pentru că tema nu mai ajută electoral (au publicat analize cu cât de mult se mai citesc ştirile despre Ucraina – în scădere), atunci va trebui să ne pregătim pentru ceva ce nu va arăta foarte strălucit pentru noi nici în Marea Neagră, nici în vecinătate.

Pentru că ideea care a patronat politica externă a României atunci când s-a mers pe ideea că trebuie sprijinită Ucraina cu orice preţ, inclusiv cu punerea în paranteze a minorităţii româneşti din Ucraina şi a altor diferende, a fost ca Ucraina să devină o zonă-tampon între România şi Rusia, dar această idee este posibil să nu mai fie deloc valabilă. Trebuie să schimbăm perspectiva estului din toate punctele de vedere, pentru că ideea să avem o zonă-tampon între noi şi Rusia nu mai este valabilă, lucru care va avea consecinţe inclusiv la Marea Neagră, inclusiv la scoaterea gazelor din Marea Neagră. Noi trebuie să ne pregătim pe toate palierele pentru această prezenţă rusească. Revenim va vechea obsesie a românilor legată de vecinătatea cu Rusia.

Noi ce facem? Noi ce viziune avem?

Dl. Claudiu Lucaci: Urmărind poziţiile publice ale conducerilor statelor din Flancul Estic de după începerea agresiunii ruse în Ucraina, am sentimentul că România a fost mai „rezervată” în declaraţii publice decât Polonia, Statele Baltice etc., aşa se vede la nivel public. Părem convinşi că trebuie să mergem pe calea americană a ajutorării Ucrainei, dar pe de altă parte vedem şi o nouă ofensivă diplomatică a preşedintelui Macron care vine în România. Din nou vom fi într-un grup european de iniţiativă, este clar că în spatele acestui grup se construieşte o idee de pace sau o iniţiativă. Se conturează o breşă între politica externă americană şi cea a acestui grup de state europene?

Dna Alina Achim-Inayeh: nu neapărat că se creează o falie, dar, făcând o legătură şi între declaraţia dlui Biden şi vizita lui Emmanuel Macron în România, este clar că pe măsură ce SUA încearcă să se retragă oarecum din zonă, Franţa, Germania încearcă să vină şi să umple acest gol. Sigur că asta este un lucru foarte bun, dar problema de fond rămâne cea punctată şi de dl Dungaciu – noi ce spunem? Noi ce facem? Noi ce viziune avem? Este foarte bine că pe termen scurt avem multe acţiuni de factură militară de susţinere a lui Zelenski şi a Ucrainei, dar asta nu rezolvă cu nimic problema unei păci din negocierea căreia, din desenarea căreia noi părem a lipsi. Este foarte bine că se întâmplă vizita celor de mai sus în România, dar este foarte important să avem şi noi ceva de spus în ce vor propune ei pentru această regiune. Deşi nici propunerea lor pentru această regiune nu este foarte clară, cu ideea preşedintelui Macron cu o „Europă politică” care să scurtcircuiteze integrarea Ucrainei în Uniunea Europeană, nu este clară nici poziţia Germaniei deocamdată.

Dar noi trebuie să încetăm a ne mai uita spre SUA ca la singurul nostru salvator, pentru că nu este singurul, iar noi trebuie să ne desenăm propriile noastre cerinţe, propriile noastre linii roşii, obiective vizavi atât de Ucraina, cât şi de Rusia – pentru că Rusia nu se duce nicăieri, nu se dezmembrează, nu se disipează, ba dimpotrivă, e tot mai aproape.

Dl Claudiu Lucaci: Am vorbit despre politica internă americană şi, ceea ce ne interesează şi pe noi,  modul în care îşi direcţionează SUA interesele strategice, militare, economice în zona noastră, dacă această direcţie se transformă într-o temă poate mai puţin importantă pe agenda din acest an, atunci ce se întâmplă cu România? Noi ne-am situat de la început de partea americanilor, dar e cazul să ne întrebăm ce se va întâmpla dacă europenii vor prelua iniţiativa în acest conflict?

Dl Dan Dungaciu: În primul rând, şi Polonia a jucat ferm, dar problema nu este de fermitate, ci de cum joci politic - noi nu am jucat politic problema Ucrainei. Brusc, acum în Europa atitudinea faţă de Polonia este total diferită faţă de cea de Ungaria, pentru că polonezii au jucat problema politic. Pe termne scurt, au câştigat. Ca un fel de carte care le-a anulat toate perceputele păcate europene, nu mai au nici condiţionalitate pentru PNNR, dar ei au jucat intens această carte politică. Ei au ridicat mingea atât de sus încât atunci când spui Ucraina ştii că te referi şi la Polonia, când spui Polonia ştii că Ucraina este principala problemă. Ei au ştiut să se reaşeze în miezul problemei tot aşa cum a fost şi cu Parteneriatul Estic, care a fost o creaţie polonezo-suedeză.

Deci problema importantă ridicată şi de dna Alina Achim-Inayeh este ce proiect politic important am jucat noi pe tema Ucrainei? Avem cea mai lungă frontieră cu Ucraina, dar despre noi se vorbeşte cel mai puţin în presa internaţională pe acest subiect. A fost o strategie în spatele acestei chestiuni? Trebuie să înţelegem că, fără o viziune a noastră vizavi de Marea Neagră şi de Ucraina, nimeni nu o să vină să ne bage în traistă. Nu doar ce am dat sau făciut e important, ci şi ce am cerut! Ce am cerut, ce am propus, unde ne-am proiect în viitor.

Al doilea punct - prezenţa dlui Macron este importantă, dar deocamdată este un singur consens la nivel european – faptul că tabăra pragmatică devine predominantă în luarea deciziei – toţi sunt pragmatici faţă de Ucraina, în felul lor: Macron – să nu umilim Rusia, Germania – să facem pace, italienii – să oprim războiul. Deci aici este consensul. Dar cum facem asta? Aici nu mai e niciun consens – dl Macron vrea cercuri concentrice în care Uniunea Europeană să nu fie singurul obiectiv, se pare că şi-a găsit aliaţi şi în Republica Moldova, dl Scholz încă nu s-a exprimat foarte clar, nici italienii. România a fost foarte clară – nu doreşte schimbarea tratatelor, nu este de acord cu o astfel de viziune.

Dar trebuie să ne definim jocul inclusiv la nivelul acesta. Şi ce se va întâmpla cu Ucraina şi Republica Moldova din perspectivă europeană, pentru că de data asta va fi o bătălie europeană în care americanii nu se vor implica foarte mult aici.

În al treilea rând, ce va fi la Marea Neagră dacă americanii nu vor fi atât de interesaţi precum erau în 2004-2005? Ce facem? Cum jucăm? Suntem Estul Vestului şi trebuie să ştim să jucăm pe tema asta, pentru că altfel îşi vor impune alţii interesele peste ale noastre. România trebuie să îşi clarifice trei lucru: un tip de relaţionare cu SUA, unul la nivel european şi unul raportat la faptul că ea este Estul Vestului.

Este vorba de un realism care va prevala şi atitudinea, talentul, şansa, viziunea noastră se vor măsura în felul în care ne vom raporta la acel realism care va prevala în regiune.

Pacea o va organiza America. Post-pacea o va delega europenilor

Dna Alina Achim-Inayeh: Încă un factor agravant – criza economică şi criza financiară care vor inflama societăţile, oamenii vor fi tot mai nemulţumiţi indiferent de orice politică dacă nu vor avea ce mânca sau vor plăti tot mai mult la pompa de benzină. Această gândire strategică despre care spunea dl Dungaciu că trebuie să se întâmple, trebuie să se întâmple pe un fond social foarte complicat.

Dl Claudiu Lucaci: Pe fondul a ceea ce se va întâmpla în următoarele 6 luni-1 an, cu referire la situaţia din est, România va trebui să aleagă între politica externă americană sau va fi obligată să aleagă o iniţiativă europeană de pace?

Dna Alina Achim-Inayeh: nu există o dihotomie între poziţia americană şi cea europeană, fie vorba despre un armistiţiu, fie vorba despre pace. SUA vor fi absorbite în următoarele luni de ceea ce se întâmplă pe plan intern, iar europenii vor încerca să gestioneze conflictul astfel încât costurile economice să nu crească şi mai mult. Americanii nu crede că se vor opune unei astfel de încercări de oprire a conflictului.

Dl Dan Dungaciu: perfect de acord cu ce a spus şi dna Alina Achim-Inayeh, nu va exista o pace sau o oprire a conflictului pe care să nu o agreeze şi America, deci totul va fi şi cu acordul Americii, iar ultimele semne arată, după cum s-a mai spus, că tabăra pragmatică tinde parcă să ia prim-planul. Să vedem. Pe americani nu îi interesează foarte mult cine va veni primul cu propunerea, pentru că ei nu au de dat seama propriei populaţii despre gestiunea strategică a regiunii, nu e o miză electorală însemnată, aşa că probabil europenii vor prelua hăţurile, dar nu smulgându-le din mâna SUA, ci pentru că SUA li le vor da. America vor decide pacea, dar post-pacea o vor delega europenilor.

În consecinţă, noi va trebui să jucăm şi cu americanii şi cu europenii şi, mai ales, să ne facem utili. Cum vom fi utili de aici înainte americanilor, cum vom fi utili politicii europene? Asta este marea problemă – cât de mare importanţă, utilitate avem?

Sursa: reuters

Ca să fiu mai clar. Ideea că Ungaria a reuşit de una singură să stopeze toate tentativele pentru oprirea exportului completă a petrolului Federaţiei Ruse către Europa este naivă. Ungaria doar s-a pus în fruntea unui grup de state din Europa care nu au vrut ele să fie în faţă şi a susţinut această idee, a lungit-o cât a putut de mult pentru că i s-a spus că lungirea acestei dezbateri va încheia definitiv orice discuţie despre oprirea gazelor. Deci dificultăţile, unele reale, altele regizate, legate de oprirea petrolului, trebuiau să dea semnalul că despre gaze... nici nu are rost să vorbim! Ungaria a făcut prin un serviciu unor state mari. Este imoral, este grav? Dar Ungaria s-a făcut utilă unor interese, s-a făcut utilă unora, iar Ungaria va primi cu siguranţă unele recompense pentru asta. Reamintim că celelalte vizite ale preşedintei Ungariei, dna alter ego a lui Viktor Orban, Katalin Novak, au fost în Polonia şi Germania.

Şi noi trebuie să jucăm într-un fel sau altul, trebuie să ne facem utili americanilor, pentru că ce se întâmplă acum nu este ecuaţia finală, mai urmează foarte multe confruntări, lucruri care pot modifica viziunea americană. Până la urmă, miza mare tot China rămâne. Pe scurt, trebuie să ne facem utili în vreun dosar american acolo unde Americii i-ar fi fost un pic mai greu dacă nu eram şi noi acolo - asta înseamnă să fim parteneri strategici cu adevărat.

Dl Claudiu Lucaci mulţumeşte invitaţilor, dna Alina Achim-Inayeh, preşedinte German Marshall Fund România, şi dlui profesor Dan Dungaciu, director ISPRI, şi promite că se va reveni cu noi emisiuni curând pe ISPRI, Facebook şi LARICS.

Proiect LARICS în parteneriat cu German Marshall Fund – România.