Avion, avion, ia-mă şi pe mine-n zbor!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În 2005 a fost pentru prima dată de când am plecat din ţară în care nu m-am putut urca în avion. Născusem în aprilie şi nu avea sens să mă merg cu un bebeluş în avion cu escală. În 2005 în ajun de Crăciun tata pleca la "angeri" cum urma sa zică fi-miu peste ani îngerilor.

În 2008 mă lua un dor acut de ţară şi pentru că nu reuşisem să mă întorc acasă definitiv începeam să scriu prima mea carte în limba română care începe aşa:

"Clopotele bat, secundele se sparg şi din ele va curge trupul amintirilor. Într-un loc, un fluture atinge lumea cu aripile lui fragile; în altẵ parte un pẵrinte ţi-este mort. Deja este prea târziu sẵ îl îmbrãţişezi, sẵ te îmbrãţişeze. Doar fluturele bate undeva din aripi. Abia îl mai vezi chiar şi pe el. Poate este doar un punct pe o hartã a cẵrei fizionomie se schimbẵ constant. [...] Că̂nd am ajuns acasẵ în decembrie 2005, prima mea vacanţẵ de iarnẵ în ţarẵ, pe strẵzi nu era zãpadã. Pẵrea o primãvarã târzie sau timpurie, depinde în ce direcţie percepi timpul. Măşina care mẵ aducea de la Bucureşti la Tulcea fu opritẵ în faţa blocului în care crescusem, jucasem „Flori, fete, filme...“, „Ţarẵ, ţarẵ, vrem ostaşi“, „Trecea un prinţ cẵlare“, „De-a v-aţi ascunselea“, „Cetatea“, „Sticluţa cu otravẵ“, „Lapte gros“, fãcusem schimb de timbre în etapă filatelicẵ a copilãriei noastre, sẵrutasem în adolescenţẵ. Măşina se opri şi eu, la un pas de casa copilãriei, eram fericitẵ. Mẵ întâlneam cu ceva concret din trecutul meu, pe care îl vãzusem ultima oarẵ iarna cu zece ani în urmẵ. Socru-meu zice: „Hai sẵ luăm nişte garoafe. Aşa se dã la mort“. Iar eu, în sinea mea, mẵ întrebam buimacẵ: „Ce garoafe?! Vreau sẵ îl vãd pe tată!“ Tată murise în ajun de Crãciun, iar acum mẵ aşteptau ca sẵ îl îngroape. Ce gând morbid şi ce stare ciudatẵ, sẵ fiu emoţionatẵ sẵ îl vãd pe tata!"

[...]

Am lăsat anii să se scurgă prin mine. Îmi trecuse prin cap ideea asta că sunt aici pentru 9-10 luni şi ce rămâne din an e savurat în ţară şi nu ştiu de ce dar gândul zeiţei Demetra şi a fiicei ei Persefona m-a scurtcircuitat. Verile în toţi aceşti 22 de ani mi-au dat impresia unei perioade adolescentine perpetue pentru că am rămas în mediul academic care îmi dă libertatea vacanţei de vară. Mă iluzionez că de aceea nici nu îmbătrânesc, că reuşesc să rămân la vârsta de 23 de ani când luam licenţa, măritam şi experimentam gustul primului zbor transatlantic. 

În 2020 nu pot călători să îmi văd amicii, sora, să stăm la taifas şi să ne numărăm firele de păr alb. Nu pot să merg să mănânc prăjitura "Doina" care se găseşte numai la Tulcea, să mă plimb pe faleză, revăd liceul, urc până la Monument şi admir micul meu oraş de la Dunăre. Nu pot ajunge la cimitir să aprind o lumânare alor mei şi să zic, "Pa, ne vedem la anul". M-aş fi urcat în avion, aş fi îndurat şi 2 săptămâni de carantină timp în care aş fi făcut Bible Studies intensiv cu socră-miu, dar avioanele circulă haotic, iar de la 1 iulie EU vrea să închidă uşîn nas Statelor Unite, un gest politic, categoric. 

Cei care încă visează la SUA "ca în filme", în care totul este dulce ca mierea cred că s-au lămurit unde s-a ajuns. Americanii au arătat lumii cât de nepregătiţi, indisciplinaţi, iresponsabili, needucaţi, egoişti sunt. 

[...]

Vreau să mă întind pe pat şi zic sor-mii să mă mângâie cum o făcea într-o tabără când i-am zis că are "mâini de doctor," că ia durerea cu mâna doar când mă atinge. La mulţi ani, Mari! Vara asta stăm departe. Avionul din imagine e făcut din LEGO de M când era foarte mic. Este singurul în care mă urc. Sunt sus, foarte sus... Nu mă mai dau jos. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite