O primă surpriză în ochii unora s-a dovedit a fi un izvor nesecat pentru altele care au îngroşat serios rândurile celor care voiau să anticipeze viitorul politic, economic şi strategic al SUA, dar care au eşuat rând pe rând.

Venind din afara sferei politice tradiţionale, egocentricul Donald Trump a propus o nouă linie politică, şocând prin surprinzător şi ignorând cu obstinaţie predictibilitatea care ar trebui să însoţească politicile celei mai puternice ţări de pe glob.

În ciuda afirmaţiilor belicoase din timpul campaniei electorale, suflarea americană şi internaţională a crezut că acestea nu vor depăşi graniţele retoricii şi că în cele din urmă până şi intempestivul Trump o să fie ţinut în frâu de puternicul şi stabilul establishment american.

Iată că, după aproape 3 ani de mandat, Donald Trump şi-a lăsat pentru totdeauna amprenta asupra lumii, contribuind din plin la schimbarea regulilor şi paradigmelor internaţionale, totul într-un stil de business-man care vede totul printr-o lupă economică: profit şi pierdere.

Cu un stil neobişnuit care a făcut deliciul amatorilor de show şi i-a convins pe cei plictisiţi şi obosiţi de prăfuita viaţă politică americană, Donald Trump a venit ca un tăvălug peste SUA şi mai apoi peste întreaga lume.

Deşi mulţi analişti, jurnalişti şi comentatori politici îi judecă prestaţia în funcţie de declaraţiile, gesturile şi poziţiile sale externe, de multe ori este neglijat faptul că miliardarul este înainte de toate Preşedintele Statelor Unite ale Americii. Într-o analiză cu pretenţii de obiectivitate, prestaţia internă a lui Donald Trump nu trebuie omisă, acest demers fiind util şi în înţelegerea popularităţii de care încă se bucură Trump în Statele Unite.

Din punct de vedere economic, America a traversat una dintre cele mai bune perioade sub Trump. Afirm acest lucru, deoarece: s-au creat 4 milioane de locuri de muncă, şomajul în rândul tinerilor şi femeilor a atins valori minime istorice, America a înregistrat o creştere economică de aproape 3 ori faţă de Uniunea Europeană, scăderi istorice de taxe şi simplificări birocratice au adus venituri de aproximativ 300 de miliarde de dolari firmelor şi cetăţenilor, iar exportul de gaze naturale, ţiţei şi cărbune au crescut semnificativ.

Iată doar câteva realizări extrem de importante pentru cetăţeanul american la care Donald Trump a contribuit mai mult decât le place unora să recunoască. Putem afirma, fără teamă, că pe partea economică cetăţeanul american poate să fie mulţumit de Preşedinte şi că stilul său de viaţă s-a îmbunătăţit în cei aproape 3 ani de mandat. Pentru moment.

De menţionat totuşi că unii analişti atrag atenţia că locurile create de Trump au venit în sectoare unde America nu poate fi competitivă şi că o să urmeze o perioadă când aceste locuri noi de muncă vor reprezenta o problemă.

 (Aproape) Toate bune şi frumoase în SUA, dar peisajul devine brusc sumbru dacă privim mandatul lui Donald Trump din perspectiva relaţiilor diplomatice internaţionale şi analizând strategia lui pentru a face America măreaţă din nou, mai ales din perspectiva europenilor.

Poate cele mai nesăbuite acţiuni externe ale lui Donald Trump au fost cele care au zguduit din temelii sistemele internaţionale de securitate şi au distrus toate pârghiile care menţineau un oarecare echilibru mondial.

Deşi anunţase încă din timpul campaniei că urmează să repudieze acordul nuclear cu Iranul, foarte puţini au crezut că se va ajunge până acolo, mai ales că alţi semnatari (Franţa, Germania, Marea Britanie, Rusia, China) erau împotriva unui astfel de gest categoric.

În urma unei priviri ceva mai atente, putem găsi câteva argumente care sprijină o eventuală dorinţă de renegociere a acordului, deoarece Iranul, profitând de ridicarea sancţiunilor economice, a continuat să sprijine organizaţii extremiste/teroriste din Orient, printre care şi celebra Hezbollah. Ambiţiile de putere regională ale Iranului l-au îngrijorat pe Trump care, într-un gest ce a trădat o grabă nefirească pentru un om în poziţia sa, a aruncat la gunoi o muncă diplomatică asiduă.

Acordul nu era perfect, iar derapajele Iranului erau cunoscute. Cu toate acestea, soluţia radicală a preşedintelui American nu a vizat clar îmbunătăţirea relaţiilor americano-iraniene (ţări partenere în anii ’50-60), ci doar vizibilitate şi acumulare de capital.

Demonizarea Iranului mai poate fi privită şi în cheia enunţată de Pascal Bruckner care anunţa că o mare putere are nevoie întotdeauna de un duşman, de un personaj antagonic pe care să-l pună în contrapondere în încercarea de a îşi etala superioritatea.

De asemenea, istoria Statelor Unite ale Americii ne arată că această naţiune este una dintre cele mai conflictuale ale planetei. Jimmy Carter este singurul Preşedinte care a rezistat un întreg mandat fără să fie implicat într-un război.

Preşedinţii Americii s-au hrănit din disputele externe pentru a îşi întări poziţia internă. După ce Siria a fost declarat un subiect închis pentru că DAESH autointitulată Stat Islamic a fost, chipurile, învinsă, SUA şi implicit Donald Trump au avut nevoie de un alt adversar. O mică paranteză: deşi Trump a anunţat că DAESH a fost învinsă şi că urmează ca militarii americani din Siria să părăsească ţara, iată că informaţiile recente ne arată că organizaţia teroristă încă e departe de a fi înfrântă definitiv. Dispunând încă de sute de milioane de euro, de armament şi oameni radicalizaţi, minţile înfierbântate ale extremiştilor continuă să provoace dezastru după dezastru. Cel mai recent exemplu: atentatele din Sri Lanka.

Optimism nejustificat sau calcul cinic, cert e că Trump vrea să lase Siria aproape total în grija ruşilor (unii spun că datorită unei doctrine „Reagan 2.0”), când lucrurile încep din nou să se precipite. Apropo de ruşi, Trump a mai forţat o linie roşie şi a împins relaţia bilaterală cu Moscova din zona nucleară spre colaps.

Tratatul INF (tratatul privind forţele nucleare cu rază intermediară) a fost dizolvat, iar SUA şi Federaţia Rusă au acum undă verde spre dezvoltarea capabilităţilor nucleare de ultimă generaţie, ale căror efecte nu pot fi estimate. Ceea ce ştim sigur este că Putin nu se mai ascunde şi face din nou bravadă de tehnologia nucleară rusă, însă cu efecte nocive doar asupra propriilor oameni, deocamdată.

Să fim totuşi cinstiţi cu domnul Trump şi să recunoaştem că ruşii oricum îşi urmăreau agenda nucleară proprie, chiar dacă erau nevoiţi s-o facă mai pe ascuns din cauza tratatului INF. E greu să stabilim dacă printr-o altă politică, mai abilă şi mai nuanţată, acest deznodământ putea fi evitat.

Cu toate acestea, Trump este principalul vinovat pentru situaţia la care s-a ajuns în Coreea de Nord. Crezând că îl poate influenţa pe Kim Jong-un, declarat un mare admirator al său (sic!), Donald Trump a sperat că poate obţine Premiul Nobel pentru Pace şi al doilea mandat odată cu denuclearizarea Coreei de Nord. Progresele anunţate cu surle şi trâmbiţe s-au dovedit vorbe nimicite de vântul aspru din Phenian.

Recent, serviciile secrete din Japonia şi Coreea de Sud s-au declarat foarte îngrijorate de progresele pe care Coreea de Nord le-a înregistrat în ultima perioadă în miniaturizarea echipamentelor nucleare, totul şi cu largul concurs al lui Donald Trump care, încrezător în influenţa sa asupra dictatorului de la Phenian, i-a lăsat acestuia timpul şi marja de manevră de care avea nevoie.

Printr-o politică mult prea orientată către interior şi cu o abordare frustă, de copil răsfăţat, Trump a dinamitat câţiva piloni importanţi ai securităţii mondiale şi a aruncat lumea, împins indirect şi de către alţi actori statali cu greutate, către o perioadă extrem de tulbure.

Războiul economic cu Uniunea Europeană se leagă de breşa creată de Brexit, în condiţiile în care Trump priveşte spaţiul european ca pe un concurent economic şi politic. Supărat şi că Germania lui Merkel tot insistă cu gazoductul Nord Stream II ceea ce va creşte dependenţa energetică a Germaniei şi a Europei de Federaţia Rusă, Trump face tot posibilul să submineze proiectul comunităţii europene.

Profitând de faptul că în fruntea Marii Britanii a ajuns un personaj care declara la un moment dat că bărbaţii care vor vota cu el vor beneficia de creşterea sânilor partenerelor de viaţă, Trump forţează o ieşire dură, fără acord, a Marii Britanii care să strice iremediabil relaţiile pe axa Bruxelles – Londra, cu efecte ce se pot dovedi dezastruoase şi pe dimensiunea securităţii (NATO).

Aceste mişcări tembele evident că bucură Federaţia Rusă, care vede 2 inamici luptându-se degeaba în timp ce Putin îşi bagă coada peste tot prin lume şi face experimente nucleare pe proprii oameni.

Tot din seria „hai să ne jucăm de-a războiul comercial”, Donald Trump nu are o problemă cu regimul totalitar de la Beijing care a legalizat încălcarea drepturilor omului, ci vrea cu orice preţ să demonstreze că mercantilismul (maximizarea exporturilor şi minimizarea importurilor) poate să funcţioneze în secolul 21 pentru cea mai mare economie a lumii.

Crezând probabil că macroeconomia funcţionează după aceleaşi principii precum microeconomia, Donald Trump s-a supărat pe China şi a acuzat-o că este marea vinovată pentru deficitul Americii. Se impun câteva precizări aici. În primul rând, deficitul de cont curent al Americii lui Trump este de  2, 3% din PIB (449 mld. USD – România a avut un deficit al contului curent de 2, 1 în 2017). În al doilea rând, America nu înregistrează deficit decât pe partea de bunuri, pe cea de servicii înregistrându-se un excedent de 255 mld USD. În al treilea rând, o economie de dimensiunile SUA trebuie să îşi satisfacă cererea de undeva. Dacă nu poţi din interior (şi SUA nu poate), atunci trebuie să imporţi. În caz contrar, cererea se evaporă, iar consumul scade. În condiţiile în care consumul sprijină aproximativ 70% din PIB-ul Americii (investiţiile sunt sub 20%), Trump joacă o carte foarte riscantă.

Trăgând linie, Donald Trump a produs multe schimbări, atât în plan intern, cât şi în plan extern. Şi cu cât trece mai mult timp, cu atât pare că acestea sunt făcute dintr-o pornire egolatră şi din necunoştinţă de cauză, ceea ce îl transformă pe Trump într-un personaj periculos din cauza impredictibilităţii (Trump explică de ce a anulat în ultima clipă un atac programat contra Iranului), grandomaniei şi, uneori, a prostiei îmbibată în inconştienţă.