Casa Albă chiar nu are disponibili ambasadori mai realişti, pentru Bucureşti şi Chişinău?

Entitatea europeană - nicidecum euroasiatică - dintre Prut şi Nistru  a marcat 28 de ani de la eliberarea de sub dominaţia imperială sovietică, un moment în care niciun oficial autohton sau străin nu a pomenit adevărul istoric că anterior includerii manu militari în URSS, ţinutul dintre Prut şi Nistru era, împreună cu Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud - momentan aflate sub administraţie străină -, parte a României interbelice.

Realitatea nefardată a anului 2019 indică existenţa, la est de Prut, a unui număr de locuitori egal cu cel actual al Capitalei României, fără suburbii, cu mulţi tineri plecaţi la muncă unde au văzut cu ochii, unde au putut vorbi o limbă străină, unde au avut ce să ofere străinătăţii, de la simpla forţă a braţelor apte de efort fizic, la mintea luminată de proiecte respectate şi valorificate pe alte meridiane, pentru că acasă domnesc cei ce visează la reînsufleţirea „mătuşei", ce dădea lumina de la Răsărit, dar şi cei care mai vorbesc limba lui Mihai Eminescu, mai poartă costumul popular românesc, dar fug de cuvintele care reamintesc de 1 Decembrie 1918 ca dracul de tămâie, deşi tămâia este vai de mama ei, pe malurile Dâmboviţei. 

Mirarea mare vine de la ambasadorul Unchiului Sam la Chişinău, care se crede probabil în America Latină şi felicită pe amărâţii dintre Prut şi Nistru cu o frază ce pare a fi fost scrisă în spatele unei uşi de la Kremlin: „În doar 28 de ani aţi parcurs un drum în calitate de stat suveran şi independent, liber să-şi aleagă singur viitorul“. Şi pentru ca mesajul diplomatic să poată fi atribuit, la o adică, unei fiinţe chipurile „ambetate absolut“, alde Dereck J. Hogan şi-a adus aminte de ţărişoara lui, care are 243 de ani şi încă lucrează, cei de peste Ocean, ca să o îmbunătăţească.

Evident nu şi la capitolul vize, dar nu este de mirare, din moment ce pe masa unor asemenea diplomaţi, trimişi de Departamentul de Stat taman în ultimele castre ale arealului încă marcat de aspiraţiile de democraţie, libertate şi stat de drept, stau pe jilţuri nemeritate personaje care ignoră – din ordin sau neştiinţă de carte – istoria naţiunii care a trimis militari de nădejde, alături de cei americani, în teatrele de război afgan şi irakian. Şi nu puţin au căzut la datorie pentru cauza Statuii Libertăţii. 

Abia acum înţelegem că una este să pomeneşti statuia amintită în limba Parteneriatului Strategic cu SUA şi alta este să rosteşti aceeaşi sintagmă în limba celui care a mai scos la încălzire, în aceste zile, 8000 de militari imperiali răsăriteni, în peninsula Crimeea, asta aşa, ca să mai crească moralul scăzut al opiniei publice ruse. Oчень хорошо.

Dereck J. Hogan, cu gândul, probabil, la viitoarele alegeri prezidenţiale de peste Ocean, unde nu ştim dacă va candida, dar niciun exerciţiu oratoric nu strică - nu-i aşa?! -  până atunci, se adresează populaţiei minţite, dezinformate şi derutate dintre Prut şi Nistru cu o caricatură de mesaj cinic, care oripilează orice român lucid: „Împărtăşim dorinţa voastră de a avea o ţară cu un Guvern al poporului, care să întărească instituţiile guvernamentale, inclusiv prin combaterea corupţiei şi reformarea justiţiei“.

Deci a primit, prin curier diplomatic, placa veche din România!

Cea folosită şi de ultimii ambasadori americani la Bucureşti.

1. Nu aveţi duşman extern.

2. Combateţi corupţia.

3. Reformaţi justiţia.

Şi de atâtea sfaturi de doi bani, România a ajuns un stat care merge pe pilot automat, cu un preşedinte care va fi reales, pentru că a înţeles pe cine nu trebuie să supere, peste hotare, cu un premier care nu a înţeles diferenţa specifică dintre propaganda propriului partid şi starea deloc fericită a naţiunii de care răspunde, cu un guvern plin de miniştri anonimi, dar cu aptitudini de a se uita pe telefonul mobil şi când primesc onorul gărzii militare, cu un parlament în care cu excepţia lui Trahanache, Tipătescu şi câţiva nepoţi ai lui Pristanda, restul par a fi toţi o apă de ploaie şi un pământ sterp, pe care nu mai răsare nici măcar o floare. Aceea a bunului simţ.

Ce studii, orizont geopolitic şi perspectivă regională are acest Dereck J. Hogan nu ştim, dar omul a ajuns să îndrăgească, după zece luni de serviciu la Chişinău, ceea ce el numeşte, cu impertinenţă, Moldova, deşi el este ambasador în Republica Moldova!

Moldova din dreapta Prutului, Milcovul momentan de azi, fiind parte inalienabilă a României, stat suveran, independent, culmea şi aliat ce ar fi trebuit să fie tratat cu respect de orice diplomat american, oriunde ar trăi acesta.

Luat pe sus de visul de a fi băgat în seamă, te miri unde, alde Dereck J. Hogan laudă ce îi vine la îndemână „peisaje rurale uimitoare, oraşe pline de viaţă şi, cel mai important, oameni minunaţi şi generoşi care sunt mândri de ţara lor“.

Şi ca tacâmul ignorantului să fie complet, ambasadorul Hogan susţine că SUA vor rămâne partenerul strategic al Republicii Moldova şi al cetăţenilor săi, în procesul de construire a unei societăţi mai prospere şi democratice şi afirmarea locului bine meritat în Europa. Bla! Bla! Bla!...

O fi vrând săracul să scrie Eurasia, că tot a venit la Chişinău, ca la el acasă, când şi cum a vrut el, sub nasul lui Hogan, chiar ministrul rus al Apărării, Serghei Şoigu.

În traducere liberă, parteneriatul dintre preşedintele Dodon şi liderul de la Moscova străluceşte în comparaţie cu poleiala de colaborare a Republicii Moldova cu SUA.

Şi întrebarea publică este dacă acest yankeu, Dereck J. Hogan, a avut curajul să informeze Departamentul de Stat despre consecinţele preluării conducerii Ministerului Apărării, din Republica Moldova, de un valet al lui Dodon, care propagă frăţia de arme dintre... militarii dintre Prut şi Nistru şi ocupanţii imperiali din Transnistria!

Ce a declarat premierul de la Chişinău, la aniversarea amintită, nu mai contează, doar reprezintă, de la o zi la alta, o tot mai mare deziluzie.

Ce a îndrugat preşedintele de la Chişinău nu mai miră pe nimeni. Omul atâta poate, atâta spune.

De ce se tace la Bucureşti, pe această temă, nu mai interesează pe niciun alegător informat.

În schimb, ceea ce constatăm, cu tristeţe, este inapetenţa evidentă a Departamentului de Stat al SUA, de a trimite, la Bucureşti şi Chişinău, ambasadori care să cunoască realităţile româneşti, de ieri şi de azi.

Inapetenţa este cu totul altceva decât cinismul premeditat.