Ce nu spune discursul de politică externă al lui Joe Biden: utilizarea armatei, Irak, Iran, Afganistan şi Orientul Mijlociu
0
Un discurs de politică externă al unui preşedinte american este cel mai important moment la început de mandat. Deja nu mai e vorba despre o perioadă de campanie şi informaţii disparate la dispoziţia candidaţilor, ci despre acces deplin la informaţii şi evaluări complete realizate la nivel instituţional, deci afirmaţiile făcute acum au relevanţă majoră pentru un întreg mandat.
Cum este vorba despre America, cel mai important stat al lumii, nu e de mirare că interesul pentru discursul de la Departamentul de Stat al lui Joe Biden, la 4 februarie, a fost aşteptat şi citit cu creionul în mână. Mai ales că abordarea actualei administraţii este de a integra politica externă, de securitate şi apărare – ca în cazul UE – dar şi de a face legăturile între politica internă şi politica externă. Cred că cel mai interesant rămâne ceea ce nu spune discursul lui Joe Biden: nimic despre utilizarea armatei în actualul mandat, despre Războaiele Americii, despre negocieri, soluţiile propuse Afganistan, Irak, Iran, Orientul Mijlociu. În plus, în mod paradoxal, nu pronunţată opţiunea şi dezideratul Lumii bazate pe reguli.
Internaţionalism liberal şi reclădirea instituţiilor globale
Discursul de politică externă a lui Joe Biden de vineri, 5 februarie, din faţa Departamentului de Stat anunţă revenirea Americii la postura de lider al Lumii Libere, de asumare a leadershipului global şi de încercare de a recompune internaţionalismul liberal. Rămâne marea întrebare dacă America lui Biden mai poate reface eşafodajul instituţional global din cioburile risipite ale instituţiilor mondiale, contestate şi şchioape, vetuste şi nereformate, care alcătuiesc fibra relaţiilor internaţionale bazate pe reguli.
Noua Administraţie americană Biden are în panoplie dorinţa de revenire în prim planul afacerilor globale, dar şi de recâştigare a înălţimii morale şi a avantajelor de atractivitate şi forţă de coalizare pe care a avut-o întotdeauna. Fireşte că efortul pleacă acasă, aşa cum a arătat preşedintele american în primul său discurs de politică externă la Departamentul de Stat, când a marcat revenirea diplomaţiei şi a profesionalismului în afacerile externe gestionate de America.
Temele de prim plan ale afacerilor globale virează, în mod substanţial, mult mai aproape de agenda Uniunii Europene, alţii ar spune mai aproape de agenda progresistă şi liberală, cuprinzând încălzirea globală, care devine şi un instrument, şi crează şi un mecanism de politică internaţională împotriva principalilor poluatori, dar şi bază a creşterii şi relansării economice, alături de digitalizare. Combaterea rasismului, represiunii împotriva LGBTQI, a discriminării de orice fel vin în completarea luptei pentru democraţie, drepturile omului, stat de drept şi combaterea corupţiei, deziderate de bază încastrate în ideea promovării democraţiei şi combaterii autoritarismelor la nivel global.
Între ameninţările globale percepute ca existenţiale pentru umanitate, Joe Biden include înclăzirea globală, dar şi pandemiile – Covid 19 şi cele viitoare – atacurile cibernetice şi infracţinile din spaţiul virtual, care depăşesc tipurile de ameninţări convenţionale şi neconvenţionale cunoscute, cu precădere cele militare. Acestea nu sunt uitate, dar se regăsesc la capitolele legate direct de diferiţii actori care sunt sursa acestor tipuri de ameninţări.
De altfel, aceste percepţii sunt legate şi de revenirea imediată a Americii în instituţiile internaţionale precum Acordul de la Paris pentru combaterea încălzirii globale şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Despre alte acorduri – precum JCPOA cu Iranul - evaluările sunt încă în curs. Discursul nu spune nimic nici despre instrumentul Acordurilor de liber Schimb, nici cel Pacific - TTP, nici cel transatlantic de comerţ şi investiţii – TTIP.
FOTO EPA-EFE
America lui Biden: Diplomaţie şi multilateralism
Noua mantră a politicii externe a Americii lui Biden este leading with diplomacy, conducerea asumată a lumii, dar cu diplomaţie, cu înţelegere, şi cu decizii luate în comun, alături de parteneri şi aliaţi. Abordarea acestei conduceri cu diplomaţie a lumii înseamnă şi angajarea adversarilor şi a competitorilor, tot în format diplomatic, scopul fiind îmbunătăţirea securităţii americanilor şi promovarea intereselor Americii. De asemenea, Joe Biden a anunţat restabilirea angajamentelor internaţionale ale Americii şi recâştigarea poziţiei de lider, pentru a cataliza acţiunea globală împotriva provocărilor comune.
Fireşte că întreprinderea nu e deloc simplă. Lumea în care acţionează astăzi Joe Biden este o lume complexă şi schimbată după cei 4 ani de preşedinţie Donald Trump, dar şi prin efectul schimbărilor globale date de evoluţiile tehnologice, tendinţele actorilor globali sau cu ambiţii globale şi de evoluţiile pandemiei. Nu se ştie dacă există forţa de a recompune lumea liberală din cioburile rămase sau dacă rivalitatea constituită democraţie – autocraţii poate depăşi angajările bilaterale deja desfăşurate şi traduse în acorduri între statele aparţinând celor două familii de valori.
Oricum, liniile de forţă sunt transparente şi evidente. Multilateralismul, angajarea aliaţilor şi partenerilor, repararea alianţelor şi a relaţiilor tradiţionale, decizii luate împreună. (Lipseşte, e adevărat, în tot discursul de politică externă, referirea la Lumea bazată pe reguli.) E un pas mare înainte, care subliniază şi diferenţa faţă de administraţia Obama, şi limitele cu care se confruntă America lui Biden în 2021, în pandemie şi criză economică profundă, în faţa nevoii relansării globale, dar şi cu probleme majore acasă, acolo unde faliile din interiorul societăţii americane nu s-au estompat încă. De altfel, aceasta a fost ideea fundamentală pentru cel de-al doilea deziderat al politicii externe americane anunţat, cel al atractivităţii şi al înălţimii morale care trebuie recâştigată, în primul rând prin schimbările şi vindecările interne, din sânul societăţii americane, apoi pentru a exporta din nou modelul democratic în exterior, la nivel global.
Pe această bază, multilateralismul e unul din argumentele revenirii la internaţionalismul liberal, iar baza este solidă pentru a continua, cu alte mijloace, ideea amestecării Rusiei în mulţime, chiar şi în materie de arme nucleare, şi a eliminării pornirilor excepţionaliste ale acesteia. Mecanismul ajută şi la angajarea Chinei într-un format de coaliţie globală, nicidecum în formatul bilateral G2, faţă în faţă, care riscă să rupă lumea în două şi să readucă fiorii Războiului Rece înapoi pe planetă.
De altfel, anunţul despre partenerii globali cu care a vorbit la telefon Biden la începutul de mandat este edificator: Canada, Mexic, Marea Britanie, Germania, Franţa, NATO, Japonia, Coreea de Sud, Australia — pentru “a readuce obiceiurile de cooperare” şi “a reconstrui forţa alianţei democraţiilor, care s-a atrofiat prin neglijenţă şi abuz”. Deşi a promovat Alianţa Democraţiilor iar ideea refacerii euratlantismului şi a legăturilor cu partenerii globali, cu care împărtăşeşte aceleaşi valori, se află în prim planul opţiunilor sale, Administraţia Biden nu a pronunţat, în nici o ocazie, încă, ideea Lumii bazate pe reguli – deşi ea transpare, oarecum, din întregul eşafodaj şi opţiunile de angajare a deciziilor comune, în format multilateral.
FOTO EPA-EFE
America lui Biden versus America lui Obama: acelaşi instituţionalism democrat, dar cu realism şi pragmatism, într-o altă lume
Pentru că Joe Biden se afirmă în continuare ca un moderat, legat în mare măsură de realismul şi pragmatismul politicilor aplicabile, nu numai a celor dorite, cu dezideratul democraţiei şi al drepturilor omului extinse la nivel global, al statului de drept şi al combaterii corupţiei în prim plan – o menţionează explicit în referirile la cazul Navalnîi – dar şi cu viziunea idealistă a unei lumi democratice şi coezive, nu numai a confruntării de sisteme, democraţie versus autoritarism. Iar America lui Biden nu mai este America lui Obama, raportul de forţe s-a schimbat, nu se mai poate vorbi despre puterea hegemonică sub nici o formă ci o putere de decizie împărtăşită cu parteneri şi aliaţi, care trebuie să dea forţa conjugată a lumii democratice.
O notă specială adaugă Joe Biden în materie de diplomaţie şi meritocraţie: nevoia de a investi şi relansa aparatul diplomatic profesionist american pentru a susţine interesele economice dar şi nevoia de alianţe, de soluţii inventive şi creative pentru pace, securitate şi prosperitate. Dar şi pentru a avea opinii contrare, evaluări serioase şi corecte, dincolo de politizări şi opţiuni individuale pre-scrise. Abia un asemenea instrument ajută la prevenirea ameninţărilor din faşă.
Discursul lui Joe Biden este important prin cele pe care le susţine, dar mai ales prin cele pe care nu le spune. Administraţia Biden nu a decis mişcările în privinţa Afganistanului, a Irakului, a Iranului, a Orientului Mijlociu. Joe Biden oricum a întârziat cu discursul său de politică externă două zile consecutiv faţă de momentul în care a fost anunţat, dovada dezbaterilor interne în administraţie şi a dubiilor sau divergenţelor faţă de o soluţie. Explicaţia Secretarului de stat Anthony Blinken a fost ciudată, respectiv faptul că Preşedintele nu a atacat toate subiectele de politică externă cu această ocazie, şi va reveni. Este neuzual faţă de abordările precedente, inclusiv la Donald Trump.
Ceea ce putem ghici, în spatele uşilor închise, este faptul că Administraţia Biden realizează chiar în aceste momente o evaluare inter-instituţională a marilor probleme ale Americii şi ale Lumii. Ne-a anunţat cu ocazia trimiterii sarcinilor instituţionale în privinţa dosarelor legate de Rusia, nu avem nici un motiv să nu credem că acelaşi proces se desfăşoară în toate cazurile, fiind vorba despre o administraţie profund instituţionalizată, care se raportează la evaluări şi propuneri instituţionale ale sistemului american, nu una care dictează direcţii şi politici în orb, din convingere şi ideologia îmbrăţişate.
FOTO Shutterstock
Rusia şi China – nuanţarea ameninţărilor la adresa Americii, a democraţiei şi a lumii
La nivelele cele mai concrete, politica externă a Americii lui Biden mizează pe continuitate în marile dosare, pe ajustări în raport cu evaluările făcute acolo unde opţiunile au fost diferite – Iran, Orientul Mijlociu, retragerea intempestivă a trupelor americane – dar fără gesturi bruşte şi necugetate. Mai întâi evaluarea, apoi crearea alternativelor de politici publice, în final decizia şi acţiunea, şi aceasta pe baza unei strategii bine definite, acolo unde e vorba despre marile probleme ale lumii. În al treilea rând e vorba despre adaptarea la lumea de azi.
Administraţia Biden a ţinut însă să aşeze la locul lor relaţiile cu Rusia şi China chiar din primele momente. Sunt referirile cele mai frecvente şi mai directe. Ele se bazează pe nemulţumiri şi dosare cofruntaţionale evidenţiate şi sancţionate, dar şi pe nevoia de angajare, cu nuanţe: Rusia în domeniul controlului armelor nucleare, START şi acolo unde interesele americane sunt evidente şi servite de această angajare, iar China de pe poziţii de îndiguire globală, în coaliţie, dar şi pentru a rezolva problemele majore ale lumii şi ale instituţiilor globale. Deci o formulă de angajare nuanţată şi sancţionare concomitentă, fără ca o acţiune să o afecteze pe cealaltă.
Definirea acţiunilor Chinei şi Rusiei în lume, dincolo de îmbrăţişarea şi promovarea modelului autoritar, este relevantă: China are ambiţii în creştere şi aspiraţii de hegemon global, iar Rusia subminează şi distruge democraţia în lume. O formulă duală, dar care subliniază şi nivelul de ambiţie, şi capabilităţile la dispoziţia fiecăruia dintre actori, dar şi debalansarea raportului de forţe dintre ele, cu China cu ambiţii globale şi Rusia o putere regională disruptivă.
Cu Rusia, SUA au extins tratatul START pe 5 ani fără negocieri, după o discuţie contondentă cu Putin, în care preşedintele Biden a pus pe masă toate dosarele în contencios. Discursul califică acţiunile agresive ale Rusiei – cu referire la interferenţa în alegeri, atacuri cibernetice şi otrăvirea cetăţenilor – care vor fi sancţionate, prin “creşterea costurilor Rusiei şi apărarea intereselor vitale ale lumii libere şi interesele oamenilor”. Navalnîi, libertatea de expresie, expunerea corupţiei sunt menţionate în discurs.
În cazul Chinei (spre deosebire de Rusia) aceasta e considerată “cel mai serios competitor” prin provocările la adresa intereselor fundamentale de prosperitate, securitate şi promovarea valorilor democratice. Discursul vorbeşte despre confruntarea Chinei pentru abuzurile economice, pentru acţiuni agresive şi coercitive în lume, pentru atacurile la adresa drepturilor omului, proprietăţii intelectuale şi acţiunilor pe dimensiunea guvernanţei globale. Dar apare şi interesul dual al pregătirii de a lucra cu Beijingul şi competiţia cu China din poziţie de forţă, lucrând alături de aliaţi şi parteneri, de pe poziţii de credibilitate şi autoritate morală.
Interesant, tot la capitolul absenţe, nu apare nimic în toate declaraţiile actualei administraţii de politică externă, securitate şi apărare – privite integrat, ca în cazul UE - despre războaiele Americii, nici cele în curs, nici cele aflate în faza de negociere. Despre utilizarea forţei militare pentru care opţiunea a fost stoparea retragerii, evaluarea, dar nu există o asumare post-alegeri a modului de utilizare a forţei militare şi prezenţei militare americane în lume.
Se încarcă comentariile...
