Friedman: Cele patru cicluri ale tulburărilor sociale rasiale în America. De ce acestea nu au o finalitate

În cartea sa “The Storm Before the Calm” (Furtuna înaintea liniştii”, analistul George Friedman argumentează că America trece prin cicluri de tulburări sociale profunde şi îndoieli de sine, iar acestea sunt definite de problema rasismului. Fondată într-o eră a sclaviei, America a avut nevoie de un secol şi un război civil să-i pună capăt, dar acesta nu a fost un sfârşit. La fiecare 50 de ani, istoria se repetă.

Într-o analiză a ciclurilor apariţiei tulburărilor sociale în America, George Friedman arată că America se confruntă din nou cu moştenirea rasismului. Protestele recente au dat startul unei perioade marcate de îndoieli de sine, furie, frică şi violenţă, o reîntoarcere a unei probleme ce a existat de la fondarea SUA. Sclavia a fost abolită, dar opresiunea n-a încetat, şi moştenirea sa s-a transmis din generaţie în generaţie în populaţia de culoare fără a fi vreodată remediată - vinovăţia n-a fost niciodată de ajuns.

Protestele anti-rasism recente scot la iveală un tablou confuz: există albi care vor sincer să stingă această moştenire, dar sunt şi cei profund nepăsători, cum sunt şi aceia care caută să exploateze situaţia în beneficul lor. E greu de distins între ei, dar nici nu contează, scrie Friedman: Totul a devenit un ritual pus în scenă şi apoi terminat, fără vreo finalitate. Nimic nu ne arată că se va sfârşi vreodată. 

La fiecare 50 de ani, în ultimul deceniu al fiecărui ciclu, America cunoaşte o perioadă de tulburări sociale profunde care pornesc mereu de la problema rasei, fiind legate intrinsec de ea. America a avut trei astfel de perioade.

Anii 1870 au marcaţi de suferinţă economică cauzată de Războiul Civil - purtat din cauza rasei: evident, nu a fost doar asta, dar, trebuie admis, nu mor 600.000 de americani pe motive de taxe. Reconstrucţia a dezvăluit furia Sudului înfrânt şi resentimentele Nordului -şocat să înţeleagă că războiul s-a terminat cu recunoaşterea umanităţii de culoare. Dar anii 1870 au fost precedaţi de violenţele asociate reconstrucţiei.

În a doua perioadă, în anii1920, Klanul Ku Klux a străbătut ţara fără a întâmpina prea multă rezistenţă - până la Marea Depresie, când America s-a oprit în loc.

În acelaşi fel, tulburările rasiale ale anilor 1960 - asasinarea liderilor drepturilor civile, revoltele din Detroit etc. - au atras după sine eşecurile economice şi politice ale anilor 1970 - demisia lui Nixon, o inflaţie de 20 de procente şi rate ale şomajului din două cifre.

Fiecare din aceste cicluri, în anii 1870, 1930, 1970 şi 2020, a pornit de la o senzaţie nedefinită că ceva nu era în deloc în regulă. Nu s-a petrecut dintr-odată: edificiul unei ere nu se prăbuşeşte pur şi simplu, ci cunoaşte o alunecare treptată, ca la un moment dat, după câteva decenii de triumf şi bunăstare, oamenii să simtă că le fuge pământul de sub picioare - atunci, cei mai expuşi, negri şi albi deopotrivă, sunt cuprinşi de o frică fără nume. Şi procedează mereu la fel: arată cu degetul spre problema rasei, de acolo vine totul. Frica se înfige şi mai adânc pe măsură ce tulburările sociale se răspândesc şi amplifică peste tot. E momentul în care structurile puterii îşi arată disponibilitatea de a asculta şi institui instrumente de protecţie.

Evenimentele de acest tip au în spate o istorie lungă. Încep cu iluzia că ele vor determina structura de putere albă nu doar să facă unele schimbări minore, ci să capituleze. Dar intimidarea prin frică a celor puternici are un singur final - manifestanţii negri bine intenţionaţi, laolaltă cu ei rău intenţionaţi, se vor opri. Unii vor muri, vor fi răniţi sau vor ajunge în închisoare, alţii vor deveni politicieni sau vor obţine diplome MBA. Politicienii îşi vor face calculele, şi în câţiva ani totul se va sfârşi - nu s-a ajuns nicăieri, şi problema va mocni dincolo de suprafaţă în umătoarele decenii până va fi zgândărită din nou.

Experienţa populaţiei de culoare poate fi comparată cu cea a imigranţilor. Aceştia devin americani din mijlocul comunităţilor formate din cei de-ai lor. Ei îşi unesc forţele şi abia apoi interacţionează cu lumea din afară. Copiii şi nepoţii lor merg la colegiu şi se bucură de confortul unei vieţi americane. Coeziunea socială a unui grup etnic - aşa funcţionează lucrurile în America,

 Dar afro-americanii nu sunt imigranţi - şi ar fi umilitor ca ei să trăiască aici ca şi cum ar fi. Generaţii peste generaţii de afro-americani au trăit în America - de mult mai mult timp decât multe familii albe. Ideea că ar trebui să se comporte ca şi cum ar fi străini este contrar esenţei revendicării lor în America.

Un lucru este totuşi cert: ori de câte ori puterea neagră a dat piept cu cea albă, nu s-a terminat prea bine.