Conflictul din Nagorno-Karabah şi iluzia păcii capitaliste. Cum s-a destrămat mitul că ţările care deschid restaurante McDonald’s nu pornesc la război

Un bărbat cară o monedă pe un steag american FOTO Shutterstock

La mijlocul anilor 90 editorialistul New York Times Thomas Friedman lansa teoria Golden Arches of conflict Prevention, o variantă a păcii capitaliste bazată pe ideea că ţările în care s-a deschis un McDonald’s nu şi-au declarat niciodată război. Or, globalizarea economică nu este un panaceu pentru război, cum o dovedesc noile valuri de conflict, scrie Paul Musgrave în Foreign Policy.

America s-a aflat într-o stare de graţie între mijlocul anilor 90 şi atentatele de la 11 septembrie, când şi-a imaginat că lumea întreagă ar putea fi ca ea, arată în articolul său profesorul de ştiinţe politice Paul Musgrave în articolul său „The Beautiful, Dumb Dream of McDonald’s Peace Theory”.

Student la acea vreme, când Bill Clinton era preşedintele SUA, manualul său la cursul de politică externă era „The Lexus and the Olive Tree” (1999), un bestseller al editorialistului New York Times Thomas Friedman.

„Teza lui Friedman era una simplă: beneficiile integrării economice reduc opţiunile de politici ale guvernelor, făcând războiul - care perturbă acea integrare -atât de neatractiv încât să fie de neconceput din punct de vedere practic”, scrie Paul Musgrave.

Este o teză similară teoriei păcii capitaliste- susţinută de Montesquieu, Adam Smith şi politicianul englez Richard Cobden (1804 – 1865), care a promovat comerţul liber.

Doar că Friedman a scris cartea într-o perioadă de optimism american privind politica externă ce a urmat anilor marcaţi de neliniştile sfârşitului Războiului Rece, când de pildă politologul şi cercetătorul în domeniul relaţiilor internaţionale John Mearsheimer scria că americanii vor simţi lipsa ordinii Războiului Rece, lumea riscând să se prăbuşească în anarhie (pentru că nu mai există două puteri egale, ci mai mulţi poli de putere -n.red). Atunci a scris şi Samuel Huntington eseul său „Ciocnirea Civilizaţiilor” (1993).

De atunci Friedman şi-a susţinut teoria că nu pot izbucni războaie între două ţări care au restaurante McDonald’s. Or, argumentează Musgrave, ideea că globalizarea economică prin ea însăşi scade probabilitatea unui război a primit lovitură după lovitură. McDonald’s, care trebuia să fie un factor de descurajare a războiului, a devenit el însuşi participant la bătălie în conflictul dintre azeri şi armeni privind enclava Nagorno-Karabah. Contul oficial al francizei din Azerbaidjan a luat partea azeră într-o postare cu o hartă arătând că regiunea face parte din această ţară.

Până la mijlocul anilor 90 americanii au trecut de la nelinişte la relaxare- războiul condus de SUA împotriva lui  Saddam Hussein era un exerciţiu de succes, integrarea europeană decurgea paşnic, iar problema presantă de politică externă era explicaţia unei perioade fericite ce avea potenţialul să dureze la nesfârşit.

„Combinaţia de putere irezistibilă a Americii, atât diplomatică, cât şi militară, însemna că lumea va deveni asemănătoare ei”.

Restaurant McDonald’s la Baku Azerbaidjan FOTO Shutterstock

Teoria Arcadelor Aurii a Prevenirii Conflictului

Friedman a transpus o teorie sofisticată a păcii capitaliste într-un preparat rapid în editorialul său din 1996 explicând că extinderea capitalismului global a scăzut numărul războaielor: „Nu s-a dus niciun război între două ţări care au McDonald’s”.

Totuşi el a recunoscut că nu e o relaţie cauză-efect. Friedman a intervievat un director al lanţului, de nivelul unui „secretar de stat”, care i-a explicat că lanţul deschide restaurante doar în economii suficient de dezvoltate pentru a susţine o clasă de mijloc.

Cu alte cuvinte prezenţa unui restaurant McDonald’s nu are proprietăţi magice de reducere a conflictelor, ci mai degrabă e o strategie de stabilire în ţări puţin susceptibile să intre într-un război. Astfel că şi în prezent doar patru ţări africane au franciza: Maroc, Egipt, Africa de Sud şi Mauritius.

De fapt Friedman a tras concluzia pe baza unei corelaţii între extinderea capitalului global şi  pieţele emergente, care devin tor mai atractive pentru multinaţionale. Teoria sa a fost infirmată destul de repede când NATO a lansat bombardamente împotriva Serbiei. Or Belgradul avea un McDonald’s din 1988.

Dar Friedman nu a renunţat la teoria sa - un artefact cultural al acelei perioade avântate ca multe altele -a actualizat-o şi rafinat-o.

„Prima mea reacţie a fost să subliniez, defensiv, că NATO nu este o ţară, că războiul din Kosovo nu a fost realmente război, iar în măsura în care a fost, a constituit o intervenţie a NATO într-un război civil dintre sârbii şi albanezii din Kosovo”, a scris Friedman.

Restaurant McDonald’s la Belgrad FOTO Shutterstock

Ceva se leagă în ce spune Friedman: de pildă bazele de date ale Proiectului  Correlates of War codifică conflictul NATO-Serbia ca dispută de nivel 4 („apelul la forţă”) şi nu 5 („război”). Apoi el sugerează că disputa în ansamblu se încadrează la război civil - totuşi, războaiele civile internaţionalizate constituie o formă distinctă şi tot mai comună de conflict militar.

În realitate, apărarea lui Friedman atârnă de ideea că McDonald’s este irelevant teoriei Arcadelor Aurii (din logo-ul lanţului-n.red).

„Kosovo dovedeşte doar nivelul de presiune...la care pot ajunge regimurile naţionaliste în momentul în care costurile aventurilor lor şi ale războaielor lor elective sunt recunoscute de populaţiile lor în era globalizării”, a scris Friedman. El a precizat că globalizarea contemporană „determină o reţea mult mai puternică de constrângeri asupra comportamentului de politică externă a acestor naţiuni care sunt conectate la sistem”.

Chiar şi aşa, anii următori nu au fost mai blânzi cu această teorie în forma sa actualizată: alte trei dispute militarizate au izbucnit de atunci între ţări cu McDonald’s: Războiul libanez (cu Israelul-n.red), Războiul ruso-georgian (2008) şi criza din Crimeea (2014).

Cum se pornesc războaiele

Paul Musgrave scrie că la cursul său de politici externe ar opta pentru alte ipoteze ale păcii capitaliste, între care cea a politologului Erik Gartzke (directorul Centrului pentru Studii de pace şi securitate (cPASS) la Universitatea California, San Diego) care susţine că dezvoltarea pieţelor diminuează perspectiva războiului între două ţări fără a o exclude.

Teoriile păcii capitaliste duc la concluzii diferite în funcţie de nuanţe. De pildă, dacă comerţul şi integrarea economică ar avea puterea de a reduce tendinţa belicoasă, atunci e destul de puţin probabil că SUA şi China se vor angaja într-un război. Dar dacă liderii lor decid decuplarea economiilor atunci şansele unui război cresc corespunzător.

Războiul ar putea izbucni şi din alte cauze, astfel că integrarea economică nu ar fi neapărat un panaceu pentru războaiele între state, arată profesorul american. El îl citează pe politologul John A. Vasquez de la University of Illinois at Urbana–Champaign (fostul preşedinte al Asociaţiei pentru Studii Internaţionale, fondată în 1959, cu membri în peste 100 de ţări): „Războiul între egali a fost consecutiv eşecului politicii în soluţionarea anumitor chestiuni importante”, mai cu seamă cele „vizând teritorii, în special din vecinătate”.

Războaiele privind teritoriile din Cecenia, Georgia, Ucraina şi cel mai recent Nagorno-Karabah (toate foste republici sovietice -n.red) spun o versiune mai apropiată de teoria lui Vasquez decât a lui Friedman.

Se prea poate ca globalizarea să fi crescut costurile războiului, dar în mod cert nu l-a împiedicat. 

Restaurant McDonald’s în China FOTO Shutterstock

Conflictele lumii de azi

Armenia nu are un fast-food McDonald’s, o chestiune suficient de serioasă pentru fi adusă în atenţia Parlamentului anul acesta. În Azerbaidjan franciza nu fost salutată entuziast de Ministerul de Interne. (Magsud Mirzaiev, un tânăr azer a adus McDonald s în Azerbaidjan în noiembrie1999. A început de jos în 1996, a lucrat şi s-a instruit în mai multe ţări, inclusiv în Vest ca apoi să se străduiască să obţină ingredientele local pentru că gustul trebuia să fie la fel peste tot. „Când Mc Donald s vine într-o ţară o face pentru totdeauna. Nu e doar un alt fast-food, este un simbol al stabilităţii economice şi politice a ţării, ca şi a participării la piaţa globală”, spunea el în 1999, potrivit Azerbaidjan International- n.red).

Dincolo de asta, potrivit logicii lui Friedman conflictul nu ar fi trebuit să înceapă sau să fie atât de sângeros - Armenia şi Azerbaidjan au un scor ridicat şi apropiat al Indexului Globalizării ETH Zurich KOF. Iar rata morţilor arată că acest conflict se poate califica drept război real prin criteriul de 1.000 de victime.

Aşa că s-a cam zis şi cu teoria lui Friedman, şi cu ordinea eternă a Americii, sugerează cercetătorul.

Conflictul reaprins din Nagorno-Karabah furnizează un alt motiv de îngrijorare că lumea intră într-o nouă fază a conflictelor violente - inclusiv războaie majore, iar globalizarea nu le va preveni cum nu  a făcut-o nici comerţul înflorind înaintea asasinării arhiducelui Ferdinand ce a declanşat Primul Război Mondial.

Tot apar conflicte care pun la îndoială evaluarea optimistă că războaiele sunt relicve ale trecutului. Împinse de procese ale disfuncţiei imperiale şi prăbuşirii interne , războaiele de azi au cauze ce sunt extrem de dificil de pansat, arată profesorul.

Şi anume:

Conflictele din fosta Uniune Sovietică, din Cecenia în anii 90 până la Nagorno-Karabah azi, sunt în succesiunea post-Sovietică: Rusia a căutat să-şi menţină rolul central pe acea vastă regiune împotriva unor inamici precum islamul transnaţional, UE, SUA şi mai nou Turcia.

În Orientul Mijlociu puteri regionale revizioniste precum Arabia Saudită şi Iranul se bat pentru putere.

China de unde a preferat să-şi dispute în tăcere pretenţiile teritoriale, acum e dispusă să-şi arate colţii de la strâmtorile Taiwan la Munţii Himalaya.

Friedman a avut o abordare corectă să urmărească schimbările la nivelul sistemului global, iar azi acestea constau în incertitudinile privind intenţiile SUA şi rolul altor competitori globali. O mare parte din necunoscute provin din acţiunile administraţiei Trump şi disfuncţiile interne care au afectat politica externă a SUA - iar lovitura serioasă nu a venit din afară, cum preconizau promotorii apocalipsei de după Războiul Rece, ci dinăuntru. S-a întâmplat să fie Trump cel care să profite de oportunităţile unui sistem polarizat politic pentru a accelera lucrurile - dar asta s-ar fi petrecut oricum.

Or, dacă teoria Arcadelor Aurii a lui Friedman ar fi fost corectă, ascensiunea altor ţări nu ar fi trebuit să fie un pericol la adresa ordinii americane. Asumpţia lui Friedman, şi a altora, inclusiv politicieni, cercetători, a fost că ţările vor fi constrânse de globalizare la aceeaşi serie limitată de opţiuni. O altă asumpţie a fost că SUA nu vor risipi niciun efort pentru a-şi menţine poziţia ca hegemon binevoitor ce va sprijini sistemul internaţional. Se dovedeşte însă că ţările sunt dispuse să plătească un preţ economic în schimbul altor valori.

Prin  urmare, nu mai putem lua de bună ideea că SUA -sau altcineva- se va simţi obligată să fie o parte interesată responsabilă.