Statele Unite

articolul anterior articolul urmator

Epoca Biden: schimbarea naturii eşafodajului securităţii globale sub faldurile SUA

24
10 Dec 2020 08:00:56
Iulian Chifu
Joe Biden FOTO Getty Images
Joe Biden FOTO Getty Images

În 2011, Ian Bremmer avertiza, într-o celebră carte, despre lumea G0 în care fiecare e pentru sine, într-o formula anarhică, despre perspectiva ca Statele Unite să se retragă din responsabilităţile globale, să nu mai dorească să dea direcţiile generale şi orientările pentru lumea liberal-democratică.

Retragerea relativă sau directă a SUA din postura reală sau prezumată de hegemon global şi unică superputere ar declanşa anarhia din sistem. Este vorba despre suprapunerea mai multor fenomene, de la lipsa mecanismelor de impunere a respectării regulilor convenite dar şi de abţinerea sau refuzul asumării de responsabilităţi internaţionale şi globale de către toţi actorii potenţi din raţiuni diverse: în primul rând costurile unei asemenea implicări, apoi privilegierea unor avantaje individuale şi profitarea de vulnerabilităţile globale ale momentului la niveul eşafodajului global. Ei bine, subiectul a revenit în prim plan astăzi, când vorbim despre reaşezarea lumii, a relaţiilor internaţionale şi a securităţii globale în epoca post-Trump.

Boala persistentă a Statelor Unite – retragerea din prim planul guvernanţei globale

Ian Bremmer a făcut şcoală şi a făcut prozeliţi. A reuşit să constituie centre care discutau cum va arăta lumea în varianta anarhică şi căutau modele de adaptare la această lume fără reguli sau fără instrumente de a obliga statele să se conformeze lor. Iar discuţia despre retragerea Americii în probleme strict interne sau spre zone de interes pur naţionale în abordarea lumii de mâine datează dinainte de apariţia lui Donald Trump la Casa Albă.

Joe Biden vine pe un val în care contestarea, de către o parte a populaţiei americane, a unui rol preeminent al Americii în lume continuă. Disputele privind finanţarea implicării americane în securitatea lumii sunt, deci, mult mai vechi, aşa cum contribuţia aliaţilor la propria apărare, tradusă la summitul NATO de la Newport Beach - Ţara Galilor, din 2014, celebra Defense Pledge - angajamentul de alocare a 2% din PIB pentru Apărare - vine din epoca Obama şi este, ea însăşi, o preocupare a establishmentului american de mai multă vreme. Echilibrarea cheltuielilor pentru apărarea comună nu e nici ea o invenţie a lui Donald Trump şi nici nu dispare la finalul mandatului său.

Noua administraţie Biden vine de pe poziţiile constatării costurilor suplimentare şi ale prăbuşirii prestigiului şi a puterii globale americane ca efect al tentaţiei retragerii de pe terţe spaţii relevante strategic. Acest lucru nu înseamnă nici tentaţia de izolaţionism al unei părţi importante a publicului american, dar nici o revenire la status quo ante. Totuşi, câteva lecţii au fost învăţate.

Retragerea SUA din anumite regiuni a fost regretată în timp, în diferite etape. Totul a început la momentul diminuării operaţiunilor din Afganistan, când SUA s-a retras de la baza militară din Manas, din Kârgâzstan, predată de Armata americană la 3 iunie 2004. Atunci a început, în mod real, retragerea treptată a SUA după planificarea şi expansiunea pentru combaterea Al Qaeda şi a terorismului global. Au urmat, pas cu pas, abandonarea pe rând a bazelor inutile şi retragerea trupelor de pe diverse meridiane, culminând cu epoca Trump – încă neîncheiată – unde retragerile sau schimbarea formelor de finanţare a prezenţei americane peste hotare s-au succedat într-un ritm dramatic, ce ameninţă să continue până la finalul mandatului, din 20 ianuarie 2021.

Principala problemă care a rezultat în urma abordărilor din ultimii ani – argumente pentru lumea anarhică G0 – fiecare pentru el – este absenţa unui lider al lumii libere, al lumii liberal-democrate, care să dea elementele de coeziune şi mai ales să definească vectorul de acţiune, acceptat de toată lumea occidentală, şi reguli care să servească unei anumite coerenţe obţinută prin formule de disciplinare a lumii democratice. Grea întreprindere! Şi irepetabilă. Astăzi, formula spre care aspiră America lui Biden este un multilateralism democratic, în care Europa să convină evoluţiile împreună cu SUA, în context NATO şi împreună cu partenerii globali, să construiască o nouă generaţie a relaţiilor de cooperare şi coordonare a poziţiilor Occidentului extins.


FOTO Shutterstock

G0, G2, Multilateralism consensual

Scenariile alternative ale lumii de mâine trec prin formula anarhică G0, printr-o formula consensuală – măcar secvenţial – G2, pe baza unor reguli şi înţelegeri minimale SUA-China, şi varianta modelului european al multilateralismului consensual, exportat la nivel global, cel puţin pe dimensiunea democraţiilor liberale de peste tot din lume. Iar tendinţele pentru fiecare din modele sunt uşor de identificat şi astăzi.

G0 nu s-a manifestat neapărat ca o anarhie per se. America nu şi-a asumat niciodată un rol direct de hegemon după prăbuşirea Uniunii Sovietice, ci a recurs la o formulă de uni-multipolarim şi periferie anarhică. De împărţire a responsabilităţilor globale cu puterile regionale, care au de gestionat o anumită regiune şi o cvasi-libertate de acţiune limitată de interesele actorului global, SUA. Pe de altă parte, Washingtonul a ştiut să intervină constant şi să contrabalanseze tendinţele de a asuma autoritate regională a unui actor sau altul, de subordonare a vecinilor, sprijinind reechilibrarea regională prin constituirea de alianţe şi parteneriate de limitare a acţiunii unui actor regional cu ambiţii excesive, care polarizează regiuni sau încearcă o dominaţie prin subordonare.

G0 se manifestă astăzi mai degrabă sub această formă: un actor, abuzând şi extinzându-se în golurile de putere şi de reguli lăsate de lipsa de reacţie şi neintervenţia SUA pentru a crea o contra-balansare a actorului regional recalcitrant, preia iniţiativa şi forţează dominaţia la nivel regional. Aşa a procedat şi China, şi Rusia, în timp ce, la nivel individual, în raport cu propriile teritorii şi populaţii, alte categorii de state au folosit această situaţie de lipsă de instrumente de impunere a respectării regulilor pentru a forţa reglări de conturi interne şi alinieri în sânul raporturilor de putere naţionale. Fără respectarea regulilor, fără democraţie şi cu relativă impunitate în raport cu nerespectarea evidentă a angajamentelor şi regulilor asumate anterior, alterând echilibre interne care garantau şi ele stabilitatea regiunii.

În cazul scenariului G2 SUA-China, lucrurile arată la fel de puţin avantajos. Într-adevăr, problemele establishmentului american cu China vor dăinui fără doar şi poate şi după mandatul Trump. Joe Biden, un om raţional şi apropiat de evaluările sistemului instituţional american, va avea în vedere efectele directe ale acţiunilor Chinei şi dimensiunile de competiţie, respectiv de confruntare existente între Washington şi Beijing. Şi nu e vorba despre T2 introdus de acelaşi Bremmer, adică rivalitatea tehnologică care ar interzice o asemenea gestiune globală în format G2. Ci în primul rând de teme de natură globală în divergenţă, alături de respingerea de către China însăşi a responsabilităţilor globale ce decurg din puterea şi nivelul de ambiţie individual. Totuşi, cu Biden, maniera se schimbă radical ca şi forma de dialog, ceea ce poate fi o garanţie a evitării confruntării violente, militare, comerciale sau economice, cu China.

Deci varianta cea mai probabilă în perspectiva guvernanţei globale rămâne tot formula de multilateralism consensual al unui Occident extins, care cuprinde miezul transatlantic şi cooperarea SUA-Europa, susţinute de un sistem de parteneriate globale ale statelor liberal-democratice. O formulă de aranjament care să includă consensul multilateral şi o împărţire mai echilibrată de responsabilităţi şi decizii, definite în formula consensului cu mulţi actori care preia o chintesenţă a intereselor tuturor liberal democraţiilor. Multilateralism consensual este aportul cel mai valoros al UE la această reordonare globală a lumii, atât prin mecanismul şi experienţa realizării acestui consens cu mulţi actori, cât şi atractivitatea modelului liberal democrat şi puterea normativă a regulilor convenite la acest nivel şi extinse la nivel global, inclusiv prin utilizarea mecanismelor ONU şi a instituţiilor globale, reformate şi adaptate zilei de azi.


FOTO Shutterstock

Modelul japonez

În această perspectivă, devine foarte important modelul şi rolul care ar reveni Japoniei şi unor state similare ca parteneri globali. Dar cazul Japoniei este mult mai important atât din punct de vedere al greutăţii strategice, dimensiunii, relevanţei globale, cât mai ales a unor caracteristici interne care au făcut ca democraţia să fie cel mai puţin afectată de evoluţiile tehnologice şi de social media. De unde lecţii de învăţat pentru întreaga lume occidentală.

Astfel, Japonia e cea mai mare economie a statelor democratice, după Statele Unite. India, cea mai mare democraţie la nivel demografic, este dovada vie a viabilităţii modelului democraţiei liberale şi ea demonstrează că se poate gestiona o populaţie de peste un miliard şi cu democraţie liberală, nu numai cu formule comuniste, autoritariste sau dictatoriale ca în China lui Xi. Japonia e cea de a treia cea mai mare economie a lumii – în varianta în care nu adunăm produsele brute ale UE şi le prezentăm agregat, caz în care UE ar fi prima economie a lumii.

Dar elementele cele mai relevante ale democraţiei japoneze sunt absenţa sentimentelor şi a partidelor anti-sistem, absenţa populismului aproape pe deplin din viaţa publică şi politică şi mai ales o mare coeziune a naţiunii şi societăţii japoneze. Fireşte că, la capitolul coeziunii societale, elementele de bază rămân identitatea puternică, conştiinţa de sine şi Imperiul, istoria milenară şi dăinuirea constantă a poporului pe acest teritoriu şi sistemul insular ca matcă a formării poporului japonez.

În plus, Japonia vine şi cu alte caracteristici legate de geopolitica zonei şi înţelegerea nevoii de a gestiona globalizarea. Constituţia, sistemul instituţional democratic maturizat, o arhitectură normativ-legislativă şi instituţională solidă, stat de drept şi justiţie cvasi-infailibilă sunt alte caracteristici ale Japoniei. În plus, Japonia are o cunoaştere unică a Chinei, aspiraţiilor sale şi nivelului de ambiţie, dar mai ales a doctrinelor, mijloacelor şi metodelor de atingere a acestor deziderate. Şi acest fapt aduce o plus valoare în efortul de angajare constructivă şi fermă a Beijingului şi de evitare a confruntării distructive cu China.

Pe această bază, cunoaşterea particularităţilor democraţiei japoneze şi a instrumentelor care au dus la această evoluţie şi la coeziunea societală ar putea ajuta la tratarea faliilor profunde din societăţile occidentale, americane şi europene deopotrivă. Un studiu aprofundat al elementelor culturale şi al formulelor de rezilienţă societală în faţa ameninţărilor create de noile tehnologii disruptive şi de efectele secundare ale dezvoltărilor din social media ar putea permite înţelegerea unor mecanisme ce par mai absconse azi în societăţile noastre, dar şi imaginarea soluţiilor pentru a estompa faliile ce străbat societatea occidentală.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

24 Comentarii

Zev Zevescu (Russkii korabli, idi nahui)
10.12.2020, 08:13:51

Mdaaa. ‘ uni-multipolarim’. Ma duc sa citesc despre gomboti, poate ajung si eu, vorba kamikajilor, la Olimpiada Internationala de Gombotica.

-1 (5 voturi)
Maximus Livius
10.12.2020, 08:21:28

De multi ani s-a batut toba ca: "Americanii se implica peste tot, pornesc razboaie, si sunt sursa tuturor instabilitatilor si a relelor". Iata ca acum Americanii se retrag si nu mai doresc sa fie pe postul de politai ai lumii. Dar....cineva va umple acest gol. Intrebarea e: Cine? Rusia? China? Cineva va profita dupa cum cineva profita atunci cand un politai nu e prin-prejur. Tarile arabe/musulmane abia asteapta asta. Turcia, Iran in mod sigur vor fi mai incisivi si belicosi si vor racola in spatele lor multe alte tari musulmane care isi doreau un lider islamic. Si atunci iar se naste o intrebare: E mai bine asa?

+1 (1 vot)
Ira Breuer
10.12.2020, 10:22:03

e treaba alora ce vor in tarile lor.

-9 (9 voturi)
teo mike
10.12.2020, 09:15:03

Din pacate exista cineva care face un joc ascuns, pe sub mese cu Rusia si China, acest lucru slabind aliantele occidentale. Pentru SUA si Japonia lucrurile sunt cat se poate de clare in raport cu China si Rusia, insa nu acelasi lucru putem spune despre Europa. In ziua in care Europa va penaliza cum se cuvine China si va inceta sa considere China principalul partener economic, atuci Japonia si SUA poate vor lua in calcul Europa in marele joc. China a ajus principalul partener al Europei in 2020, devansand SUA lucru care spune multe. Insa esenta acestui articol este aceea ca institutiile globale europene trebuie reformate profund, iar politicile UE trebuie adaptate cat mai urgent realitatilor globale. Din pacate/fericire, UE este acum zguduita serios de un Brexit fara acord si de criza economica ce urmeaza pandemiei.

Vanatorul/d.c.
10.12.2020, 10:23:37

Biden nu v-a apuca sa-si duca mandatul pana la sfarsit..

-1 (3 voturi)

Vezi toate comentariile (24)

Modifică Setările