Este cald şi frumos, ca în vara anului 1940

Vineri, 15 iulie 2016, în arealul din faţa Universităţii Naţionale de Apărare se perindau cei preocupaţi de o ceremonie aparte. În partea stângă se aflau rânduri de scaune pentru absolvenţii purtători de uniforme militare. În dreapta erau locuri rezervate pentru invitaţi, civili sau înstelaţi - la prima vedere niciun chip pe care să-l fi întâlnit prin Afganistan sau Irak -, dar şi absolvenţi provenind din societatea civilă.

Moment solemn. Este anunţată sosirea ministrului Armatei. În urma sa, agale, vine şi şeful Statului Major General.

Două umbre ale înaintaşilor de altădată.

Nimic de descifrat pe faţa ministrului înalt, aparent hieratic, ţintit spre scaunele rezervate celor mai înalţi oaspeţi.

Nimic de descifrat şi pe chipul şefului Statului Major General, care totuşi se opreşte la rândul întâi de scaune, din partea dreaptă, dă mâna cu unii înstelaţi, amintindu-şi poate de vremea când predecesori într-adevăr puternici făceau un gest similar, ca de la egal la egal, amical, bucurându-se de reamintirea unor clipe din propria lor devenire militară.

Bilă albă pentru iniţiativa păstrării unui minut de reculegere, în memoria victimelor atentatului terorist, de la Nisa, din 14 iulie 2016.

Bilă neagră pentru indiferenţii prezenţi la această ceremonie, care continuau conversaţiile deloc stânjeniţi de minutul de tăcere. La fel au procedat şi când a fost intonat Imnul Naţional. Al României, nu al vreunui stat necunoscut.

Apoi s-au perindat, pe la microfon, comandantul instituţiei, ministrul ştiut oficial ca fiind al armatei, un cadru universitar cu ţinuta academică neagră-galbenă, un şef de promoţie, toţi vorbind ca roboţeii, citind de pe hârtii unde se putea afla orice, nimic însă referitor la necesara mentalitate a învingătorului.

Bilă neagră pentru şeful Statului Major General, care nu a luat cuvântul, deşi evenimentul obliga ca mulţi-puţinii adunaţi să asculte Vocea Armatei.

Acum fiind vremuri deloc paşnice, mai ales că ministrul a zis ceva de NATO, de neprezenţa sa la alte ceremonii, fără a explica motivul şi cu asta basta.

Un moment de atenţie generală a fost clipa când ministrul armatei a oferit şefului de promoţie stiletul inscripţionat cu numele celui ce primea acest semn de apreciere. Un gest simbolic, aparte, prin mesajul său implicit.

Dar un ministru al Apărării trebuie să aducă bani armatei, nu să se limiteze la oferirea de stilete!

Cât de mult ar fi însemnat, pentru cei ce au urechi să audă, ochi să vadă şi capacitate de transmitere mai departe, ca ministrul aproape hieratic să anunţe mulţimea că urmează să treacă drumul, la Palatul Cotroceni, pentru a sugera şefului statului devansarea alocării fondurilor acum necesare armatei.

Cât de mult ar fi însemnat, pentru cei ce au urechi să audă, ochi să vadă şi capacitate de transmitere mai departe, ca şeful Statului Major General să fie surâzător la microfon şi să înceapă discursul în stil american, că tot a studiat peste Ocean, afirmând că tocmai l-a informat pe ministrul armatei că a avut un schimb de opinii, la telefon, cu omologul de peste Ocean.

Nimic din toate astea!

A urmat parada Gărzii de Onoare.

De pe margine, purtătorii de uniforme militare au salutat regulamentar, unii civili au dus mâna la inimă, câţiva, puţini la număr au aplaudat.

Probabil că aceia care erau inerţi se credeau la un bâlci al deşertăciunilor, că tot erau nişte tarabe, cu te miri ce, la câteva sute de metri distanţă.

Este cald şi frumos, ca în vara anului 1940.

Doar exact cu 24 de ore înainte, tot dimineaţa, postul rus de televiziune, în limba engleză, RUSIA AZI, a inserat un comentariu care începea astfel:

 „Rusia are încredere zero, în NATO şi crede că Alianţa se pregăteşte să meargă la război împotriva sa, a declarat publicaţiei germane 'Spiegel', un expert în politica externă a Rusiei, el avertizând în acelaşi timp că, în cazul în care este vorba de un nou conflict mare, Moscova nu va lupta pe teritoriul propriu.”

Este cald şi încă frumos...