Fata morgana pare a fi primit numele de cod NATO 2030
0
A invoca pericole venite din afara comunităţii pe care o reprezinţi, doar pentru a menaja sensibilităţile unora, orgolioşi care îşi doresc mai mult decât pot duce în viitor, constituie un recurs la o oratorie ce a ţinut o vreme în Europa, dar vremurile s-au schimbat şi eşecurile strategice nu mai pot fi poleite cu vorbe goale, deoarece provocările viitoare impun decizii clare, noi, în comunitatea transatlantică.
Cât de (im)previzibil a fost secretarul general al NATO Jens Stoltenberg, în alocuţiunea sa, la cea de-a 67-a sesiune anuală a Adunării parlamentare a NATO?
Pentru început era de aşteptat ca să mulţumească gazdelor din Lisabona, pentru faptul că Portugalia este un aliat ferm al NATO, cu contribuţii aparte la securitatea comună şi la apărarea colectivă. Un context în care Jens Stoltenberg a menţionat şi forţele portugheze care participă la brigada multinaţională din România.
Un prim enunţ deosebit, determinat de evoluţii publice cunoscute celor interesaţi de dinamica din arealul NATO a fost acela prin care Stoltenberg a recunoscut că "aliaţii nu sunt întotdeauna de acord cu fiecare problemă."
Împăciuitor, el a menţionat apoi că " în cele din urmă, suntem cu toţii de acord cu ceea ce contează cu adevărat: că suntem mai puternici când stăm împreună."
Un mesaj cu ţintă clară spre Paris, unde, aflat într-un serios deficit de popularitate - doar unul din patru francezi mai au încredere în el - Emmanuel Jean-Michel Frédéric Macron îşi doreşte, cu ardoare, câştigarea unui nou mandat prezidenţial.
Motiv pentru care agită, cu diferite pretexte, necesitatea structurării unei defensive strict europene, fără participarea Statelor Unite ale Americii.
O ambiţie deloc realistă menită atât a resuscita orgoliul naţional francez, cât şi aderarea la susţinerea lui Macron de cetăţenii care optează acum spre contracandidaţii săi, numeroşi, cu capacităţi oratorice şi proiecte deloc neglijabile.
Tocmai de aceea, într-un demers electoral evident, preşedintele Emmanuel Jean-Michel Frédéric Macron a decis anunţarea injectării a zeci de miliarde de euro în plus, ca investiţie în economia naţională - un pariu pe care dacă îl va câştiga va determina o creştere a numărului celor care vor vota pentru rămânerea sa în fruntea Franţei metropolitane, a cărei populaţie este de trei ori mai mare decât aceea a României.
Franţa fiind şi prima ţară încă membră a NATO, care a informat aliaţii, cu circa cinci luni înainte, de previzibila prăbuşire a regimului de la Kabul, o precizare necesară de vreme ce echilibratul Jens Stoltenberg a reamintit Adunării parlamentare a NATO, că după două decenii de prezenţă militară a aliaţilor în Afganistan, aceştia ar fi luat împreună decizia de a pleca de acolo, după consultări extinse.
Sună frumos, diplomatic, dar adevărul este că decizia mai degrabă pripită, decât înţeleaptă, a lui Joe Biden, a pus aliaţii în situaţia de a subscrie la o retragere utilă doar Statelor Unite ale Americii, care ar fi putut opta pentru menţinerea unei forţe minimale, ca în Irak, ceea ce ar fi generat un altfel de transfer al puterii la Kabul.
Retragerea ultimelor trupe americane din Afganistan nu a fost o victorie a înţelepciunii unora de la Departamentul de Stat al SUA, ci proba ignorării cu premeditare, de către preşedintele SUA, a propunerilor Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, de la Pentagon şi a experienţei celor de la Comandamentul Central al SUA/USCENTCOM, care întrevedeau dezastrul care va urma.
Stoltenberg a recunoscut că întoarcerea talibanilor în Afganistan este o tragedie pentru poporul afgan, dar asta nu ascunde adevărul că, pentru populaţia de acolo, plecarea aliaţilor a fost aidoma retragerii, cu ani în urmă, a trupelor sovietice, din ţara lor. pentru simplul motiv că în ambele situaţii domnia întunericului geopolitic a stins luminile progresului visat la Kabul.
Nu cunosc cine i-a scris discursul lui Stoltenberg, dar este surprinzătoare neatenţia sa de a afirma, în faţa parlamentarilor care reprezentau legislativele statelor aliate, că "investiţiile şi sacrificiile pe care le-am făcut nu au fost în zadar."
Adică, de aceste investiţii se bucură acum, din plin - place sau nu oficialului NATO - liderii talibani.
Sigur că, în ultimele două decenii, prezenţa trupelor NATO în Afganistan "a contribuit la crearea condiţiilor pentru un progres social şi economic semnificativ."
Dar acest trecut, momentan, nu mai are niciun viitor, drepturile femeilor devenind o poveste de adormit tinerele afgane, iar terorismul fiind într-o renaştere vizibilă, semn al duplicităţii talibanilor, care par, din imaginile difuzate de agenţiile de presă, a se comporta aidoma unor copii răsfăţaţi cu jucăriile la care tânjeau de mult, fără a le merita deloc.
Jens Stoltenberg a afirmat, tot la a 67-a sesiune anuală a Adunării parlamentare a NATO, că la sediul Alianţei s-a lansat o evaluare aprofundată a angajamentului comun în Afganistan.
În buna tradiţie militară americană, lecţiile de învăţat generează adaptări inteligente, la noile stări de lucruri, după depăşirea unei situaţii de criză, dar adevărul - oricât de dureros ar fi - nu trebuie ocolit.
Nu Comandamentul Suprem al NATO a comunicat Pentagonului că urmează retragerea trupelor aliate din Afganistan, ci Departamentul Apărării al SUA a notificat aliaţilor decizia de neclintit a preşedintelui Joe Biden de a retrage, cu orice preţ, toate trupele, până la un termen comunicat şi talibanilor. În traducere liberă, Casa Albă a decis şi liderii europeni pur şi simplu s-au conformat unei soluţii care putea fi diferită, dacă existau consultări serioase cu aliaţii. Europenii lucizi subscriu la reiterarea de către Stoltenberg a necesităţii ca Europa şi America de Nord să stea împreună în NATO. Dar împreună înseamnă şi menţinerea unor consultări constante, tocmai pentru că "nevoia de unitate transatlantică este mai mare acum decât a fost în orice moment de la sfârşitul Războiului Rece", după cum afirma, mai degrabă apoteotic, secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice.
Deocamdată, chiar dacă Jens Stoltenberg crede că provocările cu care se confruntă aliaţii sunt mult mai mari decât orice ţară sau continent le poate aborda singure, realitatea geopolitică fără fard este că atunci când interesele unor puteri nucleare sunt divergente, taman în acele momente deciziile sunt unilaterale.
Nimeni nu neagă presiunile militare ruseşti de la Marea Barents până la Marea Mediterană, dar curios este faptul că Stoltenberg a omis pe acelea din Marea Neagră, unde Ucraina este ciopârţită din punct de vedere teritorial, Georgia nu are voie, în viziunea Moscovei, ca să intre în NATO, Turcia joacă la două capete, după ce Putin l-a informat, în timp util, pe omologul de la Ankara, că urma să fie victima unei lovituri militare de stat, iar Bulgaria este ameţită că va primi gaze ruseşti la un preţ mai mic.
De mai bine de trei decenii suntem martorii tentativelor Moscovei de intervenţii în democraţiile europene din arealul transatlantic, dar există şi alte tentative, mai degrabă trecute sub tăcere, ale Berlinului şi Parisului, de a îşi transmite bagheta de dirijor geopolitic pentru mutaţii politice interne în unele state aliate, de la frontiera de est a NATO, ţări care ştiu că nici Germania şi nici Franţa nu ar avea reacţii imediate, demne, de respingere iniţial publică, apoi manu militari a unei agresiuni răsăritene la vest de graniţa NATO cu Comunitatea Statelor Independente, girată de Kremlin.
Jens Stoltenberg a menţionat în alocuţiunea sa şi faptul că, inevitabil, "China îşi foloseşte puterea pentru a constrânge alte ţări şi pentru a-şi controla propriile persoane. Iar China se apropie de noi. În Africa, în Arctica şi în spaţiul cibernetic. Şi investind în propria noastră infrastructură critică, de la reţelele 5G la porturi şi aeroporturi. Şi apar alte ameninţări. Inclusiv atacurile cibernetice, tehnologiile perturbatoare, proliferarea nucleară şi schimbările climatice."
Extinderea geopolitică a Chinei este reală, dar când unele state din Asia au dorit extinderea NATO acolo s-au lovit de repetate refuzuri, în condiţiile în care ultima găselniţă a lui Joe Biden, AUKUS - pactul de securitate trilateral între Australia, Regatul Unit şi Statele Unite, anunţat la 15 septembrie 2021 pentru regiunea indo-Pacifică - doar va ajuta Australia să achiziţioneze submarine cu propulsie nucleară. Şi atât.
În caz de agresiune militară a Chinei comuniste, contra Taiwanului, AUKUS nu va reacţiona militar, iar Statele Unite ale Americii vor rămâne pe cont propriu, chit că Pentagonul nu va primi undă verde să sprijine, în forme adecvate, pe taiwanezi, datorită opoziţiei previzibile a opiniei publice americane.
Sigur că Stoltenberg a reamintit de NATO 2030 - o agendă ambiţioasă pentru securitatea aliată viitoare, care include creşterea rezistenţei naţionale, pentru a face societăţile, infrastructura şi lanţurile de aprovizionare mai puţin vulnerabile la atacuri.
Dar viaţa bate filmul proiecţiilor de la Bruxelles.
Sună modern invocarea stimulării apărării cibernetice a aliaţilor, dar Nicholas Chaillan, care a demisionat acum din Departamentul Apărării al SUA a afirmat că ţara sa nu are nicio şansă împotriva ameninţărilor cibernetice ale Chinei comuniste în următorii 15-20 de ani.
Şi atunci despre ce investiţii, în noi tehnologii, pentru apărarea cibernetică, mai vorbeşte Stoltenberg?!...
Este o veste bună că secretarul general al NATO lucrează cu preşedintele Ursula von der Leyen şi preşedintele Charles Michel la o nouă declaraţie comună, care să consolideze în continuare relaţiile NATO-UE, document menit a fi gata înainte de sfârşitul acestui an.
Dar cu o declaraţie nu se descurajează o agresiune militară, a unei puteri răsăritene, care a mai mărşăluit prin jumătatea estică a Europei.
Conducătorii realişti din Uniunea Europeană sunt de acord cu necesitatea unor investiţii care să ofere mai multe capabilităţi de ultimă oră, defensivei NATO, dar privind cu ochii liberi Parisul insistă, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, ca armata europeană să aibă un alt set de forţe decât cel pus la dispoziţia NATO.
Sigur că tocmai Le coq gaulois / Cocoşul galic se mândreşte cu cele 300 ogive nucleare instalabile pe 48 de rachete M51 - care lovesc ţinte la 9000 de kilometri distanţă - şi 54 de rachete ASMPA4. Dar dacă Fanţa nu ar mai deţine arme nucleare ar mai susţine ideea de armată europeană?!...
Înainte de a vorbi de pericolul militar rusesc şi de aspiraţiile expansioniste ale Chinei, pe agenda secretarului general al NATO ar trebui să stea consultarea permanentă a aliaţilor pentru ca următorul concept strategic, respectiv NATO 2030, să nu fie doar o criptare nouă a apărării valorilor fundamentale, democraţia, statul de drept şi libertatea individuală.
Summitul de la Madrid din 2022 ar trebui să ofere multiple dovezi că a câştigat teren valorificarea creativităţii constructive a tuturor aliaţilor şi nu reiterarea seacă a principiului vocii unice.
O legătură transatlantică solidă înseamnă neocolirea dosarelor sensibile şi găsirea unor puncte de vedere comune inteligent agreate de aliaţi, nu mimate pentru liniştirea opiniei publice din ţările membre ale NATO.
Altfel, cu părere de rău, vom constata o încremenire într-un proiect ce putea fi mult îmbunătăţit.
Retragerea din Afganistan a fost acel duş rece care ar fi trebuit să trezească la realitate pe oficialii refugiaţi în invocarea unor lecţii de învăţat ţinute încă departe de ochii contribuabililor aliaţi.
Altfel, istoria se repetă, nu-i aşa?...
Se încarcă comentariile...
