Hillary Clinton, viitorul ambasador al SUA la ONU?

Fiecare mare cancelarie diplomatică din lume are de ceva luni bune un grup special de lucru care monitorizează fiecare declaraţie a preşedintelui-ales Joe Binden, sperând să descifreze cu o secundă mai devreme liniile de forţă ale viitoarelor politici ale administraţiei americane după nefericita pauză din perioada Parantezei Trump.

Problema nu este dacă asta se va întâmpla, căci nu există dubii în acest sens, problema fiind de a şti cu ce domeniu se va începe deoarece acest tip de alegere va avea semnificaţii globale şi, eventual, va putea produce alinierea  unor grupe de ţări în susţinerea SUA, generând o mişcare într-atât de amplă încât să devină globală.

În acest moment, toată lumea vrea să ştie ce înseamnă cu adevărat ce-a spus Biden: “Le voi transmite tuturor că America s-a întors. Ne vom întoarce în joc”. Desigur, Biden vrea să transmită cât mai repede şi mai rapid acest mesaj pentru a pune capăt seriei de percepţii negative care însoţesc acum rolul şi puterea de intervenţie în lume, tocmai datorită politicilor incoerente purtate de Washimgton care a rupt multe dintre punţile de dialog atât cu aliaţi cât şi cu critici tradiţionali.

Are deci un oarecare temei ideea că se va începe cu semnale legate de zonele acestea de ruptură care au generat mari tensiuni politice, mai ales că multe dintre ele au venit asemenei unor fulgere pe cer senin, luând pe nepregătite nu numai ţări sau grupe de ţări, cu şi organizaţii considerate a fi parte a ţesăturii fundamentale a relaţiilor internaţionale clădite cu atâta efort, de altfel cu contribuţie americană, după cel de-al doilea Război Mondial. Tensiunea este foarte mare deoarece organizaţiile respective, sabotate şi torpilate din interior, au început să se golească de sens şi să-şi piardă relevanţa, împreună cu toate instituţiile create pentru a monitoriza şi asigura managementul situaţiilor de conflict.

Poate din această cauză este credibilă informaţia că, dacă primul efort intern al echipei Biden va fi organizarea unui grup de lucru pe probleme luptei împotriva pandemiei, semnalul extern s-ar putea să fie, conform a numeroase surse, nominalizarea unui ambasador la ONU, decizie care, dacă se va confirma o asemenea titularizare, va avea sensul unei reparaţii istorice şi va fi o afirmaţie extrem de puternică a inversării complete a politicilor lui Trump, marcând o revenire spectaculoasă în joc. Persoana care ar putea fi nominalizată este Hillay Clinton, mutare îndrăzneaţă care ar confirma ştirile că Biden a decis să apeleze, cel puţin pentru acest început atât de învolburat, pe câţiva dintre membrii-cheie ai echipei Obama. Prima mişcare în acest sens a fost deja făcută, şef de cabinet şi responsabilui întregii echipe de tranziţie fiind numit Ron Klain, un avocat care s-a numărat printre consilierii apropiaţi ai lui Obama.

Zarurile nu sunt aruncate, pe lista scurtă a numelor aflate în discuţie pentru postul respectiv fiind şi Wendy Sherman, fostă negociatoare în echipa care a realizat “Acordul Nuclear Iranian” (cel din care SUA s-au retras ulterior, din ordinul personal al lui Trump), sau mult mai cunoscutul Pete Buttigieg, veteran din Afganistan, de patru ori primar în South Bend, Indiana şi, pentru foarte scurt tim, candidat la preşedinţia SUA.

Cu siguranţă că Biden vrea o revenire la normalitatea relaţiilor internaţionale anterioare perioadei Trump. Foarte greu de realizat rapid. Cu mult mai realiastă ar fi încercarea de a proceda, în imediat, la o ofensivă diplomatică în cercuri concentrice, trimiţând un mesaj general într-un centru oficial de diseminare a informaţiilor şi stabilind de acolo reconstrucţia unor capede de pod, pe măsură ce sosesc răspunsurile. Logic, acest punct ar fi ONU, organizaţia concepută tocmai pentru a fi un cadru de dialog, cu atât mai mult cu cât acolo există o frustare enormă faţă de comportamentul SUA, ceea ce a dus, dacă doriţi să vă amintiţi, la ruşinea izolării americanilor în Consiliul de Securitate şi în Adunarea Generală, acolo unde au avut de partea lor doar R.Dominicană sau Israelul. Şi doar atât.

Din această cauză, problema a trecut rapid de la nivelul imaginii la cel al securităţii naţionale căci sunt studiate efectele pe care acest tip de izolrae le-ar putea produce în situaţii extreme, inclusiv la nivelul ONU. Iată, pentru informaţia dvs, să reamintim existenţa “Planul Acheson” (faimoasa Rezoluţie 377) care poate fi invocată în momentul încare – în faţa unui blocaj în Consiliul de Securitate prin invocarea dreptului de veto de către uni dintre cei 5 membri permanenţi- s-ar invoca). S-a mai întâmplat în situaţii-limită şi atunci decizia va fi luată de Adunarea Generală care poate hotărî inclusiv folosirea forţei armate...de-abia atunci se poate măsura forţa unei ţări de a mobiliza o putere de vot corespunzătoare. Iată textul acestei Rezoluţii adoptată pe 3 noiembrie 1950 păstrată ca ultim recurs şi gândiţi-vă ce se poate întâmpla dacă nu poţi avea puterea de a mobiliza voturile necesare:

„Reaffirming the importance of the exercise by the Security Council of its primary responsibility for the maintenance of international peace and security, and the duty of the permanent members to seek unanimity and to exercise restraint in the use of the veto, ...

Conscious that failure of the Security Council to discharge its responsibilities on behalf of all the Member States… does not relieve Member States of their obligations or the United Nations of its responsibility under the Charter to maintain international peace and security,

Recognizing in particular that such failure does not deprive the General Assembly of its rights or relieve it of its responsibilities under the Charter in regard to the maintenance of international peace and security, ...

Resolves that if the Security Council, because of lack of unanimity of the permanent members, fails to exercise its primary responsibility for the maintenance of international peace and security in any case where there appears to be a threat to the peace, breach of the peace, or act of aggression, the General Assembly shall consider the matter immediately with a view to making appropriate recommendations to Members for collective measures, including in the case of a breach of the peace or act of aggression the use of armed force when necessary, to maintain or restore international peace and security.“ 

Ar putea fi Hillary Clinton persoana pe care Biden să-şi baze o eventuală operaţiune în care să combine şarmul personal cu forţa relaţiilor construite în perioada în care Hillary a condus Departamentul de Stat pentru a formula cât se poate de rapid mesaje directe către delegaţiile care acum controlează un număr sufiecient de voturi în Adunarea Generală ? Cu siguranţă poate face asta, dar va cere timp. Ce s-ar putea să auzim foarte repede, transmise de la ONU, sunt mesaje privind eventuala revenire a SUA în instituţii internaţionale, începând cu OMS, apoi posibila negociere a revenirii în Acordul nuclear iranian şi Acordul de la Paris pentru lupta împotriva schimbărilor climatice sau în Consilul ONU pentru drepturile omului şi în activităţile UNESCO. Dar şi refacerea liniilor de cooperare (vizibile dar şi cele discrete) cu Rusia şi China, revigorând participarea la Organizaţia Internaţională a Comerţului.

În fine, procedând astfel, Biden va coopta absolut neoficial doi ambasadori de forţă şi cu relaţii globale : Clinton şi Obama?