Imortalizarea unei sinucideri - amintiri din 11 Septembrie 2001

11 septembrie 2001 - Prăbuşirea turnurilor gemene

Au trecut 12 ani. Dar amintirea este tot proaspătă, ca ieri. Pe data de 11 septembrie 2001 eram în spitalul universitar „Pennsylvania State University”. Eram doctor tânăr şi îmi făceam specialităţile de hematologie/oncologie. Eram în pavilionul de transplant de măduvă.

Ziua începuse ca orice zi obişnuită de marţi. Eram responsabil de pacienţii care suferiseră un transplant şi venisem la spital foarte devreme. Îmi văzusem toţi bolnavii, făcusem ce avusesem de făcut şi începusem vizita cu profesorul universitar şi suita de rezidenţi şi studenţi medicinişti. Camerele celor care suferiseră un transplat erau izolate, cu uşi duble şi presiune negativă pentru a evita contaminarea de pe holuri. Bineînţeles că pacienţii erau singuri în camere. Noi, cei din echipa de transplant, eram pătrunşi în problemele noastre medicale discutând fiecare caz în detaliu la patul bolnavului.

La un moment dat, am observat că pacienţii erau cu ochii lipiţi de televizoare şi nu scoteau o vorbă. Televizoarele erau toate fără sonor în timpul vizitei ca să nu ne deranjeze. Am ridicat ochii spre televizor şi am văzut imaginea cu primul turn în flăcări. Prima mea reacţie a fost că trebuie sa fie vreun sketch, vreo glumă. Deci nu am acordat multă atenţie. Am terminat ce aveam de făcut cu acel bolnav şi ne-am mutat în camera alăturată, tot alaiul, uşă deschisă - presiune negativă – uşă închisă, uşa deschisă - presiune negativă – uşă închisă. Celălalt pacient, ca hipnotizat, era la fel, cu ochii lipiţi de televizor, fără să scoată un sunet. Încet, încet toţi cei din alaiul medical au început să ridice ochii spre televizor. Eram în mijlocul prezentării bolnavului. Vocea mi s-a stins în mijlocul cuvântului. Am luat telecomanda şi am ridicat volumul la televizor.

Am îngheţat cu toţii: profesori, medici, rezidenţi, studenţi şi pacienţi. Dintr-odată nu mai eram medici şi pacienţi, nu mai eram profesori şi studenţi, eram toţi oameni speriaţi, înfrăţiţi în durerea momentului şi în spaima de necunoscut. Parcă un fior a trecut dintr-odată prin tot pavilionul de transplant, de la secretara de etaj, la asistentele medicale şi personalul de serviciu. Am înţeles cu toţii seriozitatea momentului aproape simultan. S-a făcut o tăcere solemnă, punctată doar de semnalele sonore ale monitoarelor medicale. Vocea televizorului a devenit vocea pavilionului. 

Apoi telefoanele au început să sune. După o încremenire de câteva minute, spitalul a revenit la viaţă, cu o frenezie accelerată. Asistentele au început să dea veşti care mai de care mai alarmante – „mai este încă un avion îndreptat spre Washington”. Cuvinte ca „stare de război”, „atac terorist” au început să fie vehiculate cu voce joasă. Nu am crezut niciodată că voi pronunţa aceste cuvinte într-o situaţie reală de viaţă şi de moarte. Apoi al doilea turn a fost lovit. Din nou, un fior a trecut prin tot spitalul care reacţiona ca un organism viu. Toţi reacţionam la unison, cu aceleaşi sentimente, cu aceleaşi reacţii şi revărsări de adrenalină.

Şi turnurile au căzut.

Cei din echipa medicală am hotărât să ne continuăm vizitele neperturbaţi. Am hotărât să nu ne lăsăm paralizaţi de actul terorist. În fond, asta îşi doreau teroriştii: să ne paralizeze, să ne oprească din drum. Aşa că am continuat vizitele, pacient după pacient, cu singură schimbare - am lăsat televizoarele cu sonor. Am trăit secvenţele atacului terorist discutând modificări de tratament, medicamente imunosupresoare, reacţii adverse, infecţii, antibiotice, celule stem. 

Spitalul a intrat în stare de alertă. Nu am putut părăsi spitalul timp de câteva zile. Şi ne-am făcut meseria serioşi, conştiincioşi, ca şi cum nimic nu se întâmpla în afara spitalului. Toţi ne-am făcut meseria neperturbaţi, de la personalul medical, la personalul din cantină, aproape cu mândrie şi rezilienţă. Munca în sine a devenit ca un act de rezistenţă, ca un răspuns mândru, ca o minimalizare a actului terorist.

La câteva zile am putut pleca din spital. Am mers la „Ground Zero”, locul unde înainte turnurile gemene zgâriau norii. Peisajul era dezolant. Mormane de ruine, oţel, praf şi multe, multe hârtii. Într-un cort alăturat, fotografii ziarişti vindeau poze pentru a strânge bani de ajutor pentru familiile celor morţi. Am cumpărat şi eu o poză. O poză cumplită. O poză dureroasă.

Se vede clădirea în flăcari, oameni ieşiţi la ferestre, împinşi de iadul din interior. Oameni agăţaţi în afara ferestrelor. La înălţimi halucinante, ţinându-se de mână de la o fereastră la alta, îmbrăţişaţi de cladire, încercând să nu cadă. Şi o femeie cu o eşarfă în mână, care nu a mai rezistat şi s-a aruncat în hău. Căzând, cu eşarfa fluturând, o femeie, o mamă, un om în căderea spre moarte.

Şi acum, după 12 ani, când mă uit la poză îmi dau lacrimile. Această poză imortalizează o sinucidere. Imortalizarea unei sinucideri - un oximoron trist. Deşi religiile, în general, consideră sinuciderea un act de laşitate care trebuie pedepsit, un păcat major, după părerea mea, sinuciderea acelei femei este un act de curaj. Un act lucid, după o evaluare a şanselor şi a suferinţei, un act curajos.

Specia umană este cea mai distrugătoare, cea mai plină de ură şi prejudecăţi, dar şi cea mai eficace în distrugere. Distrugere a altor specii, a mediului înconjurător, a planetei. Şi de cele mai multe ori o distrugere intra-specie - oamenii se distrug între ei. Cum am putea evita aşa ceva în viitor? 

Copiii musulmani ar trebui să se poată împrieteni cu copiii evrei sau creştini.

Şi mă întorc la ideea iniţială din articolul despre „Mineriada şi mecanismul biologic al urii”. Copiii sunt salvarea noastră ca specie, atâta vreme cât sunt educaţi, formaţi în spiritul toleranţei, al înţelegerii, al nonviolenţei. Copiii musulmani ar trebui să se poată împrieteni cu copiii evrei sau creştini. Aceste bariere artificiale ar putea fi sparte. Creierul poate fi format să nu genereze impulsuri distrugătoare bazate pe ambiţii sau ură sălbatică. Religia ar putea ajuta, dacă nu ar cultiva ura şi ideea că „dacă nu eşti cu noi eşti duşmanul nostru”. Din păcate, religia extremă a stat până acum la rădăcina celor mai mari catastrofe - inclusiv tragedia de pe 11 Septembrie 2001.

Femeia căzând mi s-a lipit de retină, nu o mai pot uita. Şi mă întorc la Dumnezeul meu, cel cu care vorbesc, cel din sufletul meu. Doamne, ajută-ne!

PS. Vă ataşez o secvenţa de reclamă care mi-a mers la suflet. Merită revăzută.