La mulţi ani, lume liberă

Cât de liberă ai mai fi fost fără America? Şi cum ai fi dacă America s-ar prăbuşi? Ca niciodată, de ziua SUA, ai a te îngrijora. Superputerii numai bine nu-i merge şi, pentru prima oară, are ea nevoie mare de-ajutor.

Lumea liberă nu prea e în formă. Nici în Europa, nici peste ocean. În Germania, o ancoră de multe decenii a democraţiei, a drepturilor omului, a libertăţii presei, opiniei şi exprimării, fostul şef al serviciului secret intern şi de contraspionaj, Hans-Georg Maaßen, a cerut verificarea unor jurnalişti ai presei publice.

Demnitarul creştin-democrat, care candidează pentru CDU la un mandat în Bundestag, consideră că televiziunea publică germană, ARD, ar fi contaminată şi periclitată de relaţiile unora din gazetarii ei de frunte cu extrema stângă.

Derapajele presei

Masiva condamnare a criticilor lui de către crema formatorilor de opinie germani nu e, la drept vorbind, uimitoare. Fiindcă o substanţială parte a redacţiilor germane pare a se afla ferm sub controlul stângii ultraprogresiste, ecologiste şi social-democrate, iar jurnalismul realmente independent devine şi în Germania tot pe atât de rar, pe cât de mult a luat amploare o presă cu ”tendinţi”, spre a-l parafraza pe părintele socialismului românesc, C-tin Dobrogeanu-Gherea.

Cu propaganda, manipularea, cenzura şi dezinformarea se obişnuise lumea liberă ca fenomene de sorginte rusă, comunistă, kaghebistă, securistă. Le practicaseră, cu trist succes, Goebbels, naziştii şi aliaţii lor legionari şi antonescieni.

Mai nou, presa se arată foarte vulnerabilă şi peste ocean. Unde, dimpreună cu marile reţele sociale, a cenzurat ori manipulat timp de mai bine de un an, masiv, varii episoade şi fapte. De pildă evacuarea de demonstranţi de extremă stânga a parcului Lafayette, la începutul anului trecut, la imaginarul ”ordin” al lui Trump care vizita catedrala St. John, un fals mediatic admis recent chiar şi de CNN. Sau, de pildă, relatările, analizele şi comentariile tematizând posibila origine de laborator chinez a coronavirusului.

Contraperformanţele mass-media, dirijate politic întru îngroparea şanselor electorale ale fostului preşedinte, continuă. Acum, presa apuseană, care l-a afurisit şi demonizat insistent, cu devoţiune religioasă parcă, pe fostul şef al statului american, înfierându-i repetat republicanului şi minciunile şi exagerările şi inadvertenţele logice, tace cu privire la crescândele probleme cognitive ce par a-l confrunta pe succesorul său democrat.

Dezorientare demenţială?

E dezorientată presa rău? Sau mai degrabă liderul democrat pe care-l protejează o parte a ei? Sâmbătă, Joe Biden s-a scufundat în perplexitate în replică la întrebarea unui jurnalist cu privire la atacurile informaţionale lansate, probabil, de hackeri din Rusia. Neştiind ce să spună, în ecou la şantajul prin spartul de servere care devalizează de la o vreme vestul, Biden s-a repezit să-şi foiască hârtiile, căutând în ele fără să găsească răspunsul căutat, după care a anunţat că va afla mai multe ”mâine”.

Şirul gafelor prezidenţiale este lung, însă doar presa conservatoare, din care face parte ziarul britanic Daily Mail, s-a obosit să înregistreze o parte din ele.

Una dintre cele mai alarmante s-a produs în timpul summitului americano-rus, când Biden a confundat în repetate rânduri ţări situate la mare distanţă una de alta, ca Siria şi Libia. Fie chiar şi o succintă trecere în revistă a unei părţi a lanţului de inadvertenţe marca Biden, care includ confuzii ale numelor şi funcţiilor principalilor săi colaboratori, ba chiar şi ale membrilor familiei sale, ar putea fi de natură să îngrijoreze orice persoană responsabilă care ţine la SUA, la NATO şi la destinul Occidentului.

Întrucât toate se află în mâna liderului de la Washington, chestiunea acuităţii sale cognitive e şi treaba Europei, nu doar a fostului medic al Casei Albe, congresmanul Ronny Jackson, care i-a îngrijit pe ultimii trei preşedinţi americani. Contra-amiralul Jackson s-a mirat că democraţii nu-i cer şi lui Biden să se supună testului cognitiv pe care l-a trecut, după revendicări imperative ale opoziţiei şi ale presei mainstream, predecesorul lui Biden la cârma SUA.

Dar şi presa europeană tace mâlc, deşi un astfel de test ar fi imperativ în vederea refacerii încrederii generale, puternic zdruncinate mai cu seamă în ultimul an de galopantă involuţie a democraţiei americane, în capacitatea SUA de a conduce lumea liberă. Din care America face parte de 245 de ani, după obţinerea, prin lupte grele, a independenţei de britanici.

O istorie binecuvântată

Marcând la 4 iulie Ziua Independenţei americane, le uram SUA ”la mulţi ani”, ştiind că iubirea mea pentru iubirea de libertate a Americii ”e mai veche decât pot să-mi amintesc. Ea precede conştiinţa faptelor istorice de veşnică pomenire întru salvarea Europei şi a democraţiilor Bătrânului Continent” datorate americanilor. ”De trei ori l-au salvat SUA şi au salvat şi parte din restul lumii, sacrificându-şi militarii şi punându-şi la bătaie bunăstarea” în veacul trecut.

Anterior, Statele Unite au făcut progrese uriaşe pe calea combaterii infectului rasism din epoca sclaviei şi de apoi. Iar de 75 de ani SUA apără şi garantează şi libertatea, şi integritatea Europei apusene.

Totuşi, din China, Rusia şi Iran până pe malurile Potomacului, ura antiamericană se prevalează de erori, neajunsuri şi crime de mult depăşite de societatea americană, spre a acredita o naraţiune vilipendând Statele Unite şi istoria lor, spre a-i eroda valorile, drepturile omului şi sistemul economiei de piaţă. O naraţiune care face enorm caz de ”justiţie socială” şi afuriseşte un fals ”rasism structural”, instituţional, american, spre a slăbi intern şi extern Statele Unite şi a impune o justiţie selectivă, rasism structural şi discriminări de şcoală nouă, de natură să introducă în vest coşmarul neobarbariei.

Cu atît mai devastaţi avem a fi, deci, dacă iubim lumea liberă şi îi dorim şi ei la mulţi ani, de fructele otrăvite ale antiamericanismului şi antisemitismului care, în numele ”progresului”, au început să cotropească lumea nouă. Care-i atacă şi îi destructurează prin politici identitare meritocraţia, democraţia, drepturile şi educaţia şi începe să ocupe chiar inima SUA, dând toxice roade la extrema stângă a Congresului american.

Dar chiar şi aşa: ce-ar mai fi Alianţa Nord-Atlantică fără forţele armate ale SUA? În ce derivă s-ar regăsi, fără farul lor american, democraţiile răvăşite pe oceanele globului de cicloanele iscate în conştiinţa lumii de crimele regimurilor autoritare şi totalitare?

Încât ar fi bine, ar fi chiar excelent să-i urăm Americii nu doar la mulţi ani, ci şi grabnică eliberare şi solidaritatea Europei. Căreia i-ar sta foarte bine s-o ajute şi ea, o dată, în loc să fie complice, în superbia ei, la sugrumarea insidioasă, din interior şi exterior, a libertăţii americane, o libertate în care-şi pun speranţe mari mulţi oameni tot mai tiranizaţi şi terorizaţi ai planetei albastre.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle