„Mission Accopmplished“, un vis de preşedinţi care ameninţă să se transforme în coşmar

Formularea  a devenit celebră, pe nedrept atribuită preşedintelui George W. Bush şi anunţată a fi fost rostită în timpul discursului istoric ţinut în ziua de 1 mai 2003 la bordul portavionului USS Abraham Lincoln pentru a anunţa că „s-au încheiat marile operaţiuni militare din Irak. În această bătălie SUA şi aliaţii săi au învins”. Şi atunci, cine a rostit „Mission Accomplished“?

Răspunsul neaşteptat este că, atunci, nimeni nu a rostit cuvintele respective. Figurau în proiectul iniţial de discurs, dar au fost scoase în ultima variantă de text. Însă nimeni nu s-a mai gândit şi la bannerul pe care-l vedeţi pus pe turnul de comandă al portavionului, parte a unei foarte profesioniste (aş spune chiar savante şi creatoare de şcoală) puneri în scenă de tip eroic care trebuia să transmită întregii lumi măreţia puterii americane şi să simbolizeze un moment esenţial în lupta împotriva terorii.

Scenografia aceea a fost intens utilizată ca simbolică pentru o şcoală a propagandei eroice, aşa cum se cuvenea, pentru a anima pozitiv mentalul colectiv cu o imagine nemuritoare. În completarea mesajului simbolic, Bush, comandantul suprem al forţelor militare, a sosit la bordul portavionului nu cu elicopterul prezidenţial, ci într-un avion de luptă tip S-3 (care se află acum în Muzeul aviaţiei navale din Pensacola), ocazie de a reminti tuturor că Bush, chiar dacă nu fusese antrenat ca pilot pentru portavion, avea totuşi pregătirea specifică pentru misiuni cu interceptoarele F-102 ale Gărzii Naţionale.

Legenda eroică era definită şi lansată pe toate canalele mediatice din lume. Împreună cu fraza respectivă, devenită realitate, adică rostită chiar de preşedinte, în decursul unei vizite în Afganistan, într-un discurs în faţa soldaţilor americani. La Camp As Sayliyah, în iunie 2003, preşedintele Bush afirma: „America v-a trimis într-o misiune pentru a elimina o mare ameninţare şi pentru a elibera un popor oprimat, iar această misiune a fost îndeplinită“.

Impresionat de rezultatele campaniei de imagine, preşedintele Trump a preluat formularea respectivă (chiar dacă Bush spusese demult că o regretă ca pe o mare greşeală) şi o utilizează într-un tweet pentru a saluta succesul unor bombardamente aliate în Siria:

Numai că exista o uriaşă problemă: în cazul Bush, campania militară de-abia începuse în Irak şi Afganistan, iar în Siria, pentru Trump, lucrurile erau tare departe de a fi rezolvate. Misiunile din Orientul Apropiat se dovedeau pe zi ce trecea, pe an ce trecea, generatoare de tragedii umane şi materiale, plătite din greu de americani şi aliaţii lor (printre care şi românii) într-o confruntare care nu este încheiată nici acum.

Afganistan, Siria şi Irak, cele trei mari teatre de luptă în care americanii au luptat ca forţă principală (suportând cea mai mare parte din costuri) sunt în continuare o problemă deschisă deoare nimic nu este rezolvat nici în domeniul militar, nici în cel de securitate, nici în opera de reconstrucţie civilă şi nici în asigurarea unui dialog social la nivelul întregii societăţi. Americanii s-au retras din Siria, sunt în ultima fază de negocieri cu talibanii pentru a le preda integral ţara, iar în Irak este declanşat un mecanism cu potenţial devastator deoarece este deja apărută chemarea la acţiune concertată a tuturor drept-credincioşilor împotriva duşmanului american. Azi vom afla dacă în Parlamentul irakian va fi adoptată şi moţiunea înaintată în regim de urgenţă cerând ca soldaţii americani să părăsească de urgenţă teritoriul irakian. Iar un deputat pro-iranian a anunţat deja că toţi colegii săi care vor vota împotrivă vor fi socotiţi trădători. Trădători de ţară şi ai credinţei străbune. O decizie antiamericană în Parlamentul de la Bagdad va fi, politic, o umilinţă supremă şi care poate avea un efect tip bulgăre de zăpadă în statele cu atitudini ezitante sau ambivalente din zonă.

Singura posibilitate practică de care dispun americanii pentru a inversa jocul este ca Trump să anuleze politica de retragere a trupelor din cele trei ţări menţionate şi să reia investiţia de război la cotele maxime, asta însemnând sute de mii de soldaţi, echipamente şi materiale diverse retransportate în bazele din Afganistan sau Irak, cele de odinioară din Siria trebuind acum recucerite de la noii lor proprietari, armata siriană, ruşii, turcii şi iranienii.

Va fi ceva extrem de dificil deoarece, brusc, multora li se face frică de posibila escaladare regională a unui conflict care se poate internaţionaliza în câteva secunde. Toţi iau foarte în serios atât promisiunile de răzbunare ce se multiplică acum în toată lumea musulmană, cât şi angajamentul lui Trump de a ordona lovirea a 53 de ţinte iraniene „de nivel foarte înalt, importante pentru Iran şi cultura sa naţională“.

Dar asta a mai fost şi altă dată. Nimeni nu a intrat în asemenea alertă globală. De ce acum? Poate, asta ar fi una dintre explicaţii, americanii s-au consultat imediat cu cei care au asigurat din punct de vedere politic credibilitatea misiunilor Coaliţiei internaţionale împotriva terorismului. Răspunsul este echivalent cu un semnal de alarmă major: aliaţii europeni le transmit un apel la atenţie şi reacţii echilibrate, iar ceilalţi, beneficiarii direcţi ai „misiunilor îndeplinite” se dezic de-a dreptul de binefăcătorii americani.

Mie mi se pare uluitor semnalul speriaţilor din guvernul afgan, toţi băieţi aflaţi în funcţii exclusiv datorită americanilor şi fiind în viaţă datorită protecţiei personale asigurată de trupele speciale americane. În aceste condiţii, preşedintele afgani Ashraf Ghani scria un tweet vineri seară: „Azi, în cursul unei convorbiri telefonice cu secretarul de stat al SUA, am subliniat din nou că teritoriul Afganistanului nu trebuie să fie folosit împotriva unei terţe ţări sau într-un conflict regional”.

Iar prim-ministrul Abdullah Abdullah a scris imediat că „speră ca recentele evenimente nu vor avea un efect negativ în ceea ce priveşte cooperarea între prietenii şi aliaţii noştri în Aganistan”. Dar cel mai precis şi mai tare loveşte mesajul transmis de Hamid Karzai, fostul preşedinte al Afganistanului: „În ciuda prezenţei militare americane în Afganistan, Iranul şi Afganistanul au menţinut relaţii cordiale şi frăţeşti. În perspectiva noilor provocări de acum, sper ca Iranul să-şi continue demersul înţelept şi prietenesc în legătură cu Afganistanul“.

Îi este oare frică de cei peste un milion de refugiaţi afgani găzduiţi de Iran şi care susţin o revenire cât mai rapidă a talibanilor şi ar putea să constituie o zonă de recrutare certă antiamericană, răspunzând chemării la vânătoare şi răzbunare formulate de Ayatollahul Kamenei, Liderul Suprem din Iran, aceeaşi fiind lansată şi în Irak de liderul şiit Al Sadr (foto)?

Necunoscuta majoră o reprezintă capacitatea ofensivă reală a grupărilor paramilitare afiliate Al Quaeda şi ISIS de a efectua lovituri asupra bazelor militare americane din zonă (vezi ultimele atacuri de intensitate medie de la Bagdad). Dar şi voinţa lor de a autoriza misiuni în ţările africane unde deţin controlul situaţiei, în acest sens fiind simptomatic acum atacul lansat de mujahedinii din Al Shebab , grupare afiliată Al Quaeda, asupra unei baze americano-keniene din regiunea Lamu, esenţială pentru locaţia sa strategică.

Rămâne să vedem dacă Trump va considera că sprijinul Israelului şi al Arabiei Saudite (poate şi al Emiratelor) este suficient pentru a relansa o campanie în Siria, Irak şi Afganistan, fie ca preludiu, fie în paralel cu o lovitură militară convenţională multiplă împotriva Iranului. Şi, de data asta, să vedem dacă va obţine aprobarea Congresului pentru a angaja trupele americane în asemenea operaţiune complexă şi pe un teritoriu devenit ostil.

„Mission Accomplished“?