Neîmblânzitul Trump, corona şi campania

Nimic nu-l îngenunchează pe neîmblânzitul Trump. Cu acest mesaj implicit a părăsit preşedintele spitalul la trei zile de la internare, un concert de previzibile condamnări însoţindu-l la Casa Albă. Ce-i mână pe toţi?

S-a încetăţenit în presa mainstream a ultimilor patru ani ca nimic din ceea ce face Donald Trump să nu fie în regulă. Acest trend, confirmat de sondajele care-l văd conducând confortabil pe Joe Biden, s-a întărit în ultimele săptămâni înaintea unor alegeri, care, în fapt, au şi debutat prin votul prin corespondenţă. 

Ţintuirea la stâlpul infamiei

În aceste condiţii, alianţa dintre opoziţia democrată şi massmedia controlată în mare măsură de stânga nu stă cu mâinile în sân. Stimulată şi amplificată de greşelile reale, sau imaginare, comise de infectatul Donald Trump, ori atribuite lui din raţiuni polemice, demonizarea preşedintelui se apropie de cote paroxistice.

O parte din komentariatul stângist s-a autodescalificat, dorindu-i preşedintelui, după aflarea veştii contaminării sale şi a soţiei lui, să ”moară în chinuri groaznice”. 

Afurisirile au luat o asemenea amploare încât au determinat până şi o reţea în genere foarte ostilă preşedintelui, ca Twitter, să anunţe că va ”înlătura postările exprimând nădejdea că Trump va muri de Covid-19”. 

Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă, reţeaua care nu prea respectă libertatea de opinie, s-a abţinut la a-i ameninţa cu suspendarea pe transgresorii celor mai elementare reguli de convieţuire şi civilizaţie, cum le face preopinenţilor conservatori.

Ceea ce a reîncurajat ocara şi măscările. Concomitent, s-au formulat şi critici mai serioase. I s-a reproşat lui Trump mai întâi că, îmbolnăvindu-se din neglijenţă, ar fi pus în pericolul securitatea naţională. Apoi că, încercând să se dea macho şi neînfricat, spre a-şi saluta suporterii şi a-şi încuraja electoratul, Trump ar fi dat un exemplu de execrabilă imprudenţă, şi-ar fi pus în pericol colaboratorii, ar fi riscat, contagios fiind, viaţa agenţilor însărcinaţi să-l păzească şi a cameramanilor veniţi să-l filmeze. În plus, că ar fi fost tratat cu medicamente speciale, inaccesibile marelui public. 

Pretenţii şi realităţi

Şi câte şi mai câte. Or, nu tot ce i se impută candidatului dreptei republicane la un nou mandat la Casa Albă, ori medicilor săi, e realmente condamnabil. În fapt, unele acuze ale stângii sunt contradictorii, dacă nu de-a dreptul ridicole. Aşa este de pildă acuza periclitării securităţii naţionale faţă cu reproşul că ar fi folosit hapuri de o categorie inabordabilă americanilor de rând. Din două una. Ori se optează pentru un utopic egalitarism. Ori ţara chiar are nevoie de un preşedinte. Caz în care n-ar fi o idee prea rea să i se asigure liderului ei tratamentul optim recomandat de medicină.  

Principala misiune a unui şef de stat e să-i asigure ţării sale securitatea, descurajând orice atac şi orice agresiune, directă sau hibridă. Nimic nu e deci mai benefic, în acest scop, decât ca liderul în cauză să proiecteze în afară impresia ca ar radia forţa, ar exuda energie şi ar emana putere. Nimic nu e mai pernicios decât un lider abulic, care dă impresia că ar fi pe moarte. 

Ori că e slab şi se teme. Căci impresia anemiei ori senzaţia că s-ar teme i-ar stimula masiv duşmanii. În contextul politic al lumii noi şi al raporturilor globale, e clar cum apreciază postura lui Trump intelectualii stângii radicale din vest şi de peste ocean, care, dotaţi cu doctrine sau tehnici necesare disimulării unei atari atitudini, au aderat fără rezerve la antiamericanism. Cum să le placă un lider care proclamă ”America first” şi mai şi încearcă, vădit, să proiecteze imaginea necesară a-i conferi lozincii credibilitate? 

Subtexte electorale  

Adversarii politici moderaţi au şi alte motive să nu agreeze demonstraţiile de forţă ale lui Trump. Şi lor şi altora le e clar că preşedintele nu se dă mare pe balconul Casei Albe atât pentru a descuraja o potenţială agresiune externă, cât pentru a câştiga alegeri într-un final de campanie în care e cotat de mulţi, pe bază de sondaje, ca fiind aproape irecuperabil în urmă.

Dar mai poate răsturna el situaţia, în ciuda acestor estimări? În duelul său tv direct cu democratul Joe Biden, republicanul n-a făcut defel o figură prea bună. Dimpotrivă. Deşi şi-a dominat clar rivalul, în cursa pentru votul nehotărâţilor a irosit şanse importante în a suscita simpatii, în a evita capcanele net mai fragilului său adversar şi în a-l încolţi şi decredibiliza eficient pe Joe Biden. 

Totuşi, frica aparent iraţională a stângii persistă. Groaza şi teroarea democraţilor şi presei sunt alimentate de şocul victoriei repurtate de Trump în 2016, în faţa unei Hillary Clinton, considerată de aproape toată mass-media şi de virtual întreaga comunitate a experţilor drept câştigătoare certă a scrutinului.

Instinctul lui Trump

Deşi, dincolo de critici îndreptăţite, din vindictă, resentiment politic, opoziţie ideologică, scopuri revoluţionare, ori spirit de turmă i s-au lipit preşedintelui de frunte, în ultimii patru ani, înjositoare etichete şi epitete, Trump a dovedit atunci şi ulterior că nu e un idiot. Şi nici psihotic. În plus, a probat repetat şi mai ales în politica sa externă că e posesorul unui rar instinct al puterii. Unul pentru care îl invidiază şi contracandidaţii zdrobiţi în prima sa cursă pentru Casa Albă, şi varii lideri sau formatori de opinie dotaţi şi capabili de machiaverlâcuri, dar mai puţin înzestraţi cu realism politic.

Coşmarul democrat ţine de prezumatele virtuţi ale unui astfel de instinct, cu ajutorul căruia nu puţini se tem că Trump s-ar putea pune în scenă astfel încât să mobilizeze eficient acea parte a bazei sale de putere care i-a dăruit în 2016 victoria în state cheie.   

Scrutinul, corona şi iresponsabilitatea politică

Dar ce importanţă mai au toate acestea într-o pandemie care a secerat peste două sute de mii de vieţi americane? Nu e iresponsabilă poziţia unui lider care, altfel decât contracandidatul său democrat, îi încurajează pe americani ”să nu se lase dominaţi” de virus? Care, deşi recomandă prudenţă, le cere ”să nu le fie frică”, să creadă că SUA dispun de cel mai bun ”echipament medical” şi de ”cele mai bune medicamente elaborate recent”, iar americanii vor ”învinge”? N-ar fi mai util, întru prezervarea vieţilor periclitate de corona, să se favorizeze noi şi cât mai severe restricţii? Nu i-ar trebui Americii nu doar măşti pe figuri şi şcoli închise, ci şi un nou lockdown, aşa cum a afirmat Biden că l-ar impune ”la nevoie”, dacă ajunge la putere, după ce tot el a minimalizat virusul sugerând pe Twitter la 1. februarie că închiderea traficului aerian cu China ar fi o măsură ”isterică şi xenofobă”?

N-ar fi destul să se elimine inconsistenţele, inconsecvenţele şi inadecvările unor politicieni ca preşedintele, sau ca Joe Biden, care, aiuritor, speră, ajutat de presă, să fie de ajuns să nu fie Trump ca să fie ales, spre a se rezolva chestiunea. 

Mai e nevoie şi de puţină minte. Creştin-democratul Wolfgang Schäuble, dispune, incontestabil, de ea. În aprilie curent, Preşedintele Bundestagului german reliefase că, ”în criza corona nu i se poate subordona protecţiei vieţii totul”. Valoare absolută n-are, potrivit lui, ”decât demnitatea omului”, care ”nu exclude însă fatalitatea morţii”. Amintind de verdictul lui Alexis de Tocqueville din ”Democraţie în America”, Schäuble avertizase atunci explicit în contra reîngrădirii drepturilor fundamentale odată anulat lockdownul, ca şi împotriva ”suprasolicitării statului”. 

Demnitarul ceruse atunci să se introducă în calcul şi ”enormele consecinţe negative de tip economic, social, psihologic sau de altă natură” ale unor restricţii de amploare. 

Or, nu s-a invalidat nimic din ce a spus atunci dregătorul german. Încât iresponsabil e să nu se ţină cont de avertismentele sale.  

Petre Iancu - Deutsche Welle