Persoana anului 2017

În 1927, revista Time, cu o dată de apariţie din 1923, începea să desemneze persoana anului. Până relativ recent aceasta era numită „Bărbatul/Femeia anului“, dar după 1999 a devenit „Persoana anului“.

Deşi cu câteva săptămâni înainte de desemnarea Persoanei anului 2017, Preşedintele american actual anunţa prin clasicul lui sistem de comunicare pe Twitter că el fusese desemnat drept câştigător, conducerea revistei a trebuit să nege această ştire [sic] falsă.

Pentru prima oară de când are loc acest eveniment, două organizaţii/grupări au reuşit să se ridice în clasamente. Şi anume, #metoo şi #theDreamers. De ce sunt ambele importante acum? Anul acesta femeile au fost auzite din ce în ce mai des şi mai clar: abuzul sexual e o crimă. Deşi în societatea americană sunt multe cazuri în care atacatorii nu sunt pe deplin/mereu condamnaţi în funcţie de gravitatea actului comis, în timp ce victimele retrăiesc momentele de teroare prin care au trecut ajungând la ceea ce în engleză se numeşte „revictimization“, mişcarea #metoo în 2017 a avut răsunetul meritat. Doamna Burke, o femeie de culoare, este cea care a creat această mişcare cu un deceniu în urmă. Ei i s-au alăturat alte voci care în timp au început să spargă zidul indiferenţei şi al stigmatizării. Să faci o victimă a agresiunii fizice şi verbale responsabilă de ce i-a întâmplat este absurd şi greu de conceput. Dar, din păcate, s-a întâmplat de mult prea multe ori.

Am crescut într-o familie în care eram numai femei, cu excepţia tatei. În casa copilăriei mele era un farmec intens de feminitate. Iar blândeţea tatei făcea casă bună cu el. Eram eu, mama, mamaia şi sora mea mai mare. Ca fete, ni s-au spus celebrele, dar inadecvatele clişee: „O domnişoară vorbeşte într-un anumit fel şi se îmbracă fără să provoace“. „Asta (variază de la caz la caz) nu se cade unei domnişoare“ etc.

În ultimii ani de liceu, eram la clasa de uman cu profil de limbi străine şi eram disproporţionaţi în ce priveşte raportul fete-băieţi. Aveam patru flăcăi şi restul eram doar fete. Şi acolo era o energie feminină deosebită. Nu eram nici călugăriţe, nici prostituate. Eram tinere în formare, eram adolescente care treceam o dată de la comunism şi cenzură şi apoi de la copilărie fără modele la tinere femei dornice să spargă gustul stătut al societăţii comuniste în care până mai ieri trăiserăm.

Acasă şi la şcoală, am descoperit cât valorez ca femeie, dar şi câte sunt de reparat. Odată ajunsă în SUA, am înţeles miza sexului meu: şi aici este inegalitate.

Dar de la inegalitate la abuz fizic şi verbal, e ceva ce nu am trăit. Dar doar dacă nu mi s-a întâmplat personal asta nu înseamnă că nu pot face ceva. Plus, să credem că e o coincidenţă că în 2017 persoana anului este o grupare, cea a femeilor care nu mai trebuie să se ascundă, ar fi o naivitate costisitoare. În climatul politic creat de actuala preşedenţie (în care partidul de opoziţie nu ar trebui să se disculpe deloc), femeile îşi arată încă o dată puterea şi clasa. Înainte de inaugurare, a avut loc marşul de protest al femeilor la Washington, D.C., urmat în martie de legendara „A Day without a Woman“. La final de an, mişcarea #metoo, a devenit virală pentru că femeile au înţeles că unite pot schimba, vorbind pot demasca.

Fireşte că este „bitter-sweet“ ce se întâmplă. Este amar pentru că vorbim despre abuz, câteodată repetat, urmat de tratament, depresie severă, şi, în unele cazuri, sinucidere. Dulcele vine doar ca un memento şi anume: lupta abia a început. Cei care au fost daţi afară din poziţii celebre şi cu influenţă sunt doar un mic procentaj. Ca iceberg-ul, cei de sub apă, trebuie scoşi la iveală. Rămâne să continuăm să îi demascăm pe toţi cei care au atacat corpul şi mintea femeilor tratându-le ca (pe) obiecte uzuale. Mai mult, ca la o boală, e mai uşor să previi decât să tratezi şi în acest caz educaţia trebuie reevaluată. Nu trebuie să le zicem doar tinerelor fete să fie puternice, trebuie să le amintim lor cât şi tinerilor băieţi că respectul e ceva care se dobândeşte, nu ne naştem cu el. Şi respectul se câştigă cu greu.

Deşi, recunosc, idealista din mine ar fi vrut să fie un câştigător la egalitate anul acesta, #metoo şi #theDreamers (pentru mai multe detalii, daţi căutare DACA), accept această victorie ca un pas către vindecare. Sună aspru, medical, de parcă toţi nu am mai fi parte dintr-o societate, ci la coadă la pastile sau în sala de aşteptare să ne vadă vreun doctor, dar, privind mai cu atenţie la ce e în jur, lumea suferă ambulatoriu şi totuşi lumea, colectiv, prin proteste, cu curaj, va trebui să continue să lupte.

Pentru femeile care au spart zidul gros, meschin, şi infam al tăcerii, le mulţumesc. Pentru femeile  încă timorate, le încurajez să vorbească. La rândul meu, duc mai departe ce au început, fie că o fac pe social media, fie cu studenţii mei: femeile nu mai vor/trebuie să tacă. „The Silence Breakers“, cum sunt numite aici, gestul vostru ne aduce mai aproape de vindecare dacă îl facem auzit în toate locurile din lume în care cazuri similare au fost comise.

PS: Doamna Andreea Maria Paul a publicat anul trecut o analiza pertinenta pe acest subiect.