Politica Americii lui Trump de negociere în forţă, la ora decontului şi credibilităţii

Politica de negociere în forţă, impusă SUA de către preşedintele Donald Trump, se apropie de momentul suprem de testare al voinţelor, eficienţei şi credibilităţii ameninţării proferate în abordările prezente.

Donald Trump mizează pe acţiunea tip Mike Tyson, descrisă de el chiar în cartea Great Again, aceea de a lovi primul puternic pentru a face ordine între preopinenţi, de unde referirea în capitolul de politică externă la forţa militară şi de descurajare serioasă. Ei bine, astăzi teoria e testată practic de diferiţii săi parteneri şi competitor.

Prima provocare majoră intervine în Coreea de Nord, acolo unde, după ce l-a legitimate pe Kim Jong un prin întâlnirea bilaterală din Singapore, urmează ca acesta să livreze. Iar pentru moment rezultatele sunt departe de a fi încurajatoare, aşa cum remarcă şi criticii săi de pe tărâm american, şi organismul specializat al ONU, care a infirmat progresele în desfacerea elementelor programului nuclear şi balistic. Aici, Donald Trump a pasat vina pe relaţiile tensionate cu China şi a lansat semnalele supărării strategice pe Coreea de Nord, blocând vizita secretarului său de Stat la Phenian.

Cu China lucrurile sunt tot mai complicate şi alunecă spre război comercial, dar există şi ameninţările ca acest conflict ce vizează noi taxe pe produsele importate din China să escaladeze şi să se transpună şi în alte zone ale spectrului, pe toată agenda bilaterală. Referinţa lui Donald Trump la lipsa de susţinere în constrângerea Coreei de Nord nu e întâmplătoare. Pe de altă parte, abordarea sancţiunilor ameninţă să afecteze ambii giganţi economici, şi SUA şi China, şi să producă o criză urmată de recesiune la nivel global.

Nici în Siria întâlnirea Trump-Putin de la Helsinki nu a dat rezultatele scontate, din contra. Avansul regimului susţinut de forţele iraniene, miliţiile şiite pro-iraniene, companiile militare private şi aviaţia rusă în zona Idlib ameninţă poziţiile turco-americane, motiv pentru care SUA a lansat, prin consilierul prezidenţiale John Bolton, un avertisment omologului rus, Nikolai Patrushev în legătură cu utilizarea armelor chimice asupra regiunii şi implicării directe, în forţă, a SUA împotriva regimului. Un alt caz în care ameninţările şi războiul de imagine şi legitimitate trebuie dublat de acţiune credibilă. Nu mai vorbim aici şi despre marele absent din discuţia directă, Iranul.

Kim Jong Un şi Donald Trump FOTO Getty Images

Afacerea nord-coreeană şi responsabilizarea Chinei pentru lipsa de progrese

După vizita inedită şi flamboaiantă din Singapore, atunci când Preşedintele SUA, Donald Trump, i-a oferit o gură de legitimitate lui Kim Jong un şi oportunităţi foto negândite anterior contra unei imagini de om capabil să rezolve marile probleme ale lumii, iată că noile accente şi perspectivele soluţionării problemei sunt mult mai complicate. Preşedintele american avertiza, după etapa de euforie, că este vorba despre un proces greu şi lung de negociere, dar a menţionat constant că lucrurile sunt pe făgaşul bun şi că Kim Jong un îşi respectă angajamentele, raportarea la liderul nord coreean fiind extrem de deferentă în aceste momente.

În subsidiar, Trump şi-a continuat totuşi abordarea dură specifică, o abordare de om de afaceri şi negociator dur mutată în relaţiile internaţionale. Şi, cum în acest domeniu lucrurile sunt fluide şi greu de dezvoltat, absenţa unor progrese majore vizibile – mai puţin o dezafectare la o facilitate veche a Phenianului – dar şi un raport la ONU care arată o febrilitate în jurul unor situri cunoscute pentru teste nucleare şi balistice nord coreene au dus, ambele, la o formă şi mai dură de reacţie.

Ca de obicei, decontul se face de către Donald Trump în spaţiul public, via Twitter. Aşa am aflat despre anularea vizitei Secretarului de Stat, Mike Pompeo, realizată deoarece nu s-au făcut suficiente progrese de către partea Nord Coreeană, iar blamul pentru această stopare a paşilor a fost pus pe China şi influenţa ei. Donald Trump a comunicat că astăzi, având în vedere noile taxe introduse de SUA şi războiul comercial declanşat între Washington şi Beijing, China nu mai ajută atât de mult presiunea asupra Phenianului, în ciuda embargoului existent la nivelul ONU. Deci orice vizită a fost amânată până după soluţionarea diferendului cu China pentru a putea coordona cu Beijingul presiunile şi a forţa denuclearizarea peninsulei Coreea.

Scenariile sunt multiple, dar datele din surse deschise, din presa momentului, arată că la prima vizită a Secretarului de Stat Pompeo la Phenian, după summitul din Singapore, progresele s-au soldat cu un blocaj din start, odată ce Washingtonul susţine nevoia denuclearizării totale – nu numai absenţa testelor balistice şi nucleare – a renunţării de către Kim Jong un la arma nucleară, fără ca ridicarea sancţiunilor să se consume înainte de încheierea procesului. Pe de altă parte, Phenianul are nevoie urgentă de concesii pentru a face acceptabilă inversarea procesului nuclear. Adică pe scurt, nord-coreenii doresc ajutor umanitar şi economic, ridicarea sancţiunilor (fie şi graduală) abia ulterior venind concesiile sale pe programul nuclear şi balistic.

Până la urmă, vorbim de un joc de sumă nulă, blocant: SUA nu poate să cedeze şantajului nord-coreean cu lansarea rachetei nucleare, de aceea nu poate admite concesii înainte începutului serios şi verificabil al procesului de denuclearizare, care să fie ferm convenit. Pe de altă parte, Kim Jong un nu poate dovedi nici o urmă de slăbiciune admiţând concesii majore precum denuclearizarea şi paşi importanţi şi concreţi în această direcţie fără să livreze ceva populaţiei, arătând preţul primit în beneficiul cetăţenilor pentru un asemenea pas. Fără a mai vorbi despre lipsa de garanţii privind suprevieţuirea regimului, odată programul nuclear abandonat, iar aici precedentul Ucraina prin Memorandumul Budapesta 1994 şi Libia lui Muammar Al Gaddafi apasă greu ca precedente: în primul caz ţara denuclearizată complet şi-a pierdut teritoriul, prin anexarea Crimeii, în ciuda garanţiilor membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate, în a doua Gaddafi şi-a pierdut ţara şi viaţa după ce a renunţat la programul nuclear.

China vrea să menţină controlul absolut asupra apropiatului său, Phenianul, iar înrăutăţirea relaţiei comerciale cu SUA pare a se repercuta asupra întregului complex de relaţii sino-americane, inclusiv asupra dosarului nord-coreean.

Dacă aceasta este evaluarea curentă, un alt posibil scenariu îl reprezintă forţarea unor câştiguri substanţiale. Dacă după prima întâlnire, nord-coreenii denunţau „cereri banditeşti“ din partea americanilor, azi o renunţare la întâlnirea la vârful diplomaţiei a agitat puternic administraţia sud-coreeană, care a cerut ca momentumul actual să nu fie pierdut şi ca SUA să menţină angajată Coreea de Nord în mod constant. De aici posibilitatea ca această avalanşă de tweet-uri pe o problemă atât de sensibilă să fie tot un element de negociere prin presiune, iar Donald Trump să o fi făcut, în acord cu Secretarul de Stat Pompeo şi cu stafful său, inclusiv cu scepticul în domeniul negocierilor cu Coreea de Nord John Bolton, consilierul pentru Securitate al Casei Albe.

Iar referirea la China, ca şi anunţul deciziei de amânare a vizitei la vârf, s-ar putea să fie tot o demonstraţie de forţă şi o presiune dură şi asupra Chinei, spre a obţine o înţelegere şi a debloca negocierile, odată ce acest procedeu a mai fost utilizat cu terţe ocazii, dar chiar în dosarul denuclearizării Coreii de Nord, atunci când, cu nici o săptămână înainte de reuniunea din Singapore, din iulie, Donald Trump însuşi anunţase că nu mai vine şi că renunţă la întâlnire din lipsa de progrese şi perspective favorabile a înţelegerilor. Şi de această dată, am putea să avem aceeaşi situaţie de forcing, de acţiune dură asupra părţii cu care negociază (Coreea de Nord) şi a aparţinătorului (China), ultima fiind responsabilizată, deopotrivă, prin expunerea publică în legătură cu perspectiva negocierilor.

Nu mai puţin adevărat este că relaţia Washington-Beijing este, în momentul de faţă, într-o situaţie foarte precară, după impunerea taxelor echivalente cu 50 miliarde de dolari câştig pentru SUA, în condiţiile deficitului balanţei comerciale între cei doi giganţi, în avantajul Chinei. Divergenţele majore cu SUA la nivel commercial şi dorinţa Chinei de a nu ceda piaţa nord-coreeană către Rusia - un alt element perturbator, dacă nu chiar distrugător, al acordului Washington Phenian - determină aceste evoluţii. China vrea să menţină controlul absolut asupra apropiatului său, Phenianul, iar înrăutăţirea relaţiei comerciale cu SUA pare a se repercuta asupra întregului complex de relaţii sino-americane, inclusiv asupra dosarului nord-coreean.

Războiul comercial sino-american în epoca escaladării accelerate: 375 miliarde deficit, vizate de taxe

Ultima săptămână a negocierilor între Beijing şi Washington a arătat semnele cele mai îngrijorătoare ale escaladării războiului comercial, cu un impact major asupra economiei mondiale. Toate semnele sunt negative: informaţii reduse dar cazuri particulare scăpate presei, lipsa unei declaraţii finale a negocierilor de două zile, absenţa oricărui semn sau indicaţie privind o viitoare rundă de negocieri în continuarea celei prezente, în timp ce continuă audierile la Departamentul Trezoreriei pentru introducerea unei noi runde de taxe suplimentare, cel mai probabil în septembrie-octombrie.

La originea disputei comerciale se află deficitul comercial de 375 miliarde de dolari între cei doi giganţi mondiali. Evaluarea macroeconomică a subiectului a făcut ca Donald Trump să anunţe, încă din perioada campaniei electorale, eforturi de reechilibrare bazate în special pe taxe introduse pe categorii de produse importante. Anul trecut, negocierile bilaterale au dus la un plan de 100 de zile în care abordarea era una soft, de reechilibrare graduală, pas cu pas, nuanţată şi fără forcinguri, a schimburilor comerciale, în aşa fel încât să fie atins dezideratul echilibrului comercial (în fapt viza doar jumătate din deficit, 200 miliarde de dolari din cele 375 ale deficitului curent American). Metoda convenită atunci era aceea de a combina instrumentele, între accesul american mai permisiv pe piaţa chineză şi importul de noi produse de către China de pe piaţa americană, pentru a echilibra situaţia.

Iată că această abordare nu a dat rezultatele scontate, aşa încât, pentru schimburi în valoare de 200 miliarde de dolari, se caută formule de taxe introduse produselor chineze pentru a compensa acest deficit comercial. Acţiunea a început cu primele 50 miliarde vizate, care ar putea aduce 16 miliarde de dolari extra-taxe sau ar produce un echilibru descurajând produsele chineze vizate, care au producţie alternativă la nivel american sau global.

Poziţiile sunt greu conciliabile: China susţine că a respectat regulile Organizaţiei Mondiale a Comerţului, către care va îndrepta procesele de sancţionare. Mai mult, ameninţă cu măsuri de retorsiune la nivelul taxelor, vizând produsele americane. SUA susţine că a abordat o poziţie dură din cauza furturilor intelectuale, a transferului tehnologic fără respectarea drepturilor de autor, a procedurilor de înlocuire de pe piaţa chineză a importurilor prin calchierea lor de către firme chineze şi acţiunea guvernamentală programatică a Beijingului pe această direcţie, astfel că firmele americane care intră pe această piaţă au viaţă scurtă, atât cât să se preia ideile şi produsele şi să se creeze companiile clone chineze pentru acelaşi tip de produse.

În plus, reproşul vizează supraproducţia chineză ca acţiune programatică a economiei Beijingului, subvenţionată de stat, pentru a inunda piaţa americană şi pentru a prezenta produse cu costuri foarte reduse datorită numărului mare a lor şi a calităţii în general mai reduse, dar suficiente pentru a funcţiona. Mai mult, fiabilitatea acestor produse este redusă, deci reclamă, în timp mai scurt decât durata de viaţă a produselor occidentale echivalente, schimbarea lor - deci un nou consum - şi mai ales schimbarea de generaţie datorită uzurii morale. Totul fără investiţie tehnologică proprie.

Partea chineză speră ca disputa comercială să nu atingă alte domenii, o afirmaţie ce poate suna şi ca ameninţare, în egală măsură, la adresa Statelor Unite.

E clar că relaţia nu poate fi deblocată la nivelele inferioare, de natură tehnică. Mai mult, abordarea este dură şi nici nu s-a mai vorbit despre susţinerea importurilor unor noi produse din SUA, deci o creştere a comerţului pentru reechilibrare. SUA merge pe suprimarea produselor chineze de pe piaţă, prin taxe şi reducerea consumului domestic de asemenea produse. Totuşi partea chineză a anunţat că discuţiile au fost „constructive“ şi „sincere“, o dovadă a înclinaţiei spre negociere şi găsirea de soluţii, cu referire la înţelegerile anterioare nesatisfăcute pe domeniul pui chinezeşti gătiţi, de exemplu, un caz discutat ce arată deschiderea la compromis, dar cu avantaje pe alte pieţe ale chinezilor.

Contra-argumentul american vine de la exemplul Micron Technology, căreia o curte de justiţie din China i-a interzis, în luna iulie, temporar să vină pe piaţa unde era şi unde vindea semiconductoare, în timp ce pe aceeaşi piaţa intra firma clonă taiwaneză, United Microelectronics Corp (UMC), urmată de eliminarea competitorului original de pe piaţa chineză şi înlocuirea cu cel ce furase tehnologia, practica competiţia incorectă şi furtul intelectual. De fapt, UMC a fost dată în judecată în California pentru furtul de tehnologie, într-un caz civil. E doar cel mai recent caz, din iulie anul curent.

Partea americană ar fi semnalizat chinezilor că perspectiva judecării cazului la OMC, după regulile Organizaţiei Mondiale a Comerţului, este superfluu, deoarece are suficiente argumente de comportament necompetitiv în cazuri particulare vizate de taxe pentru a arăta că e în dreptul său să reacţioneze. Şi partea chineză a reacţionat, în organele sale de presă - Global Times, ziarul Partidului Comunist Chinez -, insistând asupra probabilităţii crescute a extinderii războiului comercial şi insistând că ambele părţi au rămas cu disputa la teme strict comerciale şi nu au extins-o în alte domenii. Partea chineză speră ca disputa comercială să nu atingă alte domenii, o afirmaţie ce poate suna şi ca ameninţare, în egală măsură, la adresa Statelor Unite.

FOTO 123 RF

Statele Unite ameninţă Rusia cu lovituri devastatoare dacă Al Assad foloseşte armele chimice

SUA a trasat din nou liniile clare ale unei intervenţii puternice, cu arme grele, asupra regimului Al Assad. Şi nu întâmplător a avut loc această avertizare a consilierului pentru Securitate naţională al Statelor Unite, John Bolton, în întâlnirea de la Geneva cu omologul său, Nikolai Patrushev. Situaţia a fost divulgată presei americane de surse prezente la întâlnire, ceea ce arată că a fost autorizată această scurgere de informaţii. E vorba despre preocuparea părţii americane faţă de folosirea de către regimul al Assad a armei chimice în ofensiva pregătită în provincia Idlib, ultima pretinsă zonă de dezescaladare care nu a fost reocupată de regim cu sprijinul trupelor iraniene, a miliţiilor şiite pro-iraniene, a companiilor militare private şi a aviaţiei ruse.

Preocuparea vine în urma unor avertismente anterioare care vizau utilizarea arme chimice şi în alte regiuni de dezescaladare, în sud-est, înainte de ofensivă, fără a mai vorbi despre utilizarea acestor arme de distrugere în masă de la începutul războiului, unele chiar anul trecut, fapt care a determinat utilizarea rachetelor Tomahawk şi distrugerea unor facilităţi de stocare, producere şi lansare a acestor tipuri de arme în zona aflată sub control sirian. Avertismentul public are multiple valori de întrebuinţare: mai întâi subliniază faptul că discuţiile nu au vizat puncte de apropiere între părţi (dincolo de agenda reală) pe linia ruso-americană, mai ales în această perioadă când cercetările investigatorului special Muller şi dezvăluirile din procesul Manafort au făcut primele titluri, ca şi mai recenta colaborare a lui Allen Weisselberg, şefului financiar al Organizaţiei Trump cu investigatorii, de la care a primit imunitate.

Dar poate cel mai important semnal este cel al dorinţei SUA de a se implica în Siria din nou, dacă zona Idlib va fi subiectul atacului trupelor loiale regimului, în frunte cu Rusia. E vorba despre o zonă de dezescaladare sub responsabilitate turco-americană, acolo unde au fost deplasaţi şi refugiaţi toţi insurgenţii din celelalte regiuni şarjate până acum de către regim. Un asemenea avertisment este extrem de transparent, mai ales că vine într-un moment crucial al evoluţiei ce implică inclusiv tensiuni turco-americane, dar şi elementul de cooperare în această regiune din Siria, pe care SUA vrea să-l menţină cu orice preţ, limitând acţiunile de ruptură mai profundă între cei doi aliaţi pe restul subiectelor din agenda – sancţiuni economice, manifestări anti-americane, acţiuni internaţionale neprieteneşti.

Dacă SUA a spus Rusiei că va interveni în cazul utilizării armelor chimice, iar acest avertisment a fost făcut public, fiind scăpat pe surse în presa americană, şi partea rusă a replicat în spaţiul public. Secretarul de stat al MAE rus, Serghey Ryabkov, a avertizat că e posibilă o provocare a insurgenţilor în regiune cu utilizarea armelor chimice, mai ales că Rusia continuă să afirme că şi precedentele atacuri – negate până astăzi vehement şi interpretate în mod repetat – ar fi fost provocate de către insurgenţii şi „spionii americani“ în Siria, ca pretext pentru acţiunea americană. „Avertizăm Washingtonul împotriva unei noi escapade militare. Când lucrurile nu merg cum îşi doreşte SUA şi aliaţii săi, atunci sunt pregătite noi provocări“, susţine Ryabkov, afirmând că a denunţat procedeul de introducere a legitimităţii în atacurile americane din Siria.

Faptul că avem de a face cu o tensionare majoră a relaţiilor poate fi deja subliniată de suma de reacţii, deşi disputa e la nivelul legitimităţii şi a imaginii.

De altfel, Preşedintele SUA, Donald Trump, a afirmat şi anterior, cu diferite ocazii, că-l va pedepsi pe Al Assad pentru orice utilizare ulterioară a atacurilor cu armă chimică aşa cum a făcut-o deja ordonând atacuri limitate împotriva sa de două ori de la preluarea mandatului. Însă, de această dată, avem de a face cu un avertisment livrat direct de către Consilierul pentru Securitate Naţională al Statelor Unite omologului său cu elemente specifice, atacul în regiunea Idlib, premeditat şi pregătit de către Al Assad, care va avea loc în curând, odată ce trupele pro-regim sunt masate la frontiera provinciei, pregătind atacul. E vorba despre un avertisment serios de tip ultimatum, pe care-l cineva îl livrează înainte de acţiunea iminentă pentru a considera că a avertizat cealaltă parte de replică la acţiunea premeditată, pregătită şi gata să fie pusă în aplicare, interceptată şi dezvăluită de serviciile secrete.

Sâmbătă, şi ministrul rus al Apărării, Serghey Shoigu, a lansat propria sa declaraţie de presă în care denunţă provocările prin utilizarea armelor chimice pe care le-ar pregăti Frontul al Nusra, declarată de către SUA organizaţie teroristă prin legătura sa cu Al Qaeda, şi care ar acţiona în regiunea Idlib, fiind descoperit de către ruşi în altă zonă un laborator în care s-ar putea pregăti clorină, cel mai utilizat gaz de luptă în Siria. Shoigu pretinde că asistenţa este oferită de către serviciile speciale britanice acestor insurgenţi.

Faptul că avem de a face cu o tensionare majoră a relaţiilor poate fi deja subliniată de suma de reacţii, deşi disputa e la nivelul legitimităţii şi a imaginii. Utilizarea de către partea rusă a două formule distincte de producere a provocării reclamate – serviciile americane în cazul MAE rus şi serviciile britanice în cazul MApN, insurgenţii în cazul MAE şi Frontul Al Nusra, în cazul MApN – ca şi referirea la organizaţia recunoscută drept teroristă în SUA arată că încă suntem la pregătirea de luptă şi câştigarea credibilităţii şi legitimităţii de acţiune. Drumul e încă lung până la declanşarea loviturii, dar încordarea e vizibilă, ca şi componenta de divergenţe tot mai acute între Moscova şi Washington vizând Siria, una din zonele unde era cel mai simplu, se zice, ca Rusia să fi livrat potrivit solicitărilor americane şi elementelor promise la summitul de la Helsinki Trump-Putin, respectiv retragerea trupelor iraniene de pe teren şi reîntoarcerea refugiaţilor, majoritar sunniţi – fapt ce reclama, indirect, retragerea lui Al Assad şi a regimului allawit actual.