Premisele doctrinei Biden: Democraţia, sub atac în întreaga lume!
0
La jumătate de an de la preluarea Preşedinţiei de către Administraţia Biden, există suficient de multe documente şi elemente de conţinut strategic pentru a putea să decantăm deja principalele trăsături ale unei doctrine Biden.
Într-adevăr, vorbim despre o administraţie experimentată, alcătuită în mare parte din oameni care au exercitat funcţii publice în administraţii anterioare şi care au pregătit actualul mandat, având la bază strategii mature enunţate şi documente de campanie relevante. Apoi, putem adăuga documentele de politică externă, securitate şi apărare emise deja de administraţia Biden, în primul rând Interim National Security Strategic Guidelines, documentul care ţine loc de Strategie de Securitate Naţională până la maturizarea şi apariţia documentului privind Strategia de Securitate Naţională Biden. Dar şi despre documentele rezultate din prima vizită în Europa a Preşedintelui Biden, pe lângă cele ale reuniunii de la Anchorage SUA-China şi negocierile comerciale între Washington şi Beijing. Pe această bază, am schiţat trăsăturile fundamentale ale doctrinei Biden.
Reaşezarea lumii şi rivalitatea strategică SUA-China: coexistenţă competitivă, acceptând un grad mai mare de confruntare
Administraţia Biden a evaluat faptul că principala problemă actuală este formula de reaşezare a lumii, a regulilor, a securităţii globale şi relaţiilor internaţionale. Şi aici, această reaşezare se bazează pe rivalitatea SUA-China. Dacă administraţia Obama a realizat această perspectivă şi miză, încercând pivotarea spre Asia, după care a revenit la fundamentele extragerii resurselor, aliaţilor şi susţinerii în relaţia transatlantică şi revenirea în Orientul Mijlociu, pentru a soluţiona şi închide marile probleme din regiune, Donald Trump a formulat, mai direct şi mai frust, formula America First şi China ca duşman al Americii, într-o variantă directă de politică de confruntare globală a Marilor Puteri, dar păstrată pe tărâmul economic şi comercial.
Administraţia Biden a plecat de la cu totul alte premise. Mai întâi, de la faptul că Statele Unite nu pot face faţă fără aliaţi la confruntarea cu China, mai ales în ceea ce priveşte impunerea respectării regulilor şi angajamentelor deja asumate, a respectării lumii bazate pe reguli, şi că are nevoie de toate forţele democratice ale lumii, conjugate, pentru a face faţă unui asemenea imperativ. Cu atât mai mult când este vorba despre noile reguli pe zonele unde există goluri de reglementare – zona cibernetică, noile tehnologii/tehnologii disruptive, artificial intelligence, zona Arctică, spaţiul etc. Iar pentru un asemenea pas, este necesară aducerea în jurul mesei atât a democraţiilor transatlantice, cât şi a partenerilor globali, democraţiile din restul lumii, într-un format în care să nu mai poată impune propriile poziţii, ci să accepte o formulă convergentă a intereselor acestor democraţii, a tuturor democraţiilor, mari, medii sau mici.
Doar astfel poate fi constituită dominanţa substanţială democratică care să reuşească, coagulate astfel, să tranşeze în favoarea sa rivalitatea strategică cu China. Doar că Administraţia Biden a părăsit, astfel, imaginea Trump a politicii de Mare Putere, susţinând, pe fond, că nu se bate cu China, că a acceptat creşterea Chinei până la 71% din PIB-ul Americii la finalul lui 2021(faţă de 40% maximum în era Războiului Rece în raport cu URSS) şi cu perspectiva de a depăşi America la capitolul comerţului global în 8-10 ani. Nu China e o problemă, deci, ci regimul Chinei, Comunismul chinezesc şi asertivitatea sa, mai ales voinţa de a submina democraţiile şi de a impune un model alternativ autoritar, bazat pe economia combinată de stat, subvenţionată, cu manipularea monedei şi a împrumuturilor, şi cea de piaţă, rezervată unei componente a economiei sale, şi aceasta în postura de a altera competiţia globală corectă.
Deci nu competiţia de putere e o problemă, China poate să devină liniştită, din punctul acesta de vedere, cel mai important motor economic al lumii, cât ideologizarea rivalităţii, regimul comunist autoritar impus lumii întregi. Şi distorsiunile aduse pieţei, furtul de proprietate intelectuală. Iar în această direcţie, administraţia Biden a mai venit cu două inovaţii: a numit coexistenţă competitivă rivalitatea strategică, de sistem, a democraţiilor cu China autoritară, şi a asumat un grad mai înalt de conflictualitate, confruntarea directă majoră, până la nivelul declanşării unui conflict militar direct, care este considerat o linie roşie – că tot este la modă formularea – de netrecut pentru Washington şi democraţiile convergente, în abordarea lor globală.
FOTO Shutterstock
Autocraţie versus democraţie: baza ideologică a ciocnirii globale de model şi a rivalităţii sistemice
Administraţia Biden a acceptat, deci, că lumea s-a schimbat. Nu numai că nu mai avem Statele Unite dominante şi care pot impune propria voinţă global, nu numai că nu se mai pune problema exportului de model democratic al neo-conservatorilor în spaţiile autoritare, dar am depăşit şi coexistenţa de modele, între democraţie, democraţii imperfecte şi autocraţii. Deja avem o confruntare ideologică între democraţii şi autocraţii, nu numai o rivalitate simbolică. Mai mult, avem o ameninţare existenţială a democraţiilor globale de către autocraţii, în egală măsură o ameninţare a lumii bazate pe reguli din partea revizionismului de natură autocratică, cel care a preluat instrumentarul existent al pieţei şi instituţiile sale şi le-a pervertit, folosindu-le împotriva celor care le-au construit şi le-au dat regulile.
Explicitarea ameninţării existenţiale a autocraţiilor asupra democraţiilor la nivel global constituie cea mai importantă miză a administraţiei Biden. Şi nici nu are prea mult timp la dispoziţie. Aici sunt problemele majore. Limitele de acţiune şi memoria unor acţiuni anterioare unilaterale ale Americii joacă astăzi împotriva acestui deziderat, tot aşa cum ridicarea Europei unite şi ambiţiile sale de a se situa la mijloc, între părţi beligerante, de a nu alege între SUA şi China la nivelul rivalităţii de putere, sau cel puţin de a nu fi în trena Americii ci de a realiza împreună drumul, strategia şi modul de abordare global al autocraţiilor, constituie probleme pe care trebuie să le depăşească rapid. Să convingă atât lideri, cât şi elite şi populaţii întregi, în condiţii vitrege ale contextului internaţional şi ale mediului de securitate actual.
Argumentele nu sunt de neglijat, şi sunt percepute, în cea mai mare parte, de către toate statele democratice. Rusia utilizează pe scară largă atacurile cibernetice şi operaţiunile informaţionale pentru a submina democraţiile în fiecare stat în parte, pe baze proprii şi cu argumente calibrate, cu dezinformare şi atacuri ţintite de subminare a autorităţii existente, a liderilor şi mai ales a sistemului democratic. Aceste atacuri au ca obiect nu susţinerea modelului propus de Rusia şi autoritarismul său, cât să rupă societăţile, să creeze falii adânci, să aţâţe cetăţenii unii împotriva celorlalţi, polarizând şi tribalizând societăţile liberale prin folosirea propriilor principii şi valori pe care le apără democraţiile – libertatea cuvântului, libertatea de întrunire, opţiunile ideologice, libera circulaţie a ideilor, societatea deschisă şi competiţia economică, toate pervertite în interes propriu.
China îşi utilizează tot mai mult puterea de piaţă, investiţiile dirijate, dependenţa prin împrumuturi pentru a pedepsi critica împotriva sa, dar şi libera exprimare, apărarea valorilor democratice în interiorul Chinei sau a lumii bazate pe reguli, inclusiv cele asumate de China la reuniunea cu Hong Kong-ul şi Macao, de exemplu, sau în relaţie cu Taiwanul. Critica în legătură cu controlul absolut sau munca forţată în Xinjiang şi represiunea asupra uigurilor sau blocarea libertăţilor religioase în Tibet. Au resimţit-o democraţiile avansate din Europa în relaţiile comerciale cu China, a resimţit-o cel mai recent şi mai puternic Australia, prin blocarea importului unor categorii de produse.
În plus, China a devenit mai asertivă global împotriva democraţiilor, considerând că sunt un model care îi afectează perspectivele şi influenţează proprii cetăţeni şi pe cei ai altor autocraţii. E motivul pentru care a început să distribuie instrumentele de control şi tehnicile de reprimare de jur împrejurul lumii, să rescrie regulile organizaţiilor internaţionale prin interpretare şi să impună protejarea, dacă nu chiar privilegierea statelor cu regimuri autoritare. Cele două procese complementare, subminarea democraţiilor la ele acasă – de către Rusia, China şi, în oarecare măsură, Iran şi alte autocraţii - şi protejarea, extinderea, avantajarea autocraţiilor la nivel internaţional reprezintă, în fapt, formula de subminare a modelelor democratice la nivel global şi, totodată, ameninţarea existenţială la adresa democraţiei ca sistem.
Subminarea Lumii bazate pe reguli
De aceea, America lui Biden susţine că supremaţia democraţiei este mai periclitată ca niciodată în vreo generaţie, că Beijingul utilizează salturile tehnologice, comunicaţiile 5G şi inteligenţa artificială pentru a controla populaţia lumii, a submina sistemul democratic prin dezinformarea cetăţenilor şi crearea de grupuri interne care să provoace statele de care aparţin. Astfel că e vorba deja despre autocraţii agresive, cu planuri disruptive pentru democraţie ca sistem, nu numai despre apărarea propriilor regimuri autocratice. Impunerea dictaturilor şi regimurilor autocratice de jur împrejurul lumii prin controlarea populaţiei globale cu ajutorul tehnologiei este scopul Chinei, nu rareori pronunţat public, nu doar simpla apărare a propriului regim.
Lumea bazată pe reguli este subminată, de asemenea, în multiple moduri: punerea sub semnul întrebării a regulilor şi legitimităţilor existente; apoi ignorarea regulilor existente şi asumate; urmează etapa interpretării, relativizării şi alterării din modul de pretinsă aplicare a regulilor existente, sub pretextul respectării lor; urmează revizionismul şi nevoia de a schimba reguli existente, vetuste, care nu ar mai fi de actualitate şi nu s-ar mai justifica în lumea de astăzi; urmează nevoia acoperirii unor domenii nereglementate sau neclar reglementate astăzi prin noi reguli, pe care să le impună autocraţiile; în final, avem revizionismul radical, sub forma anulării reglementărilor existente.
America îşi asumă, în acest caz, elementele ce ţin de nevoia continuităţii sistemului internaţional înfiinţat de democraţiile liberale. Recunoaşte nevoia ca unele dintre regulile existente şi care sunt depăşite să fie adaptate, schimbate prin înţelegere, dar cu aceeaşi marcă democratică menţinută. De asemenea, spre deosebire de administraţia Trump, administraţia Biden nu respinge de plano instituţiile internaţionale şi globale drept inutile, deşi se situează pe aceeaşi poziţie, din raţiuni distincte, în privinţa Acordurilor de Liber Schimb, care nu ar mai fi de interes odată ce au produs aberaţii ale pieţei cum au fost cele ale Chinei şi autocraţiilor care nu respectă regulile jocului şi preiau hălci importante din economia globală, ba chiar cvasitotalitatea produselor manufacturate ale lumii, după cum s-a văzut în pandemie.
Rivalitatea democraţie versus autocraţie are relevanţa unei confruntări globale legată de modul în care vom trăi în lumea de mâine. Nici o naţiune nu poate asuma singură soluţii la aceste probleme, nici o democraţie. Statele Unite îşi asumă leadershipul şi construirea poziţiei de putere de pe care să abordeze această problematică prin sinteza poziţiilor democraţiilor, pentru a demonstra că democraţiile pot să ofere soluţii cetăţenilor lumii şi pot câştiga această confruntare sistemică cu autocraţiile. E motivul pentru care Administraţia Biden a propus la G7 formula Building Back Better World – 3BW, o extensie a propriului program, care presupune investiţiile globale în infrastructură care să intre în competiţie cu proiectul chinez One Belt One Road – OBOR.
Ciocnirea globală între democraţie şi autocraţii la nivel global, pentru Lumea bazată pe reguli, este ridicată şi desenată la nivelul ciocnirilor epice: ne vom confrunta cu o nouă eră prelungită a dominaţiei democraţiilor la nivel global sau cu ascendenţa autocraţiilor, cu existenţa unui sistem alternativ care să convingă prin eficienţă dar mai ales să se impună prin subminarea modelului alternativ democratic. Iar pandemia nu a făcut decât să adauge argumente şi motive de îngrijorare, pentru că, pe de o parte, a relevat dependenţa globală de China şi atragerea de către China, în mod ilegitim şi necompetitiv, a majorităţii lanţurilor de producţie globală – sigur cele manufacturiere – şi reacţiile Chinei atunci când este pusă la colţ, când are responsabilităţi în privinţa pandemiei, pentru a submina orice tip de pedeapsă globală sau solicitare de compensare a propriilor măsuri care nu au conţinut virusul pe teritoriul său, în Wuhan, ci l-au răspândit la nivel global. Şi în condiţiile în care e recidivistă, după epidemia de SARS.
FOTO EPA-EFE
Convergenţa democratică şi bătălia existenţială cu autocraţiile
Bătăile de cap în privinţa viitoarei confruntări anunţate, ale cărei prime ciocniri vin deja şi se văd la nivel public, sunt însă abia la început. Coeziunea democratică bazată pe principiile şi valorile comune aferente drepturilor omului, regulilor democratice, economiei de piaţă şi statului de drept sunt obligatorii pentru a asigura forţa şi puterea majoră necesară într-o confruntare care să nu ajungă la episoade de violenţă militară. Însă interpretarea acestor reguli a început să fie relativizată. Statul de drept, cu precădere, este pus sub semnul întrebării de regimuri democratice iliberale sau care alunecă spre sisteme democratice imperfecte sau sisteme mixte.
În al doilea rând, într-o bătălie profund ideologizată între democraţii şi autocraţii, pragmatismul strategic ar recomanda ca, alături de democraţiile occidentale recunoscute să fie agregate şi non-democraţii sau democraţii imperfecte. Implicarea într-o asemenea confruntare a unor asemenea sisteme, fără a mai vorbi de cele democratice cu abordări diferite, crează spaţiu de propaganda şi imagine important autocraţiilor în critica lor despre democraţii. Mai întâi, pentru că unele democraţii au, la un moment sau altul, alunecări pe lângă regulile democratice pe care le apără, cum au căderi birocratice şi dificutăţi de guvernare care pun sub semnul întrebării eficienţa sistemului democratic. Apoi, pentru că tolerarea alături a unor regimuri cu probleme în spaţiul democratic este la fel de lesne de valorificat imagologic şi informaţional de către autocraţii, pentru a submina regimurile democratice din constituirea faliilor în interiorul acestor state şi confruntările între cetăţenii lor.
Sigur, America poate să prezinte lucrurile în nuanţe şi secvenţializarea naturală: aliaţii şi coeziunea vin de la democraţiile stabile şi consacrate. Apoi, pe principiul cercurilor concentrice, lângă statele din spaţiul euro-atlantic se alătură democraţiile globale. Dar pentru componenta combaterii avansului autocraţiilor şi pentru descurajarea militară, ca şi pentru câştigul diplomatic în reaşezarea lumii de mâine, este necesară alăturarea cu alte categorii de state. Acest pragmatism trebuie explicat şi re-explicat, el fiind în antiteză ideologică cu magnitudinea desenului epic al confruntării democraţii-autocraţii. Aceste relaţii de natură tranzacţională sau de convingere pe baze pragmatice, politice, geopolitice, de putere, sunt la fel de importante.
Nevoia unor coaliţii largi pentru motive diverse – vezi votul la Adunarea Generală a ONU sau cel majoritar în alte organisme internaţionale – necesită această formulă de geometrie ideologică variabilă. Pe de altă parte, ea ridică o problemă mai importantă, a limitelor sau liniilor roşii: Rusia de ce parte este? Este Rusia acceptabilă ca aliat în modul în care a fost China utilizată în anii 70 în Războiul Rece? Că tot a fost menţionat acest episod şi referinţă de către Joe Biden în declaraţiile şi conferinţele de presă legate de întâlnirea Biden-Putin de la Geneva. Şi dacă varianta inversată e aplicată, cu ce costuri se face? Ce se tranzacţionează? Statele Europei Centrale şi de Est au de ce să fie nervoase dacă aici raţiunile pragmatice înseamnă sacrificarea intereselor democraţiilor mici din regiune.
Sigur, problemele majore ale convergenţei democraţiilor se referă direct la relaţiile individuale ale lor cu China. Comerţul global, rolul Chinei în economia mondială, capacitatea şi nevoia de relansare post-pandemie pot fi tot atâtea argumente pragmatice care pot altera sumarea naturală şi ideologică a forţei şi acţiunilor democraţiilor globale. Pentru că îndiguirea ca atare a Chinei şi abordarea unei posturi confruntaţionale poate antrena costuri majore la nivel economic pe care nu orice lider, nu orice stat democratic, nu în această etapă de criză poate să le accepte. Raţiuni extrem de umane şi individuale pot însemna piedici la fel de serioase în coalizarea democraţiilor şi în proiectul abordării de pe poziţii de forţă a Chinei şi autocraţiilor de către strategia administraţiei Biden.
FOTO Shutterstock
Multilateralismul real, bazat pe valori. Conflictul de valori global
De aceea, cea mai importantă carte complementară a Administraţiei Biden este multilateralismul real, bazat pe valori. Aceasta este oferta făcută către celelalte state democratice, în primul rând cele mari, dar şi către celelalte democraţii, aceea ca propriile interese să fie luate în consideraţie, ca fiecare cost să fie împărţit echitabil şi egal. Iar pentru asta a fost acceptată împărţirea pe roluri asumată de către SUA în relaţia cu UE, respectiv asumarea de către SUA a viitorului summit al democraţiilor care să conjuge forţa democratică, şi de către Franţa şi Germania a forumului multilateralismului, care să asigure respectarea valorilor tuturor participanţilor în acest efort global.
În plus, documentul final al summitului SUA-UE vine şi menţionează înfiinţarea a nenumărate forme de cooperare şi conjugare a intereselor, folosind capacităţile europene de realizare a consensului între mulţi membri, de “rotunjire a colţurilor” şi de limitare a asperităţilor, pe care mecanismul birocratic European reuşeşte să le facă în orice moment. I se adaugă împrumutarea de la UE a capacităţii şi puterii normative pe care o exportă la nivel global, de data aceasta, cu aceeaşi forţă de a impune respectarea acordurilor asumate între statele democratice semnatare. Pe această bază, se prevede agrearea poziţiilor comune pe terţe teme, iar consiliile, comitetele, platformele comune cuprind cele mai stringente asemenea teme, între care relaţia cu Rusia – unde poziţiile sunt mult mai apropiate – şi mai ales relaţiile cu China, unde există diferenţe de abordare.
Sigur, abordările contondente şi confruntaţionale sunt evidente când este vorba despre domeniile ideologic, tehnologic, militar. Nu la fel de unitară este privirea atunci când sunt aduse în discuţie opţiuni, alternative sau abordări utile/utilitariste de către unii dintre actorii democratici pe unele teme particulare de interes. Deci confruntarea realităţii ideologizate a confruntării democraţii-autocraţii capătă nuanţe sensibile când vorbim despre realismul pragmatic, comercial, economic, financiar.
Testele majore şi hârtia de turnesol se vor vedea în cazuri şcoală, de importanţă deosebită, în care ar putea fi vizibilă coeziunea democraţiilor foarte repede. Astfel, aşteptăm să vedem o posibilă viitoare agresiune chineză în Taiwan sau elemente de coerciţie economică similare celor aplicate în Australia şi împotriva Asutraliei şi în alte locuri din lume. Abordarea secvenţială, individuală, unul câte unul a actorilor democratici ar putea urma modelul abordărilor din Marea Chinei de Sud cu fiecare dintre actorii minori locali, lăsaţi pe rând singuri în faţa Chinei, care-i abordează cu metode coercitive şi agresive distincte, adaptate propriilor slăbiciuni şi vulnerabilităţi. Lipsa solidarităţii democratice şi a abordării de pe poziţii de forţă convingătoare, la nivelul comunităţii democraţiilor poate duce spre un asemenea deznodământ.
Se încarcă comentariile...
