Scrutinul american şi drumul spre iad al bunelor intenţii

FOTO Shutterstock

Scrutinul american rămâne de tranşat. Justiţia se va pronunţa privind acuza fraudei. Dar, împinsă spre iad de bune intenţii, democraţia nu e cert că se va redresa. Prea mare şi prea ideologic e clivajul dintre tabere.

Departe de a ceda, tabăra republicană se arată hotărâtă să-i rămână loială preşedintelui în exerciţiu al Statelor Unite şi să reziste uriaşei presiuni mediatice şi politice, naţionale şi internaţionale, solicitându-i să-l abandoneze pe Donald Trump. Liderul majorităţii republicane din Congres, Mitch McConnell, care şi-a încheiat recent cu succes cursa electorală fiind reales în Senat, a rămas ferm alături de preşedinte, care stăruie să clameze ample fraude în alegerile prezidenţiale şi să refuze, ca atare, să se admită învins de candidatul democrat, Joe Biden. Şi McConnell a refuzat să-l califice pe Joe Biden drept „preşedinte ales”, reliefând în schimb că Trump, are „100% dreptul de a studia acuzatele neregularităţi, de a se adresa justiţiei şi de a cere renumărări în mai multe state”.

Şi ministrul american al Justiţiei, William Barr, a declanşat predictibila furtună de proteste, autorizând procuraturile să investigheze eventuale fraude. Barr le-a condiţionat însă de ceea ce s-ar putea numi suspiciuni întemeiate, spre deosebire de învinuiri fanteziste. Posibil relevante, dacă nu şi sigur întemeiate, sunt îndeosebi bănuielile planând asupra derulării votului în unele zone conduse de administraţii democrate din state cheie, precum Pennsylvania, al căror număr de electori e destul de mare spre a putea răsturna rezultatul final al votului, câştigat, potrivit nu instituţiilor abilitate, ci presei americane, de Joe Biden.

Acuza neregularităţilor

Suspiciunile privesc în special, dar nu numai, votul prin corespondenţă. Pe care, în ciuda pandemiei de corona, şeful comisiei electorale federale, Thiel, le-a respins ca mod exclusiv de a alege Bundestagul, camera inferioară a parlamentului german. Mersul la urne ar „trebui să fie regula”, a subliniat el, admiţând că votul prin corespondenţă implică „un risc rezidual”, de vreme ce, după cum a precizat Thiel, „s-ar putea pierde voturi şi există îndoiala dacă alegătorii îndrituiţi la sufragiu au ales realmente ei înşişi”.

Acestea şi alte dubii plutesc asupra corectitudinii alegerilor americane. Or, dat fiind caracterul lor esenţial pentru sănătatea unei democraţii, e absolută nevoie de delestarea lor de îndoieli. Orice autentic apărător al democraţiei liberale ar avea interesul clarificării fără rest a tuturor litigiilor legale înaintea unui verdict final, ştiind că nicio reconciliere naţională n-are şanse atâta vreme cât suspiciunile de fraudă vor continua să chinuie segmente apreciabile ale naţiunii. Dat fiind că statul american nu se află, pe moment, într-un pericol acut, democraţii, dacă sunt inocenţi, n-au motive să refuze investigaţiile ori să se teamă de concluzia lor.  Or, doar un arbitru imparţial ar putea prelua această misiune.

Într-un stat de drept funcţional, justiţia poate fi acest arbitru. Dar încrederea în fiabilitatea statului de drept american s-a văzut subminată masiv. Nu doar în ultimii patru ani. În 2008, după câştigarea alegerilor americane de către soţul ei, un fiu de imigrant kenian devenit senator, Michelle Obama declara că, „pentru prima oară în viaţa ei adultă, poate fi mândră de ţara ei”. Americanii aleseseră la şefia statului un ins a cărui soţie nu izbutise să fie mândră de patria ei decât după ce tatăl copiilor ei escaladase şi vârful ierarhiei politice, nu şi în epoca în care, ca senator, era doar un „mărunt” membru de vază al Congresului şi încă nu încasa leafa preşedintelui SUA.

Mefienţa în funcţiile şi instituţiile statului de drept

Justiţia a trebuit să intervină şi în alte dispute electorale. În confruntarea Bush/Gore câştigată in extremis de cel dintâi. Sau în 2018, când, după cum relevă comentatorii, democrata Stacey Abrams refuza să se recunoască învinsă şi cerea ajutorul tribunalelor, acuzând ceea ce avea să devină un leitmotiv democrat al actualelor alegeri, privind prezumtiva „excludere de la vot” a alegătorilor din pături defavorizate. Or, în actualul scrutin, una din acuze priveşte prea zeloasa includere a multor voturi, care, potrivit contestărilor republicane, n-ar fi trebuit validate, fie, între altele, fiindcă n-au fost înregistrate corect, fie pentru că n-ar fi deţinut semnăturile legale şi ştampilele poştei.

Din păcate însă, nici justiţia nu va mai putea înlătura toate incertitudinile şi aprehensiunile tuturor celor peste 70 de milioane de votanţi ai lui Donald Trump. Mulţi se vor întreba cât de imparţială mai poate fi justiţia americană, în condiţiile în care aproximativ 95% din elita intelectuală şi academică, din ziare şi televiziuni, precum şi reţelele de socializare care dispun de un monopol asupra informaţiei digitalizate, înclină clar spre candidatul democrat.

Unii îşi vor aminti cât de asiduu s-a văzut delegitimat şi demonizat candidatul republican, pe care rivala sa învinsă, Hillary Clinton, nu l-a considerat decât un candidat manciurian, la cheremul Rusiei, nu un preşedinte legitim, motiv pentru care Trump a şi fost investigat ani de zile, de pomană, de justiţie, înainte ca majoritatea democrată din Camera Reprezentanţilor să încerce în van să-l suspende din funcţie. De altfel, nici Joe Biden n-a avut probleme să-l descrie la MSNBC, înainte de scrutin, ca pe şeful propagandei hitleriste, „Goebbels” . 

Reductio ad hitlerum şi scrutinul prezidenţial

Or, chiar dacă s-ar face abstracţie de fervoarea revoluţionară a extremei stângi, oare ce efect poate avea asupra încrederii generale în instituţiile americane absurditatea acestei „reductio ad hitlerum” şi un asemenea dispreţ manifestat deschis, ani la rând, faţă de un preşedinte ales? Torpilarea acestei încrederi, resuscitate şi îngropate ritmic, de ani, cu ajutorul presei, de tabăra democrată, în funcţie de poziţia ei la urne, fie câştigătoare, când democraţia era gigea, sau perdantă, când statul de drept era zugrăvit ca intrat în agonie, ba chiar ca „fascist”, nu putea rămâne fără sechele grave în corpul social american.    

Acest joc continuă fatal, chiar în aceste zile. Pun umărul la el intens vehiculate speculaţii absurde şi teorii ale conspiraţiei, privind un presupus „puci” trumpist, deşi preşedintele în exerciţiu n-a făcut vreun apel la violenţe ori rezistenţă armată. Sau articole despre „SUA: cum mor democraţiile”, cum titra recent Süddeutsche Zeitung, înfăţişând protestatari paşnici care arborează pancarte ce solicită, „stop the steal”, să se „oprească furtul”. Or, democraţiile nu mor din cauza unor proteste paşnice, ori a revendicărilor de oprire a unor presupuse fraude, ci prin dezinformare şi patroni de giganţi tehnologici, pompând averi în activism extremist.

„Capitaliştii ne vor vinde şi funia cu care-i vom spânzura”, ar fi spus Lenin. În ciuda hecatombelor de victime ale comunismului şi socialismului „real” de tip leninist, sondajele reliefau, în 2016, că 45% din tinerii americani sunt dispuşi să voteze candidaţi socialişti. Dar ce-ar face oare tinerii care, la 4 ani de-atunci, sunt dolodora de bune intenţii şi cred, în consens cu afirmaţiile unor lideri democraţi ca Biden şi cu opinii circulând stăruitor în reţele sociale care nu le suprimă, că Trump e o figură nazistă? Un Goebbels? Sau chiar un Hitler?

Un posibil răspuns la această întrebare ne livrează un memorabil film, turnat de David Cronenberg, în 1983. Intitulată „Dead Zone”, ecranizarea unui roman de Stephen King îl plasează pe un tânăr cu daruri profetice şi un creier parţial adormit, grevat de o „zonă moartă”, amnezică,  în urma unui accident cumplit, în poziţia de a prevedea un Holocaust nuclear declanşat de un politician corupt. Îi cere sfatul psihiatrului său, supravieţuitor al genocidului nazist. Întrebat ce-ar face dacă l-ar fi putut ucide pe Hitler înainte de a junge la cârmă şi, deci, de genocid, inclusiv în eventualitatea în care atentatul l-ar fi costat propria viaţă, medicul autorizează moral, altfel decât legea umană, sau etica biblică, atentatul, ca fiind „fără alternativă”.

Cum s-au comportat în scrutin junii „woke”, treziţi la activism de o presă radicală şi militantă şi de proorocirile sinistre privind un al doilea mandat al „tiranului” Trump, care preferă, în incendiara atmosferă politică a Americii actuale justiţia socială justiţiei, iar libertăţii de opinie „securitatea de microagresiuni verbale şi emoţionale”? Li s-ar fi părut fără alternativă un scrutin corect, secret, liber şi egal, supravegheat eficient de opoziţie, cu alegători identificaţi ireproşabil, care să nu voteze repetat? Tabăra lui Trump se plânge că, în Pennsylvania, republicanii au cerut şi obţinut în justiţie să fie lăsaţi să verifice scrutinul, de care erau ţinuţi la mare distanţă, dar oficialii democraţi ar fi ignorat verdictul judecătorilor.

Nu de bune intenţii duc lipsă SUA. Ori liderii lumii, de la ai celei libere, la ai celei totalitare, în frunte cu Iranul şi cu Frăţia Musulmană, care l-au felicitat pe Biden, călduros, fiindcă speră în relansarea relaţiilor cu un partener la Washington mai comod decât „grobianul, narcisistul şi populistul Trump”, încercând să facă „America măreaţă din nou”. Ci de un respect real faţă de principiile democratice enunţate de părinţii iluminişti ai constituţiei americane.

Petre Iancu - Deutsche Welle