SUA, de la Trump la Biden. Interviu cu analistul de politică externă H.D. Hartmann

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Analistul de politică externă H.D. Hartmann                                       Sursa Foto: Capital
Analistul de politică externă H.D. Hartmann                                       Sursa Foto: Capital

Preşedintele SUA, Joe Biden va trata criza pandemică şi mai ales consecinţele sale la nivel economic, social, politic şi de autoritate internaţională cu instrumentele necesare abordării intelectuale a unui război, mi-a declarat într-un interviu analistul de politică externă H.D. Hartmann, Content Director DefenseRomânia.ro.

Sebastian Rusu: Cum va arăta SUA în mandatul preşedintelui Joe Biden ?

H.D. Hartmann: Pentru prima parte a mandatului administraţiei Biden, SUA nu vor arăta diferit de situaţia lăsată de către Donald Trump. Prima problemă fundamentală, care riscă să se transforme într-un risc major de securitate internă este desigur pandemia dată de virusul covid-19. Aşa cum a declarat încă din primele ore ale mandatului său, Joe Biden va trata criza pandemică şi mai ales consecinţele sale la nivel economic, social, politic şi de autoritate internaţională cu instrumentele necesare abordării intelectuale a unui război. De altfel, putem spune că este un război pandemic, iar SUA sub Donald Trump par a fi pierdut controlul asupra situaţiei. Joe Biden are o misiune imposibilă practic, de a menţine unitatea naţională pe fondul unor tensiuni interne uriaşe, existente istoric dar moştenite la un grad de excitabilitate rar întâlnit în epoca modernă. Lupta pentru purtatul măştii protectoare, spre exemplu, a divizat atât de mult SUA, încât, pentru noi europenii pare de neînţeles cum o cerinţă minimală medicală a dus la o asemenea erupţie de ură şi de dezbinare.

Nu mai vorbim de controversele cu privire la vaccinare care practic au paralizat discursul ştiinţific şi cel medical, fiind o moştenire directă a administraţiei Trump care a folosit tot felul de justificări fanteziste tocmai pentru a nu fi obligată să ia măsuri drastice sociale cu privire la extinderea bolii. Din nefericire 400 000 de americani au murit, iar Donald Trump nu a lăsat impresia unei empatii atât de necesare ca răspuns la o dramă umană de asemena magnitudine. Biden exact cu acest leitmotiv şi-a început mandatul, participarea la ceremonia aprinderii celor 400 de lumini memoriale fiind exact lovitura de gong necesarp deschiderii spectacolului inaugurării sale, lărgind astfel plaja de dialog social intern. Este clar că trebuia să declanşeze imediat procesul de doliu pentru a opri deznădejdea şi furia pe care Donald Trump le-au lăsat în urmă.

Pe de altă parte nu numai SUA sunt cuprinse de aceste tensiuni, vedem aceste paralizii anarhiste cu tente sociopate si medicofobe (dacă pot să spun aşa) şi în Europa, în special în Germania, unde aceeaşi tehnologie media de manipulare conspiraţionistă, de tip QAnon din SUA, a găsit ecou masiv la masele populare germane, de unde şi demostraţiile numeroase care au loc împotriva măsurilor guvernamentale luate în lupta cu pandemia.  Deci primul dosar al lui Biden o reprezintă desigur pandemia. Al doilea dosar, care practic se dezvoltă în paralel cu primul, este starea economiei naţionale. După o perioadă de creştere economică explozivă, măsurile restrictive impuse de pandemie au slăbit, până la a inversa trendul pozitiv al acestei economii.

Astăzi, o criză majoră bate la uşa americană, iar administraţia Biden are nevoie de măsuri concrete pentru a opri căderea şi a reporni motoarele economiei americane. Iată altă misiune extrem de complicată, căci de reuşita ei depinde practic însănătoşirea socială a Americii sau căderea din ce în ce mai mult în abis.

Desigur, putem vorbi şi de dosarele interne rasiale, de tensiunile extreme care opun mişcările de stânga sau de dreapta instituţiilor de forţă cum ar fi poliţia şi Garda Naţională, sau putem să amintim de cele 75 de milioane de votanţi ai lui Donald Trump care acum vor specula orice gest al administraţiei Biden pentru a justifica poziţia negaţionistă şi maximalistă pe care idolul lor a impus-o. Despre moştenirea externă a administraţiei Trump, sunt enorm de multe de spus, nici nu ştim care dosar este mai urgent şi mai complex. Pentru România este crucial să înţeleagă exact importanţa dosarelor de politică externă americane, mai ales că România în ultimii ani, a construit punţi de legătură solide regionale (care devin generaţionale) prin proiectele de infrastructură propuse de iniţiativa celor 3 Mări (The 3 Seas) sau prin investiţiile masive de securitate pe care SUA le fac pe teritoriul său naţional, că vorbim de Deveselu, Câmpia Turzii, Comandamentul integrat de la Sibiu sau baza Mihail Kogălniceanu de la Constanţa, fără a menţiona rolul de leader în ceea ce priveşte dosarul Republicii Moldova. 

Deci dosarele externe şi  preferinţele de tratament ale administraţiei Biden vor avea efecte directe asupra relevanţei poziţei României în Europa şi în regiune pentru următoarele decenii. În opinia mea, primul dosar de interes maxim pentru Bucureşti este modul ales de reconstrucţie al relaţiilor SUA cu Uniunea Europeană şi recalibrarea narativului cu Regatul Unit. Fără aceste dosare clarificate şi bine ancorate în viitor, politica externă a României poate avea dificultăţi de prognoză si analiză, aşa cum se spune în limbajul profesioniştilor de securitate. Mai ales că ele au extensii majore în zona noastră de interes crucial, cum ar fi Republica Moldova, Ucraina sau zona baltică.

Pentru SUA, o clarificare imediată a politicii sale externe a venit atunci când Joe Biden a considerat că revenirea în interiorul organizaţiile internaţionale pe care SUA le-au părăsit la ordinul lui Donald Trump este obiectiv imediat. Astfel, el a semnat, din prima zi a mandatului său ordine executive de reintegrare în mijlocul acestora. Semnalul concret fost deja dat, prin anularea construcţiei gazoductului Keystone XL, din Alberta (Canada), un proiect extrem de controversat din punct de vedere al protecţiei mediului, refuzat de către administraţia Obama, aprobat sub Donald Trump şi, iată, din nou interzis sub administraţia Biden. Acest semnal este legat de un alt gest, mult mai important, cel al reintrării SUA în pactul climatic de la Paris.

Prin anularea proiectului canadian, Biden oferă substanţă imediată şi motivaţie solidă pentru ca semnatarii acordului de la Paris să accepte fără prea multe rezerve reintegrarea SUA în mecanismele deja aprobate. La fel, reintegrarea în OMS, este un gest aproape logic şi necesar, având în vedere imensele resurse de inteligenţă, de resurse umane şi de tehnologie pe care SUA le-au investit de-a lungul deceniilor în această organizaţie globală. Eforturile americane au avut rezultate efective în reducerea marilor epidemii din Africa sau în alte zone ale lumii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii, deşi un mamut birocratic, joacă un rol esenţial în marile dosare medicale cum ar fi eradicarea malariei sau tuberculozei, dosare prin care puterea soft a SUA s-a putut exprima ca super putere medicală a lumii, permanent si fără controverse.

Trebuie să vorbim şi de cei trei cavaleri din est: Iran, Rusia şi China, care reprezintă dosare internaţionale nu numai complexe, cel chinez este absolut de complicat  şi care pune în mod real o problemă severă de supremaţie globală pentru cele două super puteri economice globale, dar fiind şi maximă urgenţă. Iată deci o tavă plină de delicatese, să spunem aşa, toate dulci-acre şi generatoare de probleme urgente, pusă în faţa administraţiei Biden care are un timp extrem de scurt, de doar patru ani pentru a le raţionaliza, le recentra şi oferi, măcar şi parţial, soluţii.

Există un clivaj real în societatea americană ? Cum poate fi restabilită coeziunea la nivel naţional?

Clivajul, diviziunea, tensiunea eşecului şi efectele inegalităţii de şansă în SUA sunt subiecte existenţiale pentru societatea americană.Toate marile minţi ale intelectualităţii americane au studiat marile tensiuni create intern de miturile fondatoare ale naţiunii americane. Numai ca să vă dau un exemplu, contradicţia dintre mitul Americii deschise tuturor emigranţilor, de orice orizont, culoare a pielii sau nivel social se izbeşte violent de mitul fondării Americii de către creştini, heterosexuali şi perfect albi, care opune dinamic elementele sale mitului educaţiei care aduce mulţi bani. Marii patroni de companii americane au fost, de multe ori, studenţi absolut mediocrii sau pur şi simplu exemple celebre de abandon şcolar de la vârstele adolescenţei. Acest cerc în care mitologia americană justifică succesul (destul de rar la nivelul societăţii americane) prin izolarea conflictuală a eşecului (generalizat social şi din vina exclusivă a celui care a eşuat) şi reducerea la motivaţii deseori fantaste sau fals biblice privind existenţa cvasi obligatorii (deci de ne contestat) a inegalităţii sociale americane, toate aceste elemente au promovat un clivaj permanent.  

Conflictele ideologice pe care aceste mituri le-au produs încă de la momentul apariţiei SUA au devenit, în anii din urmă, purulente şi deseori s-au transformat în conflicte sociale contondente. Numai anul trecut tensiunile rasiale provocate de lipsa de asumare morală, filmată de altfel, a unui poliţist alb care a ucis un arestat de culoare printr-o metodă de imobilizare violentă, au readus în discuţie tocmai aceste mituri fondatoare americane. Donald Trump ordonând construcţia unui zid care să izoleze sanitar graniţa lungă cât un continent cu Mexicul, lăsând aspectul ştiinţifico-fantastic al demersului, a readus demonii rasismului într-un dialog altfel destul de calm, care se purta pe tema imigraţiei ilegale provenite din ţările Americii Latine. Astfel de momente există în istoria unei naţiuni, vulcanii adormiţi adună în ei, pentru mult timp lava unei erupţii care poate fi devastatoare, dar răspunsul de extremă dreapta, ridicol de indecent şi conştient cinic, motivat de sentimentul de supremaţie albă a unei mari părţi a populaţiei americane, a produs un clivaj deosebit de periculos.

Manipulările post eveniment, că au fost neo-marxiste sau neo-naziste, suprapuse unui  sentiment real de panică faţă de lipsa de soluţii produse de către o Casă Albă dominată de un grup care trăia într-o realitate paralelă, unde Trump se lupta cu bubulii şi cu conspiraţii cosmice antiamericane, au dus la această divizare perfectă, care s-a şi materializat prin imensele rezervoare de voturi pe care amândoi candidaţii la prezidenţialele de anul trecut le-au putut accesa.

Ca să obţii cel mai mare număr de voturi pentru un preşedinte în funcţie, cum a fost cazul lui Donal Trump, sau să obţii un record de voturi pentru orice candidat vreodată la preşedinţia americană, cum a fost cazul lui Joe Biden, exprimă de fapt o diviziune matematică a societăţii americane. Ironia sorţii este că narcisismul trumpian, fără leac, cerea un astfel de număr imens de voturi pentru a justifica tentativa ireverenţioasă de a se imersa cu forţa în narativul fondator al republicii americane, pe când necesarul de rezolvare a situaţiei periculoase în care se aflau SUA la momentul 2020 necesita un număr şi mai mare de voturi provenite din state care nu existau, altfel, electoral. Cazul Pennsylvania este simbolic pentru cum Trump a pierdut nu numai alegerile dar şi autoritatea asupra republicii.

Este foarte clar pentru orice analist că toată elita americană l-a repudiat pe Trump, mai ales după eşecul intern al politicilor sale, fie că ne referim la cele privind relaţiile rasiale sau învingerea pandemiei, extremele politice, religioase, ideologice sau militante devenind factorul activ şi unic care vor provoca putrefacţia de final, culminând cu asaltul insurecţional asupra Congresului. Jocul matematic a dat astfel răspuns unui duel pantagruelic între un preşedinte care nu vedea decât putere şi bani şi un abil birocrat crescut de către aparatului statal american. Din nefericire însă, aceste clivaje au rămas, naţiunea americană fiind împărţită egal între două grupuri care se pândesc unul pe celălalt, pentru a taxa orice gest sau greşeală. Pentru administraţia Biden, timpul rămas pentru găsirea unei soluţii, nu mai are răbdare.

Acordul Abraham este una dintre moştenirile grele ale mandatului fostului preşedinte Trump. Se va modifica abordarea Washingtonului ?

Acordul Abraham este una din puţinele victorii internaţionale ale lui Donald Trump. Fără a ne imersa în elementele sale constituive, de altfel foarte puţin cunoscute, putem spune că alături de instalarea la Ierusalim a ambasadei SUA, acest acord a oferit, pentru prima dată în generaţii, un spaţiu de dialog egal şi pacifist dintre lumea arabă şi statul Israel. Ca să fim clari, problema fundamentală a conflictului arabo-israelian era definită de către refuzul ţărilor arabe de a recunoaşte dreptul la existenţă si la statalitatea israelienilor. Acordul a făcut ca acest refuz să dispară încetul cu încetul.

Rămâne pentru mulţi analişti o enigmă sacrificarea cauzei palestiniene şi a palestinienilor în general de către ţările arabe bogate, petro şeicatele cum mai sunt denumite. Deşi proiectul economic propus de Doanld Trump a fost respins ca nerealizabil de către Autoritatea Palestiniană, soluţia în sine nu a produs entuziasm nicăieri. Soluţia economică a luI trump a fost doar perdeaua de fum care masca dispariţia faptică a soluţiei de pace prin existenţa a două state, susţinută atât de către ONU şi UE. De aceea şi reticienţa masivă de care s-a bucurat acordul Abraham. Căci dacă cineva a pierdut în acest acord a fost tocmai cauza statului palestinian şi a dus spre îndepărtate orizonturi, neidentificabile astăzi, rezolvarea statului populaţiei palestiniene aflate sub autoritatea capitalei Ramalah.

Dar, indiferent de costul acestui acord, faptul că statul Israel este recunoscut de un număr de ţări arabe reprezintă un adevărat triumf al lui Donald Trump. Dar cum diavolul se ascunde în detalii, vom vedea, eu cred că mai curând de cât ne imaginăm, şi reversul medaliei. Undeva, în cadrul negocierilor, undeva în spaţiul închis al politicii kushenriste, anumite poziţii din Orientul Mijlociu ale statului american au fost, cel mai probabil, sacrificate. Important  este ca acele poziţii să nu fie critice pentru menţinerea unei păci trainice şi economic viabile pentru Israel. Căci în acea lume a orientului mijlociu, paradoxul tribal şi cel religios pot oricând să răstoarne orice acord, demolând în secunde ceea ce alţii au construit în generaţii. Este prea tânăr acordul pentru a realiza profunzimea sa, este prea necopt mărul păcii pentru a ne da seama unde se află viermele care îl poate strica. Dar da, pentru moment, acordul Abraham este o victorie.

Pe mine altceva m-a îngândurat. Lipsa totală de publicitate a acestui acord, care nu s-a bucurat nici pe departe de recunoaşterea publică şi aplauzele mulţimilor, aşa cum de exemplu s-au bucurat, pe rând, înţelegerea de la Camp David sau acordurile de la Oslo. În această lipsă de autoglorificare, care ar fi fost demnă de un Trump şi impusă de grupul său intim de sicofanţi, îmi stă îngândurarea. Pentru că un nou eşec, o nouă pierdere ar pune în pericol fundamental nu numai statul Israel dar şi echilibrul fragil pe care ţările arabe îl cunosc, de câteva decenii, mai ales după războiul american pentru eliberarea Kuweitului. Rămâne ca viitorul să confirme sau să infirme sentimentul meu nedefinit că acordul Abraham nu are substanţa şi viabilitatea altor acorduri similare. Şi îmi doresc sincer şi din tot sufletul să mă înşel.

Reprezentanta Taiwanului în SUA a fost invitată la ceremonia de investitură a preşedintelui Biden. Cum va evolua relaţia SUA - China în următorii patru ani ?

Da. Pentru cei care cunosc intim zona nu a fost deloc o surpriză. Pentru ceilalţi politicieni americani s-a mimat a fi fost o descoperire de ultim moment. Mai ales că este pentru prima dată, după 1979, (anul transferului oficial al recunoaşterii diplomatice de către SUA de la Taiwan la China), când un comitet de organizare a unei inaugurări transmite oficial către Taiwan invitaţia de a participa la ceremonia instalării unui nou preşedinte. Taiwan şi-a trimis o diplomată de rang înalt, înalta reprezentantă a Taiwan în SUA, doamna Hsiao Bi-khim, care a şi fost candidat la ultimile alegeri prezidenţiale din insulă. Taiwan a trimis, deci, o personalitate cu greutate şi amplitudine politică largă în interiorul insulei rebele, aşa cum o declară China în documentele sale oficiale, sau din partea unei republici independente aşa cum este caracterizată în documentele oficiale americane. Oricum o dai, prezenţa unui reprezentant oficial al Taiwan reprezintă un semnal extrem de clar că SUA nu vor permite Chinei să îşi continue politica sa dinamică şi clar conturată de a accelera revenirea insulei la ţara mamă.

Trebuie să amintim că administraţia Donald Trump a intensificat sprijinul pentru Taiwan. Majorarea vânzărilor de arme şi trimiterea unor înalţi oficiali la Taipei, a supărat China şi a stârnit un dialog pasional şi punctat de o lingvistică dură între Beijing spre Washington. Ceea ce este interesant este că persoana care a justificat prezenţa reprezentantei din Taiwan la inaugurarea lui Biden, nu a fost purtătoarea de cuvânt a Administraţiei, aşa cum s-ar fi aşteptat oricine, ci un reprezentant al Consiliului Naţional de Securitate al Casei Albe. Deci invitaţia şi prezenţa ambasadoarei din Taiwan fac parte dintr-o strategie mai amplă, ce ţine de securitate internaţională, a Administraţiei Biden, fapt care promite să fie interesant şi dintr-un alt unghi de vedere.

Administraţia Biden va continua anumite politici trumpiene, fapt confirmat în cazul Taiwan. Este important de observat acest lucru, pentru că şi România are întrebări asupra continuităţii anumitor politici americane, deci iată că administraţia Biden, acolo unde interesele americane fundamentale o cer, nu va face diferenţă dintre republicani sau democraţi. Pentru orice analist este mai mult decăt convingător că angajamentul SUA faţă de Taiwan este solid şi nu se va schimba în următorii ani.

Cum ar trebui să se poziţioneze România pe scena relaţiilor internaţionale? Ce ar trebui să urmărească diplomaţia de la Bucureşti ?

Of Doamne, este o întrebare pe cât de pertinentă, pe atât de imensă ca arie de acoperire. Vedeţi dumneavoastră, la această întrebare există mii de răspunsuri. Dar aş da unul singur, care va permite şi transmiterea unui mesaj privind tehnologia folosită în a înţelege politica noii administraţii.

Administraţia Biden are de rezolvat o serie descurajantă de provocări. Cel mai rar produs, cea mai rară monedă pentru un preşedinte american este timpul. Fiind şeful puterii globale supreme nucleare, superputerii economice, având de rezolvat nu numai catastrofele pe care le moşteneşte, dar asigurându-se că cele care vin peste el sunt şi ele rezolvate cu succes, un preşedinte american nu are timpul de a spune unei ţări sau unei naţiuni ce să facă. De aceea intervine diplomaţia.

Diplomaţia este un proces greoi şi perfect inutil atunci când vorbim de puteri adversiale care nu ascultă sau sunt net conflictuale. Dar ea devine canalul de comunicare fundamental, eliberat de demonul fricii, atunci când este folosit între aliaţi. Deci singura modalitate de a compensa lipsa de adecvare cu timpul aliatului este de a avea un sentiment strategic despre ceea ce contează pentru tine ca naţiune, corelându-te rapid şi eficace cu locul unde doreşte să se afle puterea şi influenţa acestuia. Acest lucru necesită experienţa diplomatică şi intenţii clare. Pentru România acest lucru nu va fi la fel de uşor realizabil ca pentru alte puteri europene sau din lume.

Marile fluvii nu trec pe lângă Bucureşti, dar deseori orice portavion, alături de flotila sa, are nevoie de un port sigur, aliat şi stabil. Este mult mai simplu când este vorba de un conflict, baricada noastră este deja aleasă, aliaţii sunt deja înscrişi pe tabla istoriei. Dar pe timp de pace totul devine mult mai complicat, mai flexibil, mai fluid. Iar când superputeri ale lumii se ceartă, timpul se comprimă, instinctele se ascut şi greşeli strategice se pot face. De aceea diplomaţia are rolul şi locul său în a construi o comunicare onestă.

Eu cred că România trebuie să înceapă cu aceaste definiţii în a descoperi locul unde interesele sale strategice se intersectează cu intenţiile de viitor ale administraţiei Biden. Restul vine de la sine. Iar dacă unele dintre aceste interese nu se pot intersecta, România având totuşi un destin al său individual, măreţ şi produs al unei istorii îndelungate, este bine ca amândoi aliaţii să ştie clar acest lucru. Altfel, totul devine un fals patent. 


 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite