Trumpul din ochiul celuilalt

Ce practic e să avem mereu la dispoziţie explicaţii lesnicioase pentru orice probleme s-ar ivi în complicatele relaţii politice globale. Şi într-o lungă istorie de eşecuri. Şi ţapul ispăşitor aferent. De pildă pe Trump.

Angela Merkel l-a vizitat pe preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, care a alintat-o cu un superb buchet de flori, pentru ca apoi cancelara să-i curteze, la Beijing, pe liderii Chinei comuniste. În răstimp, la Washington, „the Donald”, omul care ne-a obişnuit cu nefăcute, ar fi comis-o încă o dată. A revocat programata întânire cu şeful regimului stalinist nordcoreean, Kim Jong Un.

N-avem nevoie să fim Dăncilă şi să facem un ”efort de imagine” depăşindu-ne serios puterile imaginaţiei, pentru ca să anticipăm reacţia cvasiunanimă a presei vest-europene, a „lumii bune, interlope”, cum îi zicea elitei o româncă emigrată în vest, înainte de a parcurge şcoli înalte. Cine-i de vină? Trump, cum altfel. Care, după zile de confruntări verbale, bilaterale, tot mai dure, a luat taurul de coarne şi a anulat programata întâlnire, în ecou la o escaladare retorică demarată la Phenian.

Ar fi inutil să se caute urmele acestei escaladări retorice în mare parte din presa americană sau europeană. E ca şi cum ea n-ar fi existat de vreme ce massmedia, care ar trebui să oglindeasacă realitatea, n-a înregistrat mai nimic din acea ”teribilă mânie şi ostilitate deschisă” afişată, potrivit lui Trump, de Kim Jong Un, în ultimele sale declaraţii. Mânie, din cauza căreia preşedintele american afirmă, în scrisoarea adresată liderului nord-coreean, că găseşte inoportună întâlnirea lor la vârf, ”în ciuda dialogului minunat care începuse să fie edificat”.

Ce s-a întâmplat de fapt? Cum se explică naufragiul marilor speranţe iscate de anunţul unui summit inedit în istoria Americii şi a lumii întregi? E de vină impulsivitatea lui Trump? Inabilitatea lui diplomatică, după cum zic nu puţini observatori? Lipsa de pregătire şi fiabilitate a administraţiei sale şi presupusul ei "caracter belicos", după cum susţin alţii?

Realitatea este că nădejdile iscate de senzaţionala ştire a unei proxime îngropări a securii războiului între două puteri nucleare aflate în buza unui conflict atomic devastator s-au dovedit exagerate. În fapt, ele fuseseră, din capul locului, prea mari.

Nu puteau să nu le contrazică problemele de comunicare între două limbi şi culturi radical diferite. În care cuvântul "denuclearizare" poate avea sensuri câtuşi de puţin identice. Ori imensul clivaj între democraţia americană şi regimul comunist nord-coreean, precum şi absenţa oricărei intenţii veritabile a dictatorului de a rezolva rapid şi efectiv, cum i-ar fi plăcut şefului Casei Albe, contenciosul regimului său totalitar, de epocă de piatră, cu liderul lumii libere şi comunitatea apuseană pe care-o reprezintă.

S-a speriat Kim de gafele de comunicare ale oficialilor din Washington şi, mai ales, de eventualitatea de a împărtăşi soarta liderului libian Gaddafi, care a cedat vestului şi-a renunţat la ambiţii nucleare pentru a se trezi apoi debarcat şi capturat, înainte de a fi ucis?

Sau a dat el, mai probabil, înapoi, la îndemnul puternic al unui preşedinte al Chinei ca Xi Jinping, care nu are nici un interes, pe moment, să strice antanta sa cu vesteuropenii şi cu Rusia, oferindu-i preşedintelui american, pe tavă, o imensă victorie diplomatică?

Fapt e că, sensibil de bună seamă la interesele Chinei şi Rusiei,omul forte de la Phenian a dat înapoi. Ceea ce l-a forţat şi pe Trump să-şi anuleze temerara iniţiativă de a se întâlni cu el, un curaj pentru care fanii preşedintelui american îl şi vedeau, spre disperarea duşmanilor democraţiilor, laureat al premiului Nobel pentru Pace, o distincţie primită de predecesorul său, Obama, fără să fi avut cel mai mărunt merit.

Că premiul Nobel se mai dă pe ochi frumoşi şi fapte urâte se ştie din epoca în care l-a primit Henry Kissinger. Politicianul evreu germano-american care, mult onorat în Europa, a ajuns la 95 de ani, le-a dăruit comuniştilor Vietnamul, iar extremei drepte chiliene şansa de a-şi răpi, tortura şi masacra adversarii civili şi militari. În acelaşi an 1973, în care s-a văzut recompensat cu prestigiosul premiu, i-a lăsat pe israelieni să ajungă în buza extincţiei în războiul de Yom Kippur, când, sub comanda sa, a întârziat o săptămână cruntă, înainte de a le furniza un ajutor militar american vital şi existenţial. În ce-i priveşte pe cambogieni, i-a abandonat genocidului comis de khmerii roşii.

Că şi regimul nord-coreean îşi masacrează propriul popor prin inaniţie, se ştie de mult. Totuşi, din unghiul presei apusene, marele vinovat pentru colapsul diplomaţiei americano-coreene nu e tiranul. Ci paiul american din ochiul lui. Ca şi bârna din ai chinezilor şi ruşilor, patronii lui Kim. În speţă Trump. Care e considerat şi inamicul public numărul unu în chestiunea acordului cu Iranul, din pricina căruia, în colaborare cu Rusia, China şi regimul de la Teheran, Europa ar vrea să-l izoleze.

Pe scurt, orice ar face, bine, rău, Trump nu poate spera să fie iertat. Pe cât de impredictibil se afirmă că e, pe atât de previzibiIe se vădesc reproşurile la adresa lui. De pildă, că e "egoman". Şi "diletant". Că n-ar fi vrut, pasămite, o înţelegere. Că e un fraier, faţă de Kim. Ori faţă de şahistul preşedinte chinez Xi Jinping. Şi că n-ar fi ţinut seama de prezumtivul gest de bunăvoinţă al dictatorului, care şi-ar fi demolat chipurile instalaţia de testare nucleară, dar a refuzat (oare de ce) să accepte prezenţa experţilor la faţa locului. În fine, i se pune în sarcină că stilul său abrupt ar pune în pericol diplomaţia.

Care ar fi unica soluţie. Ca şi cum SUA n-ar fi încercat, decenii la rând, să rezolve litigiul amiabil şi diplomatic, pregătindu-se intens. Şi ca şi cum nu tocmai stilul abrupt afişat de Trump ar fi adus litigiul mai aprope de soluţie decât oricând.         

În timp ce elita politică şi mediatică din vest vede enorm şi simte monstruos, dar umăr la umăr cu tiranii de la Moscova, Beijing şi Teheran, Trumpul din ochiul celuilalt ne lichidează revoltele fireşti. De pildă cea iscată în mod normal de confruntarea cu neruşinata dezminţire moscovită a doborârii, cu o rachetă rusească de tip Buk, a avionului de pasageri malaiezian MH 17. Fapta se soldase cu moartea a aproape 300 de nevinovaţi, între care circa 200 de olandezi şi 30 de australieni.

Or, doar Olanda şi Australia s-au încumetat, până acum, să-i considere, oficiali, vinovaţi pe ruşi.

Acelaşi Trump din ochii altora ne aplanează şi indignarea în legătură cu maniera în care, în timp ce noi ne dăm de ceasul morţii să blocăm abuzul datelor personale, China comunistă îşi supune întreaga naţiune unui control social şi politic total. De pildă prin reţele de socializare şi supraveghere video.

Poate ar fi timpul să ne recalibrăm scandalizările.

Petre Iancu - Deutsche Welle