Unitate de poziţii antiamericane în Consiliul de Securitate

În urmă cu câteva zile, SUA au înregistrat prima mare înfrângere diplomatică în Consiliul de Securitate al ONU care a refuzat să voteze în favoarea Rezoluţiei americane care solicita prelugirea embargoului pe arme în Iran.

Vă spuneam atunci că, furios, Trump ar fi ordonat să fie activat imediat aşa-numitul mecanism „snap back” din Acordul cu Iranul (aşa cum este cunoscut în general acest acord denumit oficial Joint Compreehnsive Plan of Action - JCPOA), asa cu toate că, chiar prin decizia sa, SUA se retrăseseră în mod oficial din Acord. Nu face nimic, spunea atunci Mark Pompeo, vom invoca totuşi un fapt real, faptul că am fost parte din grupul de state care au semnat acest acord, deci, moralmente, am avea o datorie să ne urmăm intenţiile morale iniţiale.

Pentru a înţelege importanţa şi magnitudinea reacţiei negative după ce Bolton chiar a anunţat că SUA vor activa unilateral acest mecanism, vă reamintesc câteva elemente privind Acordul semnat pe 14 iulie 2015 între Germania, China, SUA, Franţa, Marea Britanie, Rusia, plus Înaltul Reprezentant al UE pentru politică externă şi securitate şi Iran. Acordul al cărui text complet îl puteţi găsi AICI cuprinde angajamente iraniene deosebit de precise care, odată observate cu stricteţe, vor permite o ridicare progresivă a regimului de sancţiuni care existau în acel moment împotriva Iranului. Acordul are o durată de aplicare de 12 ani. Este un acord care se bazează pe buna credinţă a părţilor şi pe nevoia tuturor de a găsi, astfel, o cale de mijloc negociată care să rezolve o situaţie care, în momentul respectiv, se apropia de un moment critic.

Unul dintre elementele centrale ale acestui Acord îl reprezintă nu numai asigurările formale ale Iranului, ci şi elaborarea unui mecanism de reacţie rapidă în cazul în care s-ar observa o neîndeplinire a angajamentelor iniţiale: în acest caz, se revine în mod automat la sancţiuni prin asa-numitul „Mecanism snap back”. Asta este valabil pentru toate pachetele de sancţiuni: cele impuse de Consiliul de Securitate, cele adoptate de SUA sau de UE. În cazul în care una dintre ţările parte din Acord estimează că Iranul nu şi-a îndeplinit obligaţiile şi furnizează probe în acest sens, statul respectiv poate cere organizarea unei reuniuni a Consiliului de Securitate în scopul de a activa Mecanismul. La nivelul UE, Statele Membre s-au exprimat iniţial în favoarea Acordului privind Iranul dar, în caz de nerespectare de către Teheran a obligaţiilor luate, atunci ar putea vota în favoarea reinstaurării Mecanismului snap back dacă - ceea ce nu este cazul în acest moment - atât Înaltul Reprezentant al UE pentru politică externă, cât şi reprezentanţii celor trei ţări europene parte ale Acordului (Franţa, Marea Brianie şi Germania) ar comanda acest lucru.

Toată lumea luase foarte în serios, aşa cum se cuvenea, anunţul făcut de Trump pe 8 mai 2018 privind retragerea SUA din acest Acord. Mai ales că europenii au anunţat imediat iniţiere unui sistem propriu de susţinere economică a Iranului supus sancţiunilor unilaterale americane: poate vă amintiţi de Special Purpose Vehicle, INSTEX care permitea Teheranului să ocolească sistemul plăţilor în dolari SUA.

În acest context a apărut reacţia de protest după anunţului făcut de Pompeo, ţări aliate şi oponenţi ai SUA totodată, declarând imediat că propunerea respectivă este „ilegitimă”: Rusia, China, Marea Britanie, Franţa şi Germania şi-au unit acum poziţiile, într-un demers aproape unic în istorie. Iar chestiunea ameninţă să se transforme într-o viitoare dcredibilizare şi mai puternică a instituţiei Naţiunilor Unite şi a capacităţii Consiliului de Securitate de a-şi îndeplini misiunea în acord cu Carta organizaţiei creată de către puterile învingătoare în cel de-Al Doilea Război Mondial. Poziţia americană din acest moment (aveţi aici transcriptul conferinţei de presă a lui Pompeo de acum două zile)

Asta a dus la exprimarea unor poziţii foarte ferme, începând cu cea susţinută de ţările din Grupul E3  - Franţa, Marea Britanie şi Germania -, care au transmis o scrisoare comună  pe aceeaşi linie cu poziţia foarte dură exprimată de Josep Borrell, Înaltul reprezentant al UE pentru politică externă şi de securitate. Desigur, acestor scrisori li se adaugă şi cele trimise de reprezentanţii altor ţări acum membre permanente şi nepermanente ale Consiului de Securitate: Belfia, Chia, Rusia, Vietnam, Niger, Saint Vincent and the Grenadines, Afirca de Sud, Indonezia, Estonia şi Tunisia. De partea SUA râmâne Republica Dominicană care, totuşi, până în acest moment, nu şi-a comunicat în scris poziţia.

Cum poate evolua situaţia? Pompeo a spus clar - adresându-se Rusiei şi Chinei - că vor intra şi ele sub regimul de sancţiuni americane dacă vor refuza reimpunerea de sancţiuni împotriva Iranului.

Pentru Trump personal, situaţia are o valenţă electorală de care amintesc foarte mulţi comentatori doarece procesul de sancţiuni americane va începe peste mai puţin de 30 de zile, pe 19 septembrie, adică doar cu câteva zile înainte de momentul în care este programat discursul lui Trump la ONU. Dacă ar fi fost susţinut de o rezoluţie corespunzătoare, Trump ar fi avut ocazia să transforme momemntul într-o reafirmare a forţei şi influenţei americane.

În loc de asta, are pe de o parte Iranul care, în ciuda tuturor promisiunilor lui Trump, nu a fost făcut să cedeze. Pe de altă parte, cel mai grav, se arată nivelul de corodare al poziţiei americane în lume şi, mai ales, adâncirea continuă a disensiunii majore, principiale, de substanţă, între statele importante din NATO pe o problemă de securitate de importanţă fundamentală pentru spaţiul euro-atlantic.

Disensiunea de profunzime între SUA şi aliaţii săi majori europeni este evidentă. Sigur că toată lumea aşteaptă să vadă dacă, din noiembrie, vom avea la Washington echipa Biden1 sau Trump 2, cu evoluţii diferite în materie de relaţii internaţionale şi de securitate, conform poziţiilor Pompeo sau, de partea calaltă, viziunii lui Colin Powell, unul ditre principalii artizani ai jocurilor americane din zona Biden.

O aşteptare care nu face nimănui bine, tocmai pentru că lucrurile au fost lăsate să ajungă într-un punct în care numai variantele extreme sunt puse acum pe masă de americani. Cu reacţia corespunzătoare, potolită dar fermă, a europenilor în contextul acestei alianţe din Consiliul de Securitate, neobişnuite dar cu un simbolism clar şi semnificativ.