Woodrow Wilson şi iluzia păcii

La 8 ianuarie 1918, în sesiunea comună a Congresului, preşedintele Statelor Unite ale Americii Woodrow Wilson (1856-1924, al douăzeci şi optulea preşedinte al SUA, între 1913-1921) făcea cunoscute lumii ”Cele 14 Puncte”, care se constituiau în fapt într-o declaraţie menită să aşeze pe baze noi politica internaţională.

În istoria relaţiilor internaţionale, sunt câteva borne în teoretizarea conceptelor de drept internaţional. De la ”Principele ” lui Machiavelli, la concepţiile lui Jean Bodin, la ”De iure belli ac pacis” a lui Hugo Grotius, cooperarea internaţională s-a îmbogăţit permanent cu noi concepţii. Totuşi, au fost şi proiecte care nu au avut rezultatele aşteptate, precum ”Declaraţia” preşedintelui american Wilson.

La 8 ianuarie 1918, Primul Război Mondial era în plină desfăşurare. Această declaraţie dorea să fie o replică la decretul leninist asupra păcii (26 octombrie 1917, publicat în presă la 27 octombrie 1917) care, în martie 1918 va constitui baza  deciziei ieşirii Rusiei conduse de bolşevici, din războiul mondial.

Declaraţia era îndreptată împotriva imperiilor multinaţionale, a celor coloniale. Se punea accentul pe: interzicerea diplomaţiei secrete, restabilirea neutralităţii Belgiei, evacuarea României, Serbiei, Muntenegrului, ieşirea la mare pentru Serbia şi Polonia, respectarea configuraţiei etnice în stabilirea frontierelor Italiei, autodeterminarea popoarelor care trăiau în Austro-Ungaria, Turcia, rezolvarea chestiunii statelor balcanice, întregirea României, premisele constituirii Iugoslaviei, Poloniei, Cehoslovaciei, navigaţia liberă, ridicarea barierelor impuse comerţului, dezarmarea, integrarea ulterioară a Rusiei pe scena internaţională, întemeierea Ligii Naţiunilor.

Statele Unite ale Americii se implicaseră în război în 1917, aliindu-se cu statele Antantei, aceasta fiind prima implicare americană în Europa. Această declaraţie poate fi apropiată de povestea biblică a porumbelului trimis de Noe să vadă dacă apele s-au retras. Dacă porumbelul lui Noe s-a întors cu ramura de măslin, declaraţia lui Wilson s-a lovit de opoziţia Franţei şi Marii Britanii. Britanicii nu agreau o navigaţie liberă, francezii doreau să primească despăgubiri de război (în plus retrocedarea Alsaciei şi Lorenei, de către Germania nu constituia o prevedere obligatorie). Totodată, la unison Marea Britanie şi Franţa nu priveau cu ochi buni decolonizarea, datorită marilor posesiuni coloniale deţinute.

Germania înfrântă va cere, către sfârşitul anului 1918 armistiţiul în baza celor 14 puncte, dar cei care au dictat pacea, în 1919-1920 au procedat în cea mai mare parte contrar dorinţei lui W.Wilson. În cele din urmă, însuşi Congresul American a refuzat să ratifice Tratatele de la Paris-Versailles, fapt ce a făcut ca Societatea (Liga) Naţiunilor să fie de la început lipsită de un sprijin real.

Pentru această declaraţie, preşedintele Woodrow Wilson a primit Premiul Nobel pentru Pace, în 1919.

Practic, s-a considerat în  epocă faptul că viziunea lui Wilson se găsea exact la polul opus celei a lui Napoleon I, aşa cum s-a exprimat chiar omul de stat român Ionel Brătianu, conducătorul delegaţiei române - Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale – până la mijlocul secolului al XX-lea, Ediţia a 3-a – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007, p. 97-98, nota 23: ”Arh. MAE, fond. 71/1914, E2, partea I, vol.180, f.150, telegr. 7 mai 1919, Paris, Brătianu către Phereckyde, la Bucureşti”: ”pacea este totdeauna şi prea aspră şi prea slabă, ea impunând condiţii napoleoniene şi vrând să le execute cu mijloace wilsoniene, tăind posibilităţile expansiunilor economice unui popor de 80 milioane, iar contra exploziunii provocate de asemenea compresiuni, prevăzând în loc de cingătoare de fier, ghirlandele Societăţii Naţiunilor”).

Dacă pacea napoleoniană era una drastică, viziunea lui Wilson a fost o iluzie, în sensul că nu dispunea de mijloace eficiente. 21 de ani mai târziu, în 1939, războiul îşi va cere din nou tributul greu al sacrificiului uman şi material.