Extazuri olfactomobilistice: ftalaţi, Chanel şi cârnaţi

Aleasa, şi nu mai puţin preţioasa visurilor mele, ce frumuseţe, ce contururi. Şi ce piele catifelată... Iar sunetele cu care îmi farmeci auzul pot băga şi îngerii în priză.

Dar cam puţi. Aoleu, sărac de mine! O fi corpul tău în sine sau numa´ce ai pe tine?  

Ştiţi câte tragedii din astea se întâmplă prin luxoasele saloane de vânzări de automobile de pe oriunde? Limuzina cu motor de 8 cilindri, cu fotolii de piele, cu furnir din lemn de nuc şi cu tablete iPad în spătarele scaunelor e superbă, dar să pută ca muşamaua pe care o are tot ţăranul pe masa din şandrama? Nu, nici în ruptul capului.

Creatorii de automobile din marile companii au echipe întregi de „mirositori“ profesionişti!

Miresmele native

Singurele materiale dintr-un automobil care pot şi trebuie să aibă iz propriu sunt pielea şi lemnul. Dar ce facem cu piesele din material plastic şi cu vopselele de pe toate suprafeţele sau de pe scheletele metalice şi nemetalice?

În departamentele de olfactometrie ale companiilor de automobile sunt mirosite în medie cam 500 de piese pentru fiecare nou model de automobil. Nu se pune problema ca modelul respectiv să nu miroasă a nimic, din contră, el trebuie să aibă un iz propriu, marcant – un olfactodesing caracteristic.

Design-ul începe de la forme, culori şi sound şi continuă cu mirosurile!

Mirosurile în automobil sunt emanate în special de componentele produse din materiale plastice, cum ar fi PVC (policlorură de vinil), care, pentru îmbunătăţirea maleabilităţii în procesul de fabricaţie, sunt în general îmbibate cu ftalaţi dimetilici sau dietilici. Intensitatea mirosului creşte cu temperatura aerului înconjurător, de exemplu după ce maşina a stat câteva ore în soare, cantitatea de vapori emanaţi din material fiind în asemenea cazuri mai mare.

De mai mult de 25 de ani încoace au fost dezvoltate teste standardizate pentru piese şi materiale care sunt încălzite şi ţinute 2 ore la 65°C (BMW) sau la 80°C (Daimler) – după care „mirositorii“ dau note pe o scală de la „nu miroase a nimic“ la „pute înfiorător“. Japonezii fac aceste teste doar la 23°C, plecând de la premiza că aceasta este temperatura la care este supus, în general, clientul.

Anumite componente ale unui automobil sunt încălzite până la 80°C, apoi mirosite de olfactodesigneri

Dar chiar şi o piesă care miroase bine în sine trebuie să se armonizeze cu celelalte, într-o simfonie a miresmelor proprii ale automobilului. Până şi la vânzarea automobilelor la mâna a doua se încearcă restituirea mirosului original, prin înlăturarea amprentelor olfactive ale fostului proprietar.

„Olfactologia“

Putem măsura „culoarea“ miresmei, aşa cum măsurăm culoarea unei radiaţii electromagnetice în zonele luminoase ale spectrului sau timbrul unei voci detectând frecvenţele vibraţiilor primare şi secundare?

Tema este controversată, dar, la nivelul actual al ştiinţei, rămâne mai mult în zone subiective, empirice sau intuitive.

Cu toate că nişte rudimente ştiinţifice, dar, mai ales, definiţiile şi normele, nu lipsesc!

Să plecăm de la rudimentele ştiinţifice: unii învăţaţi au avut ambiţia să dezvolte o ecuaţie similară celei din acustica: intensitatea mirosului este conform acestei ecuaţii proporţională cu concentraţia excitaţiei olfactive momentane raportată la excitaţia olfactivă de bază. Nu vă este de ajuns? Nu, savanţii respectivi au mai şi logaritmat raportul ăsta, pentru a-l putea exprima în decibeli, raportându-l în acest fel la zgomot.

Câţi decibeli emite un căţel de usturoi? Cum adică, atunci când latră sau atunci când pute? Chiar se poate face o ştiinţă din asta?

Usturoi, da´ ce căţel! Cu ceva Chanel pe el, mai vedem vreun decibel?

Râdem noi, râdem, dar în lume se vând diverse modele de olfactometre, în jurul cărora stau şi inspiră, câte opt ore pe zi, câte patru mirositori plătiţi pentru asta.

Şi acum, nu mai râdem: în norma europeană EN 13725 este definită o unitate de miros!

Unitate de miros: cantitatea de vapori de substanţă emanată într-un metru cub de aer în condiţii atmosferice normate de presiune şi temperatura, care provoacă într-un grup de probanzi umani aceleaşi reacţii fiziologice că 123 micrograme de butanol, emanate tot într-un metru cub de aer, în aceleaşi condiţii atmosferice.

Definiţia se referă aşadar la o cantitate momentană raportată la una de bază, adică la o concentraţie în aer, dar nu la felul de miros, cârnat sau ftalat!

Baza de măsură, butanolul (EROM – European Reference Odour Mass), poate fi considerată un criteriu obiectiv, având o structură chimică clar definită, chiar dacă pleacă de la o mireasmă subiectivă, dar prea bine cunoscută: superbul iz din beciul unei crame!

Dar reacţiile fiziologice dintr-un grup de probanzi umani pomenite în unitatea de miros?

O reacţie fiziologică este definită, în general, printr-o producţie de hormoni de anumite tipuri.

Un om dispune de aproximativ 30 de milioane de celule olfactive, dispuse pe o suprafaţă de 2 pe 5 centimetri, în cavitatea nazală. Şi de aici începe într-adevăr să miroasă a miros: aceste celule sunt structurate în tipuri diferite de receptori – 400 la număr – care sunt distribuiţi uniform în cele 30 de milioane.

1 – bulb olfactiv /  2 - celule nervoase mitrale / 3 – os cranian / 4 – epiteliu /  5 – noduri de celule mitrale secundare / 6 – receptori olfactivi

Şi de aici începe contactul dintre emisie şi recepţie: celor 30 de milioane de celule le sunt suficiente între 10 şi 100 de milioane de molecule de substanţă, pentru a le înţelege mirosul. Grosso modo – un receptor la un emiţător.

Un exemplu concret? Tot cu usturoiul. Substanţa mirositoare din usturoi este metilmercaptanul (metanthiol – CH4S), probabil din cauza sulfului din combinaţia cu carbon şi hidrogen. Imaginaţi-vă o arenă de spectacole sau competiţii sportive de 500x100x20 de metri: 0,000004 grame de metilmercaptan sunt suficiente pentru că oamenii din arenă să simtă un miros de usturoi!

Şi gândiţi-vă că un câine ciobănesc are un simţ de miros de o mie de ori mai intens decât un om, dispunând de numărul proporţional mai mare de celule olfactive! Sau că un urs detectează un miros de miere de la cinci kilometri distanţă!

Chiar dacă detectarea felului de miros – lămâie sau tămâie – nu poate fi explicată până acum exact, ştiinţific, nasul electronic tot a fost inventat, având aplicaţii directe în automobil: un asemenea „nas“ veghează mai ales în tunele sau în cozi pe autostrăzi, închizând clapele de aspiraţie de aer exterior în sistemul de ventilaţie şi climatizare atunci când situaţia devine rău mirositoare. În industria alimentară o asemenea aplicaţie este la fel de utilă – vizând comparaţia aromelor unui anumit aliment proaspăt cu cele emanate de unul care a stat mai mult timp în raft.

Înmiresmarea activă

Şi dacă mirosul de muşama sau de vopsea tot a rămas în automobil după ce acesta a ieşit de pe banda de montaj, atunci trecem la înmiresmarea activă.

Prima şi cea mai brutală metodă este cea cu pomuleţul agăţat de retrovizoare – care te trăsneşte cu un damf ucigător de brad de plastic îmbibat în esenţă de bomboane colorate şi stropit din belşug cu parfum rusesc.

Francezii au introdus cam cu un deceniu în urma cartuşele de parfumuri, integrate în bord. Fluxul de mireasmă poate fi reglat manual. Exemple sunt Peugeot 308 şi Citroen DS3 cabrio. Într-un cabrio, o asemenea măsură apare ca un nonsens, ca şi cum te-ai duce la operă, unde se cântă Aida, cu căştile la urechi, în care bubuie manelele. Păi de ce e cabrio dacă nu sunt lăsat să miros brazii, fânul şi balega de vacă, fiind obligat să inspir un iz de trandafiri aromatizat cu zahăr ars? Francezii nu prea au avut succes cu aceste parfumerii pe roţi.

Modul cu cartuşe de parfumuri, integrat în sistemul de ventilaţie al unui automobil

Metoda mai nouă, aplicată de exemplu la Mercedes S, constă în integrarea de mai multe cartuşe cu esenţe diferite în sistemul de ventilaţie, miresmele putând fi combinate după programe bine puse la punct – de la briza mării până la poienile montane în timpul cositului. Atât fluxul de aer parfumat, cât şi intensitatea parfumurilor pot fi reglate după programe prestabilite sau manual.

Înmiresmarea habitaclului, cu intensităţi şi combinaţii diferite de parfumuri şi fluxuri variabile de aer

Concluzia

În fond, ce dacă miroase a muşama, ftalată şi pârlită de soare? Chiar avem nevoie de atâtea flatulaţii parfumate, controlate electronic şi amestecate ştiinţific?

Mai bine pune poza bunicii lângă retrovizoare. Bunica avea, când eram copii, o muşama ftalată şi pârlită de soare pe masa mare din curte, de sub viţă. Veneam de la plajă şi ne era foame. Bunica aducea din bucătărie minciunele calde, tocmai scoase din ceaunul cu ulei clocotind. Bunicul venea cu două sticle de braga rece. Ce reacţii fiziologice generează poza bunicii în combinaţie cu mirosul de muşama, ce fel de hormoni se produc atunci – nu, poate nu cei stârniţi de miros, dar în mod sigur hormoni de fericire - dopamină, serotonină, noradrenalină -  şi imagini care îţi parfumează sufletul.

Şi dacă nu-ţi e de ajuns, deschide toate geamurile la maşină şi trage în piept izurile miriştilor calde, abia secerate.