Amor şi alibi. Trădări clasice şi minciuni moderne

Adulterul e de zece ori mai monoton decât strădania de a-l ascunde. Gestul simplu de a intra într-o aventură erotică ilicită e împănat cu poveşti ştiinţifico-fantastice.

Istoria universală a minciunii conjugale se împarte în două epoci majore: înainte şi după inventarea telefonului mobil. Din momentul în care am început să cărăm celulare cu noi, funcţionăm ca nişte câini cu cip în zgardă şi crotalie în ureche: oricine poate da de urma noastră.  

Un bărbat mi-a spus odată că mai mult ca sigur celularul a fost inventat de o femeie sătulă de justificările şontoroage ale soţului – care probabil minţea prost, dar nu găseai dovezi clare împotriva lui. Era ca un avocat penibil căruia, culmea, niciun procuror nu izbutea să-i găsească vreo tărâţă în pledoarii.

Blocat în galerie şi-n scorneli

De câte ori mergeam în vizită la prietena mea, Oana, consortul ei, Paulică (aşa îl chema şi-n buletin, nimeni nu-i perfect) se plictisea de moarte. E drept, ca să scăpăm de el de pe capul nostru, deschideam numai subiecte extrem de interesante: anul ăsta se poartă bretoane, ba nu, nu se poartă bretoane, adică se poartă, dar aşezate mai hacana, nu pe toată fruntea, ba nu, se poartă bretoanele gen măturică. În acest punct al discuţiei, Paulică îşi făcea un fel de sepukku folosindu-se de un fel de creion, apoi, cu nervii sângerând abundent, se ducea să crape în camera lui. Până într-o zi, când, tot aşa, s-a ridicat, dar s-a dus în camera alteia – asta avea să afle Oana, după o vreme. La început, fugea de noi şi de bretoanele noastre, se tolănea în dormitor şi îşi îneca amarul într-un joc cu gândaci mov, pe laptop. Cu vremea, văzând el că noi nu dăm semne să gestionăm criza bretoanelor pe cale diplomatică, a întrevăzut în asta o oportunitate de a obţine permisii mai lungi. Când veneam eu, Paulică îşi lua geaca-n spinare: ”Mă duc la Vali, să fac o tablă”. Oanei nu-i trecea prin cap (poate şi din cauza bretonului cu proprietăţi izolante) să-l întrebe dacă Vali e un el sau o ea. Investigaţiile au făcut lumină, în timp. Vestea bună era că Vali era un el. Vestea proastă era că acelaşi Vali o ştersese definitiv în Chicago, cu vreo patru ani în urmă. Oana a aflat de această dramatică emigrare. I-a spus infamului soţ că, dacă nu cumva are în paşaport o viză de State cu multiple intrări şi ieşiri, fapt care ar explica desele lui escapade ”la Vali”, o să-i ia scalpul şi-o să facă din el pămătuf de şters praful. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat în continuare, cert este că de-atunci, de câte ori merg la Oana, Paulică nu iese din camera lui, iar în casă nu văd niciun fir de praf.     

Paulică nu a suferit zadarnic. Calvarul lui a fost o pildă lugubră pentru toţi cei care îndrăzneau să se folosească de minciunile clasice, atunci când plecau să cumpere ouă şi se întorceau cu ele sub formă de puişori. ”Unde-ai stat atâta?”, măcăneau nevestele singura întrebare din lume la care ei nu aveau cum să răspundă sincer fără să rişte o ruptură de splină. Legenda spune că unul, Silviu, a fost foarte spontan în faţa acestei interpelări, se mira şi el de cum de-i sar cuvintele din bot fără să apese pe niciun buton: ”Am rămas blocat o oră în metrou, dragă, dă-i în mă-sa de nesimţiţi, a fost pană de curent la Apărătorii Patriei”. Anchetatul a avut totuşi două mici probleme cu această declaraţie pe propria răspundere. Una era că el locuia în Militari, motiv pentru care soaţa a dorit să ştie de ce nu se găsesc ouă pe o rază de 16 kilometri. A doua a fost că aceeaşi soaţă a sunat la Metrorex şi, a dracului pielea pe ei, tocmai atunci ăia s-au găsit să fie extrem de amabili cu clienţii. I-au spus că singura pană depistată la Apărătorii Patriei a fost una de ciocănitoare – să mai spună cineva că ăştia de la metrou n-au umor.

Piese şi neveste de schimb

Ştiu o deşteaptă, Jeni, care toată viaţa a avut maşină şi, prin urmare, a avut chiulasă. Aceasta din urmă se ardea la un interval de timp convenabil, respectiv când ea efectua anumite vizite la anumiţi colegi de serviciu, deoarece aveau de înfăptuit proiecte ce nu suportau amânare. Jeni întârzia de două ori cât trenul InterRegio Bucureşti-Constanţa. Soţul ei o aştepta cu gelozia cât puricele. Odată, el a parafrazat un banc celebru: ”Jeni, alaltăieri ai venit ieri. Ieri ai venit azi. Dacă şi azi mai vii mâine, trebuie să avem o discuţie!”. Când a auzit că n-au ajuns nici măcar în stadiul de discuţie, Jeni a prins curaj şi i-a recitat alte versuri din fermecătoarea carte a automobilului: ”Iubi, am stat iar ca proasta la autoservice, ştii că-mi face figuri maşina! Azi mi s-a înfundat jiglerul...”. ”Azi ţi s-a înfundat de tot!”, a corectat-o el. ”Dacă tot ce-ai spus în ultima jumate de an e adevărat, maşina aia n-avea cum să mai meargă nici împinsă de tornadă. Pompa de injecţie ţi s-a stricat de opt ori – apropo, să nu mai spui la nimeni că are ac, aşa cum mi-ai spus mie -, pompa de benzină curge – orice o însemna asta -, garnitura de chiulasă ţi se prăjeşte ca un ou ochi, ai probleme uriaşe cu placa de presiune şi discul de ambreiaj – căci aşa se numesc ele, nu placa de ambreiaj şi discul de presiune, cum spui tu -, axul cardanic e dezaxat – trebuie să recunosc, aici ai avut şi imaginaţie, şi logică gramaticală -, iar mai nou ţi se bat tacheţii – în sfârşit, un diagnostic coerent, cu modesta precizare că am verificat şi nu bate niciun tachet la maşină, singura bătaie pe care am recepţionat-o a fost cea de câmpi, din frumoasa şi odioasa ta guriţă”.   

Minciunile bune sunt capodopere pe care le apreciază până şi victimele lor. Minciunile proaste îţi insultă inteligenţa. Nu-mi dau seama ce ne morcoveşte mai tare: trădarea în sine sau faptul că e camuflată lamentabil. Revin acum la efectele nefaste ale telefonului mobil asupra alibiurilor. Înainte, dacă nevasta nu te găsea la serviciu, erai plecat pe teren. Asta îţi spunea femeia de serviciu, pentru că şi secretara ta era tot pe teren. Sigur, doamnă, pentru orice eventualitate, puteai să făureşti un pui de scandal când ajungea domnul acasă, numai că, în lipsa dovezilor ataşate la dosar, tu erai o caraghioasă isterică, iar el un om al muncii nevoit să înfrunte nedreptăţi dureroase. Tehnologia şi-a vârât însă coada în aceste chestiuni delicate. Nu atât apariţia primelor celulare a anihilat trei sferturi din alibiuri, ci momentul când a început să şi le permită toată lumea şi nu mai exista nicio scuză.

Celularul a venit la pachet cu o coşarcă de probleme. Dacă nu răspunzi, de ce nu răspunzi? Dacă nu puteai să răspunzi atunci, de ce n-ai sunat înapoi mai târziu? Dacă ai primit sms de-acasă, de ce nu răspunzi ceva frumos? Ţi-ai luat Blackberry ca să scrii mesaje, iar tu nu scrii mesaje. Dacă e telefonul închis, de ce e închis? Dacă s-a descărcat, de ce pleci de-acasă cu telefonul descărcat? ”Păi mai avea o liniuţă...”, încerci o scuză doar o idee mai inteligentă decât clasica ”mi-am uitat caietul acasă, domnu’ profesor, plus că mi l-a mâncat câinele, plus că am fost bolnav”.  

Sunt agentul 008, sunt foarte tare

Serviciile secrete sunt mană cerească pentru cei care nu răspund la telefoanele mobile, mai ales când pe ecran apare apel de la ”Acasă”. Erau în misiune, n-aveau voie să răspundă nimănui, ca să nu interfereze cu vreo celulă teroristă, mai ales că au primit un pont cum că o şaormărie din centru este de fapt un cuib Al-Qaeda. Nevasta e sceptică, nu pricepe ce caută asemenea conspiraţii în oraşul Mizil. Soţul e ofiţer de infanterie, face naveta la Buzău, dar e secretos ca un samurai. Consoarta e siderată: ”Spune-mi şi mie ce faci tu la serviciu, că zău, am văzut la viaţa mea spioni ai CIA la Moscova care erau de trei ori mai gură-spartă decât tine!”. Bărbatul n-are niciun interes să intre în prea multe amănunte, mincinosului îi trebuie memorie bună, iar el preferă să şi-o folosească amintindu-şi numărul de telefon al amantei. Mai ales că n-avea două cifre identice, era cumplit. L-a avut în agenda mobilului de câteva ori, sub nume false, dar nevastă-sa le-a decodificat de fiecare dată. Poate şi pentru că el băgase numărul sub numele ”Florin”, dar s-a dat de gol amintind că pe secretara lui o chema Florina. Apoi a schimbat, a băgat numărul sub numele ”Staţia de epurare a apei” şi n-a izbutit să explice legătura dintre cazarma lui şi nitraţii, fosfaţii, sulfaţii şi metanul din apă. Pe urmă, a fost mai deştept, a introdus acelaşi număr sub numele ”Şeful de Stat Major”. Era cât p-aci să-i iasă manevra, doar că nevastă-sa a băgat de seamă că Florin, Staţia de epurare şi colonelul-boss au acelaşi număr de celular. Cea mai cruntă pedeapsă pe care a primit-o ofiţeraşul a fost că nevastă-sa a refuzat cu obstinaţie să divorţeze, în ciuda dovezilor incontestabile de adulter calificat.

Soţia unui profesor de geografie a avut nevoie de vreo doi ani ca să realizeze că elevii de clasa a cincea nu dau teză la acest obiect, aşa cum susţinea dascălul-consort. Tipul se furişa pe uşă în fiecare duminică după-amiază, iar în clipa când nevasta îl prindea cu o talpă în afara spaţiului locativ, îngheţa ca Lacul Vostok. ”Unteduci?” – aşa pronunţa ea întotdeauna, părea un singur cuvânt. El îi răspundea însă în mai multe cuvinte, unul mai idiot ca altul: ”Mă duc până la şcoală, să corectez tezele ăstora de-a cincea, că trebuie să le duc mâine, altfel nu pot să le închei mediile”. Clipitul des al nevestei provoca un curent anticiclonic. ”Le închei mediile deja, la patru zile după ce-a început semestrul?!”. Of, ce viaţă mişto ar fi avut el dacă, în loc să se însoare cu o intelectuală, cum l-a cam obligat mă-sa, o lua pe proiectila sexy de care se amorezase cândva... Ce-i drept, susţinea ea în gura mare că nu-i plac romanele româneşti, deoarece conţin prea mulţi ţărani, dar în rest era fată de treabă.

Am cunoscut odată o femeie care, de câte ori îşi înşela soţul şi trebuia să justifice roiul de absenţe nemotivate de la domiciliu, născocea câte-o fatalitate. Şi nu atât imaginaţia ei bolândă ne oripila pe toţi, cât faptul că mototolul de soţ credea orice porcărie care ieşea din laringele ei. Inclusiv faptul că într-o seară, când conducea ea nerăbdătoare spre casă, a oprit-o poliţia şi-a arestat-o pentru că nu purta centură. Şi după patru ore de tortură cumplită la secţie (”doar ştii, dragă, că ăştia bat fără semne”), au eliberat-o. Nu, nu i-au dat niciun proces-verbal, deoarece imprimanta lor era defectă.