Amor cu translator. Vrei să fii hoţia mea?

Când soarta vitregă nu-ţi găseşte partener de viaţă în tribul tău, te mulţumeşti cu străini. Ceea ce ar fi grozav, dacă ai şti vreun cuvânt din limba lor. Dacă nu, faci declaraţii prin intermediari.

Tăcerea şi olandeza sunt de aur

Cu ani în urmă, mama unui amic de-al meu a cunoscut un olandez nezburător (avea oroare de avion, se hâţâna cu autocarul din Amsterdam până-n Bucureşti). El ştia să spună în română doar ”mulsumesc”, iar ea ştia să zică în olandeză doar ”vrouw” (nevastă, n.r.), cuvânt pe care îl pronunţa ca pe un lătrat american (ştiţi că, în SUA, câinele nu face ham-ham, face roauff-roauff”). Dar ce de iubire, ce de pasiune, ce de visuri! Ăla venea la ea în fiecare lună, se drăgăleau cu martori, pentru că nu ştia niciunul vreo engleză, vreo franceză, ceva. I-am cunoscut la o petrecere unde, deşi ei erau sexagenari, iar noi, ăilalţi, aveam o medie de vârstă de 23 de ani, s-au distrat de zece ori mai bine decât noi. Am uitat să vă spun că pe el îl cheamă Thijs şi a fost o intensă provocare să ne împrietenim cu el, pe chestia asta. Când l-am strigat prima oară, am aruncat din greşeală 43 de firimituri din gură. Şi oricum nu mi-a răspuns, nu şi-a dat seama că nechezam spre el, era ca şi cum m-ar fi strigat el pe mine ”Saimună” (cred că aşa mă şi striga, de fapt). Au dansat nebuneşte, atunci am priceput de ce unii oameni se înţeleg din priviri, conform şablonului: pentru că nu se pot înţelege altfel. Printr-un mister bine înnodat, ea ştia totul despre el şi el ştia totul despre ea – mai puţin faptul că avusese vreo sută de amanţi înaintea lui, dar stătea liniştită, ştia că n-avea cine s-o pârască, nu horcăia nimeni limba olandeză. S-au căsătorit în ţara lalelelor şi-a marijuanei, iar la cununie au avut, cică, nişte copiuţe, au stâlcit nişte jurăminte în engleză. Trăiesc fericiţi şi-n ziua de azi, iar gurile slobode spun că tocmai incapacitatea ei de a-l bate la cap face ca această căsnicie să fie atât de invidiată.

Prin urmare, aşa deci, era dragoste de greci

Marilena se săturase de bărbaţii români (poate şi pentru că se culcase cu aproximativ toţi). Şi a cunoscut pe Internet, acum doi ani, un grec. Comunicau într-o engleză pentru care şi Ion Iliescu i-ar fi ciufulit, dojenitor. Leonidas a fost răpit de frumuseţea ei, când a văzut-o mâncând pe o terasă din Atena. S-a apropiat şi i-a spus, în limba lui maternă, că îi pace mult de ea, iar Mari i-a răspuns, politicoasă: ”Ţaţichi!”. De atunci, s-a înfiripat o nemuritoare iubire, care a culminat cu o nuntă la Bucureşti, unde mirele a făcut urticarie când a auzit formaţia din Galaţi sfârtecând un cântec din ţara Poseidonului-răsare: ”Măriameeee Tachitrinaahaa, ionagapască literaaahaa”. Marilena, emoţionată de acest sublim moment, precum şi de Feteasca de Jidvei, s-a aburcat pe mica scenă special amenajată şi a continuat recitalul, alături de trupa beată: ”Io nandrasui tochito-naaaa!”. Mirele s-a dres cu greu, după o carafă (hai, trei-patru) de vin, moment la care a început să se simtă flatat. Ştiţi vorba aia: Doamne, nu lăsa ca lucrurile ce mi se par acum anormale să mi se pară într-o zi normale! Ginerică a circulat liber prin sală, a mai aprofundat un pic limba română, iar la final a revenit lângă mireasă şi i-a şoptit cu tandreţe: ”Ţe faţi, dulţaţa mea?” Iar ea i-a răspuns, în spiritul şlagărului serii, ”Ianaba tosto marmarooo”, fără să aibă cea mai mică idee ce înseamnă. Dar, la ora aia, i-ar fi recitat şi versuri luate de pe borcanele cu măsline Kalamata, cui îi mai păsa? Momentul apoteotic a survenit când Leonidas a smuls microfonul din mâna manelistului de serviciu şi i-a făcut o dedicaţie emoţionantă proaspetei lui mirese: ”Nu puţă trăiesc fără tine!”. Restul e istorie.

Ghinionul meu, norocul ei

Dar există, la propriu, iubiri cu translator. Am prestat şi eu această muncă, odată, pe când locuiam în Canada. O româncă de 55 de ani a cunoscut un canadian de 47 de ani, într-un supermarket unde li s-au lovit coşurile, ce destin fericit... Eu mă străduisem, timp de vreo trei ani, să cunosc un canadian drăguţ în supermarket, doar că ăia frumoşi şi cu privire cât de cât inteligentă aveau un defect dramatic: erau însuraţi fedeleş. În sensul că nevasta alegea marfa, iar ei spuneau ”yes, honey”. În fine, deci Patricia, românca de care vă vorbeam, a agăţat un mândru cetăţean canadian, blond ca mălaiul, şi au hotărât să se revadă. Nu-mi dau seama nici azi cum au reuşit să stabilească un rendez-vous, având în vedere că ea nu ştia decât opt cuvinte în engleză, iar el ştia un cuvânt jumate în română, de pe vremea când curta stripteuzele noastre, într-un club din Toronto. Probabil şi-au desenat mesaje pe bonurile fiscale, cert este că au început o pasională poveste de amor. Moment la care ea m-a rugat, cu lacrimi în ochi şi-n portofel, s-o ajut să comunice cu indigenul, căci nu-l poate scăpa, deoarece miroase frumos şi are suta de mii de dolari în cont. Fie ei şi dolari canadieni, erau o miză, vorb-aia. Am acceptat, din raţiuni umanitare. Voiam să fac un bine românaşilor mei. M-am întâlnit cu ei de câteva ori, am tradus de mă durea omuşorul, dar nu asta mă obosea, în principiu. Mai degrabă am fost un pic ofilită de faptul că, într-o seară, la local, m-au întrebat dacă aş vrea să-i urmez şi acasă la el, întrucât şi preludiile erotice au nevoie de translaţie, uneori. Am refuzat politicos. Canadianul îmi oferise o mie de dolari pentru munca mea suplimentară, dar aveam vaga bănuială că nu voia doar să-i traduc întrebarea inocentă ”Cât eşti de emancipată în sex?”, ci şi să ilustrez coregrafic.

Limba interpretului adevăr grăieşte        

Am auzit multe poveşti de la cei care au fost translatorii unor relaţii complicate, în care ea nu ştia ce înseamnă ”thank you, darling”, iar el nu ştia ce înseamnă ”dă-mi bani” (nefericitule...). Odată, un neamţ s-a îndrăgostit de o româncă. Aşa încep toate poveştile moderne. Pe ea o ştiam bine, testase tot ce-avea muşchi pe abdomen în România, acum avea chef de ceva mai practic. Carla e o amică din Sibiu, căreia i se năzărise să plece în Germania de tot, deşi nu ştia niciun cuvânt din limba lui Goethe, ca să nu mai spun că habar n-avea cine-i Goethe. L-a cunoscut pe Adolf (asta e, nu toată lumea are noroc să cunoască un Klaus) şi totul a înflorit în viaţa ei. S-au văzut prima oară la Mamaia, lui i se urâse cu binele şi venise să facă turism în România. Omul ştia să ceară bere, şniţel, ştrudel şi şvaiţer, iar chelnerii noştri pricepeau - bun şi războiul ăla mondial la ceva. În rest, nu rupea nimic în limba noastră latină şi frumoasă ca un fagure. A cunoscut-o pe Carla pentru că ea a fost cea care, prin graţia ei şi poruncile patronului, i-a adus la masă berea, şniţelul, ştrudelul şi şvaiţerul. ”Danke schön”, a şoptit el, iar Carlei i s-a părut că a auzit cel mai fascinant vers din cineva, nu ştia din cine. Se iubeau nebuneşte, la propriu, abstract şi fizic, doar că la un moment dat au constatat că e foarte greu să-şi explice unul altuia care e filmul lor preferat, de exemplu. Comunicau prin Google Translate, dar ăla spunea că filmul Die Hard e ”Muri luptând până la ultima suflare”, ceea ce l-ar fi lezat şi pe Bruce Willis însuşi.

Prin urmare, Adolf şi Carla şi-au angajat o translatoriţă dubioasă, care făcea foamea pe litoral, deci jobul era binevenit. Aia îşi pilea unghiile în timp ce-i spunea Carlei că Adolf îşi urăşte părinţii, întrucât l-au botezat ca pe Hitler. Poanta e că fata nu era crescută în România, ştia mai bine germana decât limba noastră, care-i o comoară, fireşte. Plus că era tare de-o ureche, aşa că, în seara în care Adolfică a cerut-o de nevastă pe Cărluţa, duduia translator a rostit, la repezeală: ”Vrei să fii hoţia mea?”. Mă, adevărul e că se potrivea totul minunat, ea urmărea averea lui, iar el urmărea o halbă, prin urmare toată lumea avea de câştigat. El a întrebat când poate să vină s-o ceară de la părinţii ei, iar translatoriţa se grăbea şi n-a mai aşteptat răspunsul tinerei logodnice, a spus cu candoare: ”Cel târziu vinerea asta, că după aia plec la Munchen şi vă mai traduce dracu”.