Căsătoreşte-te de capul tău, până nu te căsătoresc alţii

Vine un moment în viaţa unui om când, dacă a avut proasta inspiraţie s-o burlăcească până după 30 de ani, amicul binevoitor iese din cocon şi acţionează. Vrea să-i facă bine cu forţa.

Regnul celibatarilor conţine trei specii principale: cei care-şi caută partener de viaţă pe cont propriu, cei care le recită zilnic prietenilor nemuritorul vers ”fă-mi şi mie cunoştinţă cu cineva” şi cei care sunt asaltaţi de voluntari dispuşi să facă un casting sentimental în numele celui singur, ca să-i găsească marea şi nemuritoarea iubire. Celor din prima categorie le urez mult succes, ei înoată în larg şi nu vor şti niciodată dacă vor da nas în nas cu o delfină sau cu un rechin. În ceea ce priveşte celelalte două soiuri de căutători, lucrurile sunt pe cât de interesante sociologic, pe atât de comice.

Vecină, vecina noastră, scoate zahăru-n fereastră

Dănuţ, singur la doi părinţi, reuşise totuşi să fie doar băiatul mamii. Când fustele ei au cedat şi el n-a mai avut de ce se agăţa, devenise băiatul nimănui. Avea 34 de ani şi nu-l văzuse nimeni discutând cu vreo femeie, în afară de casieriţele de la supermarket. În neam se puneau pariuri grase: era gay sau îi lipseau piese anatomice (din trunchi sau din creier). Cei care au pariat pe prima variantă au pierdut, Dănuţ nu se întâlnea nici cu bărbaţi, prietenii lui erau personajele din jocurile avansate, pe computer. Dar cum nici cealaltă posibilitate nu era simplu de demonstrat, clanul s-a reunit într-o şedinţă secretă. ”Hai să-i facem cunoştinţă cu cineva”, asta a fost concluzia dezbaterii. De aici se mai crăcănau două probleme, în arborele gros al intervenţiei. În primul rând, nu ştiau pe cine să-i prezinte, nu prea cunoşteau femei compatibile cu ciufuţenia lui. În al doilea rând, îl ştiau căpos, erau conştienţi că Dănuţ nu va accepta niciodată asemenea puneri în scenă, pe care le considera nişte codoşeli penibile. Ca atare, totul trebuia să pară întâmplător. S-a organizat imediat celula de criză, şi-au împărţit sarcinile şi au trecut la marea implementare.

Mai întâi, au recrutat fata. Era Gina, fata unor vecini, navetistă dârză, profesoară de matematică, geografie, sport, biologie şi desen într-o comună limitrofă. Avea o leafă gheboasă rău, în schimb urmă să primească o zestre bine dospită, ai ei aveau o casă-n oraş, una la ţară şi o maşină, pe care intenţionau să le cedeze acelui voinic ce se va dovedi vrednic de mâna domniţei. Gina era harnică precum Fata Moşului şi frumoasă precum Fata Babei, dar haita de peţitori a mers pe ideea că nici Dănuţ nu era vreo gladiolă de bărbat. Gina ştia de această ecranizare, aşa că a cooperat, ceea ce le-a mai simplificat misiunea. Au aranjat ca ea să bată la uşa lui într-o zi şi să-i ceară nişte zahăr, apoi să bată a doua zi şi să i-l aducă înapoi, apoi să bată a treia zi şi să-i ceară un ou, apoi să bată a patra zi şi să i-l aducă înapoi şi tot aşa, până când el avea să-i strecoare într-o zi, în mălaiul pe care i-l împrumuta, un superb inel de logodnă.

Prost plan. Timp de o lună, stocurile din trei băcănii au trecut pragul lui Dănuţ în sus şi-n jos, fără niciun efect. Ţuţuroiul cu adrenalină nu se deschidea şi pace, el nici măcar n-o poftea înăuntru, la o cafeluţă. Din nou şedinţă secretă, din nou desene şi calcule, din nou stratageme. Tactica urma să fie schimbată. Gina a ţârâit într-o zi la uşa lui Dănuţ şi l-a invitat la o plăcintă cu mere, făcută de mânuţele ei. El a acceptat, mormăind ceva ce ei i s-a părut în primă fază a fi ”eşti oaia merinos, trebuia să te aranjezi”, dar şi-a dat seama imediat că de fapt zisese ”vai, mulţumesc frumos, nu trebuia să te deranjezi”. Aşa vorbea el, cu prune-n gură. Pe urmă, a vorbit şi cu merele din plăcintă în gură, dar tot numai prostii. În timp înfuleca şi avea zahăr pudră şi-n cap, i-a povestit Ginei toate strategiile din toate jocurile video pe care le jucase el în toată viaţa lui.

Vecinica a capitulat necondiţionat, ca o Germanie mai disperată. S-a măritat trei luni mai târziu, cu un colonel văduv, ale cărui poveşti despre cazarma lui i se păreau Ginei senzaţionale, după trauma cu discursurile lui Dănuţ.

Căpitan de cursă scurtă

Mariana tocmai scăpase dintr-o poveste frumoasă de iubire şi din câteva poveşti urâte de neiubire. La 33 de ani, s-a trezit singură, deşi glagoria şi picioarele lungi i-ar fi putut procura cam orice produs de pe piaţa bărbaţilor cu ştaif. Dar cum nu era genul care să fluiere de la balcon după masculii eligibili (poate şi pentru că nu ştia să fluiere, mă rog), maică-sa a decis că e momentul să-i facă un pustiu de bine. Ea şi cu stolul ei de jucătoare de tabinet aflaseră de unul, Leonard, un băiat bun, căpitan de poliţie, cuminte ca un ficus, cu leafă grasă, nu fuma, nu bea alcool, nu bea cafea. ”Nici nu vreau să aud!”, a bubuit replica plină de blândeţe a Marianei, când i s-a propus unificarea. Hai, mă, fată, că-i băiat de pus la rană! N-o interesa, pentru asta avea leucoplast în casă, tocmai ca să nu fie tentată să-şi panseze zgaibele cu vreun pămpălău. ”Cum arată?” – a vrut totuşi să ştie victima acestei romantice uneltiri. Babele i l-au descris: e prezentabil, aşa... ”E înalt?” – a mai tras Mariana un glonte. Ea are 1.75 şi nu merge niciodată în mocasini pe stradă. Mmm... nnnn... păăăi... – răspunse corul de peţitoare. Aha! Gata, i-a fost de ajuns, i-a fost clar că e mai scund decât ea.

Totuşi, căpiată de pliscurile lor şi pornită să le demonstreze că i-au găsit cel mai jumulit berbec din turmă, Mariana a acceptat, în cele din urmă, să se vadă cu dom’ căpitan. Dar în termenii ei de protocol şi vestimentaţie. Urma ca Leonard ăsta să vină s-o culeagă de-acasă şi s-o scoată în oraş. În ziua cea mare, ea îl aştepta cu o faţă care nu prevestea nimic bun, poate şi pentru că prezenta un rânjet sadic. La înălţimea ei din fabricaţie, adăugase un coc erect, de vreo 25 de centimetri, precum şi o pereche de sandale cu tocuri de 12 centimetri. După calculele ei, urma să se uite la ăla ca de pe staţia orbitală. Ţrrr! – soneria. Mariana a deschis uşa cu anticipată satisfacţie de tiran. În prag stătea el, pretendentul. În primele momente, nu şi-a dat seama dacă era sau nu arătos, întrucât i-a văzut doar creştetul. Per total, era cu vreo jumate de metru mai modest decât ea. Şi, spre ghinionul lui, venise îmbrăcat în uniforma de poliţist. Pe cât era de scund, pe atât călca de ţanţoş, ca un erou de la Plevna. Au plecat în oraş, nu înainte ca ea să trântească într-o vază cele cinci garoafe roz de la el, cu celofan cu tot.

Pe drum, Mariana făcea deja planuri cum să scape mai repede şi mai onorabil de Peneş Curcanul. Nu suporta bărbaţii mai scunzi decât ea, iar Leonard părea tricotat în duşmănie. Abia aştepta să se întoarcă şi să-i facă maică-sii un rechizitoriu încununat de sentinţa ”să nu te mai bagi în viaţa mea!”. Doar că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu aia de la cârciumă. Pe măsură ce-l asculta vorbind, Mariana îşi dădea seama ce voia autorul să spună. Era un tip cu adevărat pus pe cuibărit, avea , nu era chiar bocciu, nu era prostovan, iar în plus îi promitea protecţie şi protecţie şi protecţie, parcă era un dig de stabilopozi. Una peste alta, l-a luat de bărbat şi au trăit fericiţi vreo şase luni. După care Mariana a divorţat, deoarece el avea un copil de 5 ani, din prima căsnicie. Şi, deşi ăla micu’ era teoretic în custodia mă-sii, tac-su îl aducea foarte des în casa Marianei. Ea, care n-avusese grijă nici măcar de-un hamster în viaţa ei, făcea urticarie numai când vedea plodul. E drept că nici ăla nu se străduia să-i intre pe sub piele, în sensul că într-o zi a umblat în trusa ei de farduri franţuzeşti şi i le-a întins pe toţi pereţii dormitorului alb, într-o fascinantă pictură abstractă şi mai ales uriaşă.  

La o lună de la divorţ, mama Marianei a intrat prudentă în cameră şi a glăsuit fatalmente: ”Mariana, mi-a spus tanti Anişoara că mai ştie un băiat bun care...”. Din fericire, a apucat să închidă uşa la loc cu un sfert de secundă înainte ca scrumiera aruncată de Mariana spre ea să-i crape capul.

Caut nod în papură. Rog seriozitate

I-am prezentat lui Carmen vreo paişpe bărbaţi. Până atunci, nici nu realizasem că ştiu atâţia burlaci. Se ţinuse după mine ca un maidanez căruia făcusem greşeala să-i arunc un rest de şaorma. ”Fă-mi cunoştinţă cu un tip, că tu eşti în presă, ştii atâţia bărbaţi singuri, ce naiba!”. Am cedat şi am început preselecţiile.

Primul nu i-a plăcut pentru că-l chema Tudor Coteţ şi ea a decis că nu e de demnitatea ei s-o cheme Carmen Coteţ. Ok, următorul. Nici ăla nu era bun, că avea 40 de ani şi nu fusese însurat niciodată. De ce era el desperecheat la vârsta asta, ce cusur ascuns are? ”Poate nu şi-a găsit sufletul-pereche”, am încercat eu o replică nemuritoare. S-a uitat la mine ca la unul din ăia care au impresia că e foarte amuzant să-ţi bagi câte un creion în fiecare nară. Apoi, i-am găsit un văduv din redacţia mea, era singur de vreo patru ani. Nu l-a vrut nici p-ăla, a zis că s-a întâlnit o dată cu el şi că el a trăncănit cam mult despre răposata. Iar ea nu vrea să se simtă-n casa ei ca într-un cavou. Buuun, mai departe. I-am mai prezentat un doctor divorţat, prieten de familie. Zic: să nu văd strâmbături, e o partidă, arată bine, câştigă, vorbeşte, vede, aude, are toate degetele, îl cheamă Teodorescu, deci e perfect. Da, i-a plăcut, a ţopăit exaltată după prima întâlnire cu el. Prima şi ultima, fiindcă el n-a mai sunat-o niciodată. Ghici cine a fost de vină: eu, fireşte, fiindcă i-am prezentat un nenorocit, un neserios. E singură şi azi, caută şi azi bărbatul ideal, doar că pe mine m-a concediat, a găsit alt project-manager.

Aveam 28 de ani când o prietenă a ţinut neapărat să-mi prezinte un bărbat. ”E perfect pentru tine!”, a chiuit ea şi m-a convins, fiindcă sunt impresionistă, vorba lui Băieşu. Ar fi trebuit să acord mai multă atenţie formulei ”pentru tine”. Aveam să înţeleg asta abia după ce m-am întâlnit de vreo patru ori cu ăla, mă îndrăgostisem mangă. Într-o zi, el s-a uitat în ochii mei adânci ca marea şi mi-a spus cu dragoste: „Dumnezeu mi te-a trimis, Simona! Unde mai găseam eu o femeie ca tine, care e de acord să trăiască o pasională poveste de iubire cu mine, care, apropo, sunt însurat şi nu voi divorţa niciodată?”.