Divorţ din dragoste. Vrei să ne despărţim, la bine şi la rău?

STRATEGIE Există oameni care divorţează ca să fie împreună. În sensul că, dacă sunt căsătoriţi, nu-şi pot atinge anumite scopuri. Despărţirea temporară, fictivă şi ridicolă le redă dreptul la fericire.

Spre deosebire de căsătorie, care se alcătuieşte fie din dragoste, fie din interes, fie din plictiseală, divorţul poate fi din amor şi din simţ practic, în acelaşi timp. Asistăm uneori la divorţuri atât de distractive, încât la final le lăsăm tinerilor despărţăţei plicuri cu bani şi le urăm cacealma de piatră.

Loredana şi Ducu, soţ şi soaţă, se plictisiseră de România ca de festivalul de la Mamaia. Dar această dramă se petrecea prin anii ’90, când singurul lucru pe care-l puteai face cu buletinul era să-ţi cumperi în rate maşină de spălat, nicidecum s-o tai în Franţa. Lori avea o mătuşă în Austria, iar aia le-a făcut, la un moment dat, o chemare.

Pentru cei care au deschis certificatele de naştere mai târziu, asta era un fel de invitaţie oficială, fără de care nu puteai să pleci nici din baie până-n bucătărie. Dar, oricât s-a jurat tanti Lili la ambasadă că invitaţii ei nu vor rămâne definitiv în Salzburg, viza le-a fost refuzată – poate şi pentru că, în ziua când au depus actele, Ducu purta un tricou pe care scria „Ich hasse Rumänien“ (urăsc România în limba germană).

Mă rog, cert este că austriecii aveau mai multă intuiţie pe vremea aia, fiindcă refuzaţii lor exact asta voiau, să se care din ţară şi să rămână pe capul poporului nevecin şi prieten.    

Paşaportul meu pereche

Aşadar, era nevoie de planul B, de fapt, de planul R, că încercaseră deja toate tertipurile. Când încetaseră să mai spere că vor cânta vreodată „Edelweiss“ în creierii Alpilor, ca dădaca din „Sunetul muzicii“, le-a spus cineva că singurul mod prin care vor primi viza de emigrare e să se căsătorească mintenaş cu cetăţeni austrieci. Iu-huuu, olario-lario-lario! O idee care ar fi fost genială, dacă Lori şi Ducu n-ar fi fost deja căsătoriţi unul cu altul, întrucât îi mâncase în fund să intre în rândul lumii.

Şi atunci, cu un suspin sfâşietor, Lori a propus să divorţeze, urmând ca ea să se mărite cu un prostovan din Salz-burg, pe care să-l lase baltă ulterior şi să se remărite cu Ducu, spre a-l tăgârţa şi pe el în Ţara Valsului-Răsare. Divorţul a durat trei zile şi trei nopţi, ca-n poveşti. Imediat ce s-a parafat minciunica, tanti Lili a organizat un casting în Salzburg şi a recrutat astfel un bărbat pentru Lori, unul Johann Şniţel, Şvaiţer sau aşa ceva.

Herr a venit în România, să-şi cunoască mireasa. Iniţial, s-a îndrăgostit criţă de ea, dar peste două săptămâni, când a prins-o goală-n pat cu Ducu, a avut el o vagă presimţire că ea nu-l iubea chiar din tot sufletul. Atunci, i-a spus că-i va pune pe deget paşaportul de logodnă numai dacă-l va milui cu suma de 20.000 de mărci.

Gutt, Lori şi-a vândut apartamentul, a plătit omul, iar imediat ce-a devenit Frau Ştrudel, a plecat cu el în Salzburg. Acolo, ea a aflat două lucruri deosebit de importante. Primul era că avea onoarea să locuiască în oraşul lui Mozart. Al doilea era că Mozart decedase, după o lungă şi streptococică suferinţă, deci accesele ei de snobism nu mai aveau niciun chichirez.        

În acest timp, Ducu aştepta ca pe ghimpi ca Lori să divorţeze de Baronul von Trapp ăla al ei, ca să-şi reîntregească familia. După vreo doişpe ani în care n-a primit de la ea nicio vedere şi niciun apel cu taxă inversă, cum le fusese înţelegerea, Ducu a început să intre la bănuieli. Atunci, aflând el că între timp am intrat în UE şi că putem aşadar să invadăm orice ţară, s-a urcat într-un autocar şi a plecat la Salzburg.

Tocmai recitise „Cuore“, cartea lui Edmondo de Amicis, iar acest lucru îl ajutase sufleteşte să caute acul în carul cu austrieci. Într-un final, cu harta într-o mână şi sufletu-n cealaltă, a găsit-o pe Lori. Locuia într-o vilă uitată de lume, într-un colţ din buricul Salzburgului. Ţinea de mână un Hansel şi o Gretel, cu care se procopsise din greşeală, pe vremea când încă mai spera că austriacul intrase în andropauză. Dar acum, că soţul crăpase de bătrâneţe (sau se înecase cu un os de peşte, nu-şi mai amintea ea exact), Lori se recăsătorise cu Mircea, un mehedinţache pe care, evident, îl adusese în Austria.

Auzind acestea, Ducu a făcut pe loc un infarct miocardic acut, din care a scăpat cu viaţă, din nefericire. Spun „din nefericire“ citându-l chiar pe el, care ne-a povestit că n-avea asigurare medicală în Austria şi a plătit nişte taxe de spitalizare care nu numai că nu i-au dres inima total, dar i-au mai mâncat şi majoritatea ficaţilor.    

Prostituţio in integrum

Nu lăcrimaţi, stimaţi telespectatori, căci nu toate poveştile de acest gen se sfârşesc tragic. Bunăoară, Irina, o amică de-a mea, era măritată berechet cu Florin. Totul ar fi fost perfect, dacă n-ar fi fost groaznic. Locuiau în Târgovişte, unde el era medic rezident plătit cu ameţitoarea sumă de 1.108 lei net, iar ea era profesoară suplinitoare de geografie, desen, fizică şi orice altceva se mai învaţă la ţară.

După ani de zile de navetă, respectiv de rezidenţiat păgubos, ea a visat într-o noapte că trebuie să plece în America, spre a fi fericită. Domnul doctor Florin a fost întru totul de acord, mai ales după ce un pacient care l-a crezut felcer l-a rugat frumos să-i pună plosca şi pe urmă să-i cumpere un iaurt cu 0,5% grăsimi de la chioşcul spitalului.

Irina şi Florin au jucat la Loteria Vizelor vreo cinci ani la rând, până au primit o scrisoare cu antet, de la Ambasada SUA, în care li se sugera elegant să mai încerce şi la loz în plic, deoarece cu America e un pic mai dificil. În fine, glumă sau nu, ideea era că nu se puteau baza pe noroace ca să treacă oceanul. Deci el, care era deşteptul familiei, a avut o revelaţie. Şi-a adus aminte că, demult, un prieten de-al lui o tăiase la New York printr-o căsătorie fictivă cu o Joannă căreia nu i-au prisosit defel cei cinşpe mii de dolari pe care i-a încasat pentru micul deranj birocratic.

Florin a vândut livada lui tac-su mare (care a aflat acest aspect abia un an mai târziu, printr-o întâmplare hazlie, dar asta e altă poveste), precum şi o garsonieră pe care o păstra pentru zile şi întreţineri negre. Iar pe urmă a început să-şi caute soarta pe internet, nu înainte de a divorţa de Irina, cu acordul frenetic al părţilor. Planul era foarte clar: deîndată ce pune talpa în Manhattan, va purcede la un divorţ abil şi la recuperarea Irinei din ţara tuturor imposibilităţilor, prin tradiţionala reînsurare.

A găsit o doamnă pe care probabil numai din întâmplare o chema Mioara Prisacă, întrucât pretindea că nu ştie româneşte şi pace. Doar ştiţi că America are acest efect ciudat asupra locuitorilor ei, care încetează, printr-un paranormal fenomen, să vorbească limba în care au fost fătaţi. OK, deci Florin a tratat pe şleau problema cu tanti Mioara, care s-a arătat îndrăgostită de cei douăzeci de mii de dolari puşi la bătaie de domnul doctor, în schimbul unei căsătorii bazate pe viză şi respect reciproc.  

Totul ameninţa că va decurge impecabil. Florin a remunerat-o pe nevasta Mioara şi a plecat cu ea în America, bot în bot, sub privirile acre ale ofiţerilor de la Immigration USA, care aveau prea multe bănuieli şi prea puţine dovezi.

Însurăţeii au ajuns astfel în apartamentul ei, dintr-un somptuos zgârie-nervi. După ce s-a închis uşa în urma cozii lui, Florin a trântit politicos valiza pe parchet şi a întrebat unde va dormi el. Mioara a rânjit ca motanul Tom, când îi arunca Jerry nicovala pe coadă. I-a spus că ea pregătise nişte desuuri sexy pentru ea, nişte izmene de mătase pentru el, precum şi un dormitor pentru ei. Ceea ce nu l-ar fi deranjat deloc, dacă ea n-ar fi avut cu 22 de ani şi cu 48 de kile mai mult decât el. A rămas împăiat, se uita la ea ca la un Trabant decapotabil. Asta nu luase în calcul. Nici nu-i trecuse prin mintea lui, aia plină de anatomia şi fiziologia omului, că Mioara ar avea un craş pentru el (aşa pronunţa ea, i-a explicat că era cuvântul american pentru îndrăgosteală inopinată). 

Nasol, deci. Florin nu avea încă toate actele spălate şi apretate, fiindcă există o perioadă când căsătoria e în carantină. Iar green-card-ul american poate costa, uneori, oleacă de sacrificiu – sau prostituţie, cum se pronunţă în anumite ţări. Ce să facă el? I-a adus aminte că nu aşa le fusese vorba, dar ea a invocat amendamentul potrivit căruia femeile au dreptul să se răzgândească. El a întrebat-o, politicos, câte nopţi de dragoste şi prefăcătorie nebună l-ar costa să obţină rezidenţa mai iute. Mioara a scos un minicalculator din buzunar şi, după ce i-a dat de câteva ori cu zecimale, vorba bancului, a decis, în mărinimia ei, că un antrenament sexual de două luni cu pârâtul ar fi suficient.

În acest moment al lecturii, cititoarele mele romantice trag nădejde că Florin a refuzat propunerea şi s-a întors cu părul şi inima vâlvoi la Irina, spunându-i că mai bine trăieşte o veşnicie sărac şi onest, decât ca un paraşut ros de remuşcări. Vă anunţ cu regret că el a acceptat prestarea de servicii către Mioara şi vă anunţ cu bucurie că Irina l-a iertat suspect de repede.

Acum, ei trăiesc împreună în New York (bine, ea mai trăieşte cu un tip de-acolo, căci totuşi răzbunarea moarte n-are), dar important e că, în cele din urmă, după satisfacţii multiple, Mioara i-a acordat divorţul lui Florin, iar el s-a însurat din nou cu fosta nevastă – sub aceleaşi priviri, la fel de acre, ale aceloraşi ofiţeri de la Immigration USA.