Dragă jurnalule, spune-i nevestei mele că încă n-o înşel

Detectivii particulari au intrat în insolvenţă pe capete, de când sufletele-pereche ne urmăresc mai ieftin prin tot felul de GPS-uri băgate-n telefoane, lipite de maşini sau injectate în brichete.

Când parola de e-mail a soţului tău e ”Messi”, aşa-i trebuie. Şi un pechinez o nimereşte, dacă ţopăie pe tastatură. E falimentul hackerilor şi visul tău frumos. Vis care se răscoace oribil în clipa când citeşti mesajele consortului către una, să zicem Roxi46. Tu speri ca 46 ăla să reprezinte vârsta ei, dar crede-mă pe cuvânt, reprezintă de fapt kilogramele. Printr-o frisonantă coincidenţă, tu ai exact dublul acestei mase corporale, deci nimic nu e întâmplător, aşa le coace universul pe toate.   

Trădare, dar să mâncăm şi noi

Deşi, mai nou, toată lumea adoră să spună ”ceea ce nu ştii nu te poate răni”, oamenii sunt dispuşi să-i dea un rinichi şpagă celui care va veni cu informaţii interesante despre partenerii de viaţă infami. O fostă colegă de facultate, Luana, se măritase de prin anul patru cu podoaba promoţiei, numitul Costi, care până atunci nu ocolise decât paturile de la morgă, în rest nu-i scăpase nici unul. La început, a fost dragoste mare, zemoasă ca piersica şi fierbinte ca rujeola. Pe urmă, Costi şi-a adus aminte că mai sunt pe planetă încă trei miliarde de femei. Numărul ăsta, împărţit la zilele pe care le mai are el de trăit (la câtă vodcă bea, nu putem fi prea optimişti), dădea o situaţie dramatică: intra deja în criză acută de timp.

Luanei nu-i venea să creadă că, de la o vreme, bărbatul ei avea mai multe şedinţe decât erecţii. Dar cum şi ea avea mai mulţi bani decât şedinţe, a angajat un detectiv particular, spre a intra în posesia adevărului absolut. Probabil anunţul subtil al ăluia de la mica publicitate (”aflu orice, fotografiez oricum şi distrug pe oricine – ofertă specială: pentru fiecare suspect filat, ofer un al doilea ticălos la jumătate de preţ, rog seriozitate”), i-a dat de gândit. Astfel, a purces finanţarea celui care avea să-i aducă pe tavă (un plic în care se afla) dovada trădării.

Trecuseră deja trei luni de filaj extenuant. La capătul acestui travaliu psiho-financiar, Luana avea să afle o realitate cutremurătoare. Nimic din suspiciunile ei de până atunci nu egala dezastrul din teren. Detectivul i-a arătat vreo 200 de poze, iar în 187 dintre ele, Costi îşi divulga, involuntar, plăcerile fizice ascunse: se îndopa cu hamburgeri şi pui prăjit, în cele mai promiscue cartiere, cunoscute pentru traficul lor de fast-food şi pentru violenţa crizelor de bilă.

Luana a scos un ţipăt şi a rămas înmărmurită: ”Ce au şaormele alea şi salata mea de broccoli nu are?”. De ani de zile, ea îşi exploatase toate farmecele feminine, culminând cu un delicios terci de orez integral cu tofu, pe care îl turna dimineaţa într-o casoletă, cu dragoste, şi i-l dădea lui Costi să-l ia la serviciu, ca să crape toţi colegii de invidie, văzând ce nevastă iubitoare şi ce intestin curat are el.

Şi la ce a ajutat acest sacrificiu, acest devotament de femeie naivă şi pură, care şi-a imaginat că poate aduce pe calea şi pe soia cea bună un bărbat supus unor maculate ispite trupeşti? El ajungea la birou, deversa maglavaisul vegetal în coşul de gunoi, după care, în pauza de masă, îşi trăgea gluga pe cap, se strecura în parcare, lua maşina şi gonea către cuibuşorul de nebunii. Pozele arătau totul, fără menajamente. În fiecare zi, intra în prăvălia cu fast-food, fără să se gândească la soţie, la copilaşi sau la viitor. Acolo, comanda fără scrupule cele mai uşuratice meniuri şi se înfrupta din ele libidinos, necontrolat, gâfâind de vinovate plăceri, cu o voluptate demnă de o cauză mai bună.

”Cum ai putut?!”, i-a aruncat ea pozele sub nas, când în sfârşit a ajuns şi el acasă, încă duhnind a minciună, a păcat şi a kebab. ”Lasă-mă să-ţi explic, nu e ceea ce crezi tu...”, a încercat el o manevră verbală pe care o plagiase din reflex, deoarece se uita la prea multe filme americane. Costi a înşirat (sau, mai bine spus, a deşirat) o poveste lunguiaţă despre nevoile speciale şi nedemne ale bărbatului, care din punct de vedere carnal - şi, după cum vedeţi, şi carnivor – e atras de mirodenii vulgare şi lascive. Luana plângea cu sughiţuri, amintindu-şi cum şi-a irosit cei mai frumoşi ani şi cele mai gustoase tărâţe încercând să-l scoată din cloaca păcatelor gastronomice. Lui îi dăruise virginitatea ei, precum şi toate uleiurile virgine presate la rece. Dar a fost zadarnic. Diavolul a fost mai puternic şi mai viclean, a ştiut să prăjească feliile de bacon în aşa fel, încât sufletul neprihănit al lui Costi să fie încarcerat pe veci în iadul colesterolului.   

Dulce ca mierea e glonţul adulterului

Aş fi vrut să am şi eu norocul amicei evocate mai sus. Să scurm delicat în secretele iubiţilor mei şi să aflu, îngrozită, doar că ei mănâncă pizza pe ascuns. Soarta mea a fost, însă, mult mai câinoasă. Natura m-a înzestrat cu o intuiţie de care, ca să fiu sinceră, mă puteam lipsi, dar n-am avut de ales. Bunăoară, eram de doi ani iubita unui bărbat aparent normal. El avea doar două fobii citadine – logodna şi adevărul. În rest, era perfect. Ştiam deja că noaptea, după ce cădeam eu ca musca într-un somn plumbuit, el ţăcănea în computer, în căutarea unor răspunsuri abisale. E-mail-ul lui nu rămânea niciodată deschis, cred că uitase de mai multe ori să respire decât să dea ”log out”. Când pleca de-acasă, îmi dedicam ceasurile de solitudine unor acţiuni utile: mă gândeam ce parolă ar putea avea el. Am început cu ”simona” (ce glumă bună!), apoi am avut aceleaşi eşecuri cu alte câteva sute de parole care l-ar fi putut caracteriza, dintre care spicuiesc: 28decentimetri, samoaradinamo, berefoarterece, mama etc. În mod absolut ciudat, nici una dintre aceste variante nu se potrivea, mă simţeam deja în zona crepusculară.

Dar într-o zi, Dumnezeu (sau inamicul Lui numărul unu, încă nu sunt sigură) m-a ajutat. Înainte de a gâdila computerul, iubitul meu a mâncat hulpav un langoş cu gem. Atunci, am avut o sclipire de geniu, cum nu mai avusesem din ziua când mi-a venit ideea să beau coniac amestecat cu cola, nu chior şi sec, precum Sue Ellen din ”Dallas”. În fine, deci i-am şmanglit cutia cu şerveţele înainte de a apuca să-şi şteargă labele de dulceaţă. Aşa că, neavând celuloză la îndemână, şi-a ţesălat falangele în propria gură. Procedura e utilă pe termen scurt, dar orice începător ştie că amprentele rămân lipicioase. La scurt timp după ultimul dumicat de gogoaşă, a tastat parola. S-a holbat doct pe ecran, apoi a ieşit din e-mail şi s-a băgat în băiţă. După luni de zile de cârcei sufleteşti, soarta se îndurase de mine. În vreme ce el cânta best of Giacomo Puccini sub duş, eu analizam urmele zaharisite ale neglijenţei lui. Am căutat tastele pe care rămăseseră resturi de gem. Aşa am descoperit literele sî, tî, o, pî şi rî. Ca o femeie delicată ce sunt, am încercat mai întâi varianta ”sport”. Dar pentru că parola nu mi-a fost acceptată, am trecut la ceea ce era mai plauzibil. Tocmai tastam ”prost”, când l-am simţit pe suspect în spinarea mea (habar n-aveam că poţi auzi atât de bine cu ceafa): ”Ce faci, madam Columbo, mi-ai descoperit parola?”. S-a supărat tot el, nu putea să mă ierte că îl bănuisem de înaltă şi suplă trădare. Iar faptul că, două luni mai târziu, m-a părăsit pentru o femeie pe care o chema KissMe303 a fost, presupun, doar coincidenţa dracului.

Concert pentru pian şi tastatură

Prietena mea mi-a povestit odată o scenă care mi-a făcut cadou nişte fiori de colecţie. Tot aşa, îl bănuia pe un iubit că legase o frumoasă şi tranică prietenie cu o femeie care locuia pe Internet. Doar că, evident, amica mea nu putea demonstra asta, atâta vreme cât n-avea cum să pătrundă în e-mail-ul nenorocitului. Era un tip prea deştept ca să-şi pună parola ”jamesbond” şi prea prost ca să-şi pună parola ”eegalcumcpatrat”, deci misiunea devenise imposibilă. Până într-o noapte, când el spera că ea a adormit, iar ea spera că el s-a trezit (din fanteziile cauzatoare de seisme erotice). Calculatorul era în dormitorul lor comun. A aşteptat-o să respire a somn (ca şi cum, în epoca în care femeile mimează orgasmul, nu pot mima şi sforăitul, haida de!), apoi şi-a tastat misterioasa parolă. Ea are o ureche muzicală terifiant de bună, aşa că a reţinut subtila înşiruire de ţăcănituri. Ştiu că n-o să vă vină să credeţi, dar a doua zi, când a rămas singură, melodia s-a potrivit. Sunetele vagi, coroborate cu coregrafia degetelor lui (spionate din umbra plăpumii), au dat roade. Femeia a pătruns în spaţiul generos al e-mail-ului şi a descoperit că bărbatul care se jura că e curat ca o prescură vorbea cu o tipă în termeni atât de coloraţi, încât te mirai că poate ţine furculiţa cu aceeaşi mână cu care tastează asemenea porcării.      

E bine să cauţi? E tragic să găseşti? Odată, am forat într-un buzunar de palton ce aparţinea unui concubin. Căutam abonamentul transmisibil de RATB, pe care îl poşteam din considerente practice. Tipul dormea şi n-am vrut să-l trezesc pentru atare scopuri derizorii, de aceea am îndrăznit să mă autoservesc. Doar că, în loc de cartonaşul fermecat, am găsit o notă de plată de la un restaurant japonez. O clipă, am fost sigură că a luat din greşeală haina unui coleg de serviciu, pentru că, din câte îmi spusese mie, iubitul meu detesta visceral mâncarea asiatică. Dar am văzut acolo, în listă, inclusiv un cocktail alcătuit din sake şi nectar de piersici, carcalete pe care numai el îl putea consuma pe faţa pământului, conform studiilor de specialitate.     

Am aşteptat răbdătoare să se trezească (e drept, am ajutat acest proces în mod discret, trăgând de câteva ori apa la toaletă degeaba şi pornind râşniţa de cafea, în condiţiile în care n-am mai avut boabe în casă de unşpe ani). Când a sărit din vise ca picat cu ceară de epilat, l-am rugat să-mi explice cum de a omis să precizeze că s-a nutrit într-o crâşmă niponă, în ajun. A mormăit că a fost o cină de afaceri, că s-a dus acolo cu doamna Kokuro, care cică înseamnă inimă sau înţelepciune sau biscuite sau aşa ceva. Ca să rămânem în aceeaşi notă elegantă provenită din Ţara Laşului-Răsare, i-am recomandat să-şi facă seppuku.