Dragoste modernă: De-a v-aţi ascunselea

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Poveste de viaţă FOTO: SHUTTERSTOCK
Poveste de viaţă FOTO: SHUTTERSTOCK

Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică. Ar putea fi, pur şi simplu, o poveste cu care să te identifici.

Vă invit să priviţi povestea mea ca pe o uşă deschisă. Puteţi intra sau puteţi privi curioşi de la intrare. Dacă păşiţi înăuntru, vă rog să luaţi loc. Nu-mi plac deloc cei care îşi ţin musafirii în picioare. 

Şi acum, că v-aţi ocupat locul, vă spun că povestea mea începe ca orice poveste. A fost odată – că de nu s-ar fi trăit, nu s-ar fi povestit – o perioadă în care dacă mă întrebai ce simt, nu ştiam să răspund, dar, dacă nu mă întrebai, aveam răspunsuri multiple.

Prietenele mele erau îngrijorate pentru că brusc devenisem foarte tăcută.  Îngrijorarea lor era autentică, la fel de autentică precum muţenia care pusese stăpânire pe mine. Parcă îmi înghiţisem toate cuvintele, ce trăiam era ţinut sub tăcere la fel ca o dorinţă ascunsă despre care nu povesteşti nimic de teamă că nu se mai îndeplineşte.

Proiecţia dorinţei mele

De la o zi la alta, ideile mele deveneau tot mai năstruşnice şi asta era o dovadă de necontestat a faptului că începusem să mă îndrăgostesc. De exemplu, mi se părea că oamenii care mă privesc devin mai tineri. De fapt nu mi se părea, eram convinsă. Şi trăiam cu convingerea asta exact de două săptămâni, de când el apăruse din nou în viaţa mea.

Ne reîntâlnisem la o expoziţie de pictură, unde m-a recunoscut din prima clipă. Am fost surprinsă că îşi amintea, în cele mai mici detalii, contextul în care ne-am cunoscut în urmă cu câţiva ani, în timp ce eu nu reauşeam să-mi amintesc nici măcar cum îl cheamă. La început evitam să-l privesc în ochi, ruşinată de propria neputinţă, dar apoi memoria mea a început să se reverse. Mă încuraja cu un zâmbet de fiecare dată când îmi aminteam ceva, aşa că îmi dădeam toată silinţa.

Priveam aproape fascinată modul în care gesticula. Felul în care îşi înălţa braţele în aer mă făcea să mi-l imaginez în cele mai eroice posturi. Vedeam deja în el salvatorul femeilor aflate la ananghie – desigur, o proiecţie a dorinţei mele de a fi  protejată – o proiecţie care făcea abstrac­ţie de faptul că, în realitate, el părea mult mai neajutorat decât mine. Dar, în acel moment, eu vedeam realitatea de care aveam nevoie. Aşa că, deşi el era subţire precum o trestie, eu îl vedeam puternic şi gata oricând să treacă prin foc şi sabie pentru mine. Şi, cum cu imaginaţia am stat întotdeauna bine, lucrurile arătau minunat.

Am continuat discuţia într-un colţ al galeriei legănându-ne pe scaune asemeni unor şcolari care au reuşit să facă primele lor litere. Ochii noştri aveau acea strălucire pe care ţi-o dă doar convingerea că ceea ce ţi se întâmplă e mai mult decât o simplă coincidenţă.

Râdeam şi eu, chiar dacă nu auzisem nimic

Din păcate, după acea seară nu am reuşit să ne mai vedem, el fiind nevoit să plece o vreme din Bucureşti. În schimb, ne petreceam toată ziua vorbind la telefon şi făcând planuri comune  pentru următorii ani. Nu ne cunoşteam aproape deloc, dar nu ne imaginam viitorul altfel decât împreună.

În acea perioadă entuziasmul îmi dicta lecturile, aşa că începusem să citesc cărţi care vorbeau despre legile atracţiei universale. Fiecare pagină îmi întărea convingerea că suntem sortiţi unul altuia, că întreg universul a lucrat pentru a face posibilă întâlnirea noastră şi că – indiscutabil – e mâna destinului la mijloc.

Mesageria telefonului dădea pe dinafară, inbox-ul la fel, iar eu aş fi putut lumina bulevarde întregi cu strălucirea pe care o aveau ochii mei în acea perioadă. Totul decurgea într-o armonie perfectă şi eu nu conteneam să mă mir: „Ce simplă e dragostea!“.

Aveam impresia că porumbelul care se oprea dimineaţa pe pervazul meu zăbovea mai mult decât de obicei şi, desigur, ăsta era un alt semn care anunţa o schimbare în bine.

Ţin minte că eram în drum spre serviciu când el m-a sunat să-mi spună că revine în Bucureşti. Cum am auzit vestea, cum am alunecat pe primul petic de zăpadă. În cădere nu am mai fost atentă la ce îmi zicea, dar mi-am dat seama că povestise ceva amuzant pentru că râdea în receptor. Şi am râs şi eu, din tot sufletul, chiar dacă nu auzisem nimic din ce spusese. Râdeam de bucurie că se întoarce.

Solidaritatea ridicolă a telefonului

A doua zi, deşi nu dormisem toată noaptea – cine putea dormi când revederea era atât de aproape?! – mă simţeam mai odihnită ca niciodată. La ora stabilită îl aşteptam în faţa cinematografului unde hotărâsem să ne vedem. Mă simţeam copleşită de emoţii ca un elev în prima zi de şcoală. Mi se părea că ochii tuturor sunt aţintiţi spre mine, deşi oamenii treceau în grabă, majoritatea fără să mă observe.

După douăzeci de minute, eram singura care mai aştepta la intrare. Îmi simţeam faţa precum o pungă de plastic pe care o înţepi şi care capătă tot felul de forme ciudate atunci când iese aerul din ea. Atât eu cât şi telefonul meu amuţiserăm de parcă cineva ne dăduse pe amândoi pe silent.

Aveam senzaţia că ultimii sosiţi deveneau din ce în ce mai zâmbitori, în timp ce zâmbetul meu începuse să dispară. Probabil că, în lume, suma zâmbetelor este întotdeauna constantă; când unii încep să zâmbească, încetează alţii.

În cele din urmă, am intrat singură în sală. La început am urmărit mai degrabă uşa de la intrare decât filmul, gândindu-mă că e vorba despre o întârziere şi el urmează, dintr-o clipă în alta, să apară. Spectatorii comentau cu interes anumite secvenţe, erau departe de gândurile mele şi eu eram departe de ce se petrecea pe ecran.

Filmul s-a terminat fără ca el să apară. Telefonul meu era cufundat în linişte şi după cele două ore de film ca şi când, dintr-un spirit de solidaritate, mi-ar fi respectat tăcerea. De parcă de o astfel de solidaritate aveam eu nevoie în acele momente!

Am fost ultima care a ieşit din sală. În faţa cinematografului, un vânzător de ziare părea încremenit într-o formă ciudată. Strada era destul de întunecată, doar ici-colo câte un geam luminat arăta că mai există viaţă, că se trăieşte, că se merge înainte... cu vise, fără vise, la fel ca până acum.

Eşarfa i-a făcut cu mâna

A doua zi am rămas mută de uimire când am primit de la el un email în care îmi explica tot ce se întâmplase:

„Am fost acolo, am stat ascuns pe partea cealaltă a străzii. Te-am urmărit cu privirea până când ai intrat în sală. Îmi amintesc perfect eşarfa ta multicoloră; când flutura în vânt părea o mână ce mă saluta ca şi când  mi-ar fi ghicit prezenţa. Nimeni nu m-a speriat vreodată aşa de tare cum ai făcut-o tu, ieri seară, când te-am văzut aşteptându-mă surâzătoare în faţa cinematografului. Aveai cel mai frumos zâmbet de pe întreg bulevardul şi... mă aşteptai pe mine! Şi, dintr-odată, m-a înspăimântat gândul că aş putea deveni dependent de tine ca de un drog. Niciodată nu mi-a fost cineva atât de dragă! Ai grijă de tine şi iartă-mă dacă poţi.“

După ce am citit de câteva ori e-mail-ul, mi-am aprins o ţigară închipuindu-mi că tot fumul inhalat se duce în plămânii lui. Seara am ieşit la un ceai cu prietenele mele, bucurându-ne împreună de faptul că muţenia care pusese stăpânire pe mine dispăruse brusc, ca şi când s-ar fi risipit o vrajă.

După experienţa avută, le-am sfătuit ca, în cazul în care merg la o întâlnire şi e vânt afară, să evite să poarte eşarfe. S-ar putea ca, atunci când bate vântul, partenerului să i se pară că eşarfa îi face cu mâna şi asta să îl neliniştească atât de tare încât să-l facă să se întoarcă din drum. Iar dacă sunt invitate la film şi nu găsesc băiatul în faţa cinematografului, de preferat să-l caute şi pe partea cealaltă a străzii. Cu alte cuvinte, să exploreze bine împrejurimile. El poate să fie acolo, chiar dacă... nu e la vedere!

Le-am dat astfel de sfaturi toată seara, în timp ce râdeam gălăgios într-un mod în care numai disperarea te poate face să râzi. Uneori, cu cât suntem mai vulnerabili, cu atât vrem să părem mai puternici.

De câte ori credem că fericirea vine de undeva, din afara noastră, începem să trăim, de fapt, în frică. Ajungem să preferăm singurătatea, celălalt e o variabilă necontrolabilă în ecuaţia fericirii noastre. Teama de a nu fi răniţi ne face să anticipăm în plan mental scenarii negative şi să refuzăm apropierea sau să o permitem doar până la acel punct în care simţim că deţinem controlul.  

Singurătatea se întinde în carnea noastră ca o boală de piele, ne înstrăinează de ceilalţi şi ne alterează percepţiile, dar chiar şi aşa, conştient sau inconştient, mulţi dintre noi optează pentru ea considerând-o a fi răul cel mai mic ce li se poate întâmpla.

Mulţi dintre noi nu ştim să gestionăm fericirea, nu suntem  pregătiţi pentru ea. Uneori, fericirea sperie atât de tare, încât unii fug sau se ascund la propriu. Şi, paradoxal, ajungem să fugim cel mai tare de cei care ne plac cel mai mult. ;

Laura Dan este psiholog şi este specializată în Psihoterapie şi Hipnoză Ericksoniană. A publicat poeme în diferite reviste literare, iar anul trecut a debutat cu volumul de poezie „Începe să doară puţin“, apărut la editura Tracus Arte. Consideră că poezia e cea mai bună formă de terapie. Îi place să se joace şi să interpreteze diferite personaje la petrecerile tematice pentru copii. Îi place să înoate când plouă. E o idealistă convinsă şi, deşi în prezent este singură, crede că undeva există cineva care i se potriveşte atât de bine încât într-o zi o va găsi. 

Viață de cuplu



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite